Alfred Bester – "The Stars My Destination" (1956)

În Enciclopedia Science Fiction, în articolul despre literatura cyberpunk, John Clute şi Peter Nicholls menţionează printre precursori un roman de Alfred Bester, The Stars My Destination. Aşa se face că, atunci cînd într-o frumoasă zi de iunie 2006 importatorii mei preferaţi de la Nautilus (http://nautilus.ro) m-au invitat să văd nişte cărţi proaspăt aduse, dintre zecile de volume pe care le-aş fi cumpărat am ales (şi) The Stars My Destination într-o elegantă ediţie britanică (SF Masterworks nr. 5, Millennium, Gollancz, Orion Group, Londra, 1999).

De citit, am apucat să-l citesc abia în toamna anului 2007. (Aşa multe cărţi, aşa puţin timp.) Şi iată ce am aflat :

The Stars My Destination reprezintă o transpunere ştiinţifico-fantastică a Contelui de Monte Cristo. Personajul principal, Gully Foyle, este abandonat în spaţiu pe o epavă de către o navă aflată în proprietatea companiei unde lucra şi jură să se răzbune. După o tentativă eşuată, o perioadă de detenţie şi nişte educaţie primită de la o deţinută, protagonistul evadează, recuperează de la bordul epavei o încărcătură de platină şi o cantitate de super-explozibil PyrE, apoi (deghizat în director de circ) colindă lumea în lung şi în lat în căutarea celor responsabili pentru abandonarea sa, încurcă planurile celor puternici, dezvăluie cîteva conspiraţii dintr-un război interplanetar, iar în cele din urmă descoperă teleportarea interstelară.

În introducerea noii ediţii, Neil Gaiman explică între altele că The Stars My Destination este revendicat de către trei curente (şi perioade) ale literaturii ştiinţifico-fantastice.

În primul rînd, fiind publicat în 1956, romanul poate fi asimilat Epocii de Aur a SF-ului. Nu numai că a apărut în acelaşi deceniu ca şi Fundaţia, Infanteria stelară, Sfîrşitul copilăriei, 451 Fahrenheit şi Arsenalele din Isher (ca să dau numai cîteva exemple), dar conţine teme centrale ale Epocii de Aur : călătorii spaţiale, astronave, un război interplanetar, un mutant cu puteri parapsihologice urmărit de autorităţi, precum şi super-arme capabile să distrugă planete întregi.

Noul Val din anii ‘60 poate revendica la rîndul său acest roman pe baza unor motive bine întemeiate : personajul principal cunoaşte o evoluţie spectaculoasă (de la brută la zeu), spaţiul interior (mental şi emoţional) al personajelor are o pondere mai mare în roman decît spaţiul cosmic, relaţiile dintre personaje sînt complexe şi dinamice, iar capitolele finale dau dovadă de o creativitate ieşită din comun, îmbinînd sinestezia şi caligramele.

Relaţia mişcării cyberpunk cu The Stars My Destination e stabilită în paginile introductive ale ediţiei britanice de însuşi William Gibson, care afirmă că, pentru a scrie primul său roman, a luat drept exemplu de calitate literară romanul lui Bester. Într-adevăr, anti-eroul rebel Gully Foyle pare să fi reprezentat un model pentru răzvrătiţii tatuaţi din literatura cyberpunk. Tribul Oamenilor Ştiinţifici, troglodiţii dintr-un asteroid transformat în habitat spaţial, a fost reflectat de alte triburi, de la Democraţia Minieră Fortuna din Schismatrix la rastafarienii din Neuromancer. Iar sinestezia şi caligrmele apar periodic în nuvelele şi romanele cyberpunk, ca nişte fragmente de ADN cultural moştenite de la Bester.

Ce ar mai fi de adăugat ? The Stars My Destination şi-a păstrat în mod neaşteptat prospeţimea şi vigoarea la mai bine de jumătate de secol de la prima publicare. Mă întreb cîte dintre lăudatele şi premiatele romane ale anului 2007 (să zicem) o să pară la fel de captivante şi vii peste cincizeci de ani.

(P.S. Fie că îmi scrieţi numele Pîtea, Pitea, Patea sau Pâtea, vă invit să îmi vizitaţi pagina neoficială de web la adresa: http://www.geocities.com/themaddancinggod/Indexr.htm . Lectură plăcută!)

Alan Moore şi Kevin O’Neill – "The League of Extraordinary Gentlemen, Volume One" (2000)

Spre sfîrşitul lunii ianuarie 2008, importatorii mei preferaţi de la firma Nautilus (http://nautilus.ro) m-au informat că primiseră un nou transport de cărţi – inclusiv romane grafice. Le-am făcut o vizită şi aşa am ajuns (în sfîrşit) în posesia primului volum din Liga domnilor extraordinari de Alan Moore şi Kevin O’Neill (America’s Best Comics, La Jolla, 2000).

Citisem articole despre acest roman grafic în Wikipedia, văzusem filmul, ba chiar „răsfoisem” cîteva capitole în format electronic, dar de citit nu apucasem să-l citesc. Ajuns acasă cu cărţile de la Nautilus m-am aşezat gospodăreşte şi am parcurs primul volum.

Şi iată ce am aflat:

Intriga se petrece în 1898. Un agent de la MI5, Campion Bond (tatăl lui James), o trimite în misiune pe Wilhelmina Murray ca să adune o echipă de excentrici. Ca şi în Cei şapte samurai, (sau în Neuromancer), o parte din intrigă o constituie asamblarea echipei, iar celelalte două treimi tratează despre identificarea obiectivului echipei, respectiv despre dezvăluirea a diverse comploturi şi contra-comploturi.

Savoarea Ligii este însă dată de încărăctura inter-textuală. Aproape la fiecare pagină apar referiri la lucrări de Jonathan Swift, Jules Verne, H.G. Wells, Edgar Allan Poe, H. Rider Haggard, Bram Stoker, Robert Louis Stevenson, Charles Dickens şi Sir Arthur Conan Doyle. Una dintre victimele contelui Dracula face echipă cu căpitanul Nemo şi cu Allan Quatermain, merge pe Strada Morgue în compania lui Auguste Dupin în căutarea doctorului Jekill (şi dă peste domnul Hyde) sau descoperă sursa misterioasă a unor sarcini nedorite la un internat de fete în persoana omului invizibil Griffin.

În fundal apar mereu referiri la O călătorie spre centrul Pămîntului, Cinci săptămîni în balon, Călătoriile lui Gulliver sau Războiul lumilor, iar personaje secundare precum maestrul asasin Dr. Fu Manchu, Mycroft Holmes, Cavor sau Şmecherul oferă cîte o supriză (şi o întorsătură de intrigă) pe fiecare pagină.

Scenaristul Alan Moore a avut grijă să ţeasă elemente de istorie reală (precum referirile la revoltele din India) laolaltă cu trimiterile inter-textuale, dar şi să brodeze explicaţii convingătoare pentru prezenţa unor personaje presupuse moarte (Dr. Jekill/Mr. Hyde, Griffin, căpitanul Nemo şi profesorul Moriarty, ca să dau numai cîteva exemple).

Artistul grafic Kevin O’Neill nu s-a lăsat mai prejos (începînd chiar de pe copertă, unde îndărătul personajelor se observă tablouri – inclusiv portretul lui Dorian Gray) şi a creat o lume pestriţă, caricaturală, o reflexie năstruşnică a ficţiunilor care mi-au populat copilăria. Submarinul Nautilus, domnul Hyde, dragonul mecanic al doctorului Fu Manchu, mahalalele victoriene insalubre sau aparatul de zbor propulsat de cavorită al profesorului Moriarty rămîn în mintea cititorilor mult după ce au închis romanul grafic.

Nu în ultimul rînd, ceea ce se întîmplă pe lîngă banda desenată propriu-zisă este aproape la fel de important. Fiecare element al romanului grafic (paginile introductive, cele de final, vinietele de la sfîrşitul fiecărui capitol) contribuie cu ceva la amplificarea efectului de ansamblu. Ca un supliment binevenit, volumul conţine o povestire în şase episoade (ilustrată de Kevin O’Neill) în care Alan Moore pastişează copios pagini din Edgar Rice Burroughs, H. Rider Haggard, H.G. Wells şi H.P. Lovecraft. Chiar şi pe ultima copertă se manifestă acest spirit jucăuş sub forma unor biografii victoriene ficţionale (şi autoironice) ale scenaristului şi graficianului.

Fireşte, cercetarea enciclopediilor de pe Internet mi-ar dovedi rapid că oameni mai citiţi decît mine au sesizat o mulţime de trimiteri la alte cărţi victoriene pe care încă nu le-am parcurs. Dar acest prim volum din Liga domnilor extraordinari m-a încîntat ca o excursie fabuloasă în alt deceniu (şi altă perioadă culturală) din viaţa mea. Chiar dacă nu am prins fiecare trimitere şi nuanţă (cine ar bănui, spre exemplu, că un tablou electric marcat „Edison Teslaton” face o aluzie ironică la rivalitatea acerbă dintre Thomas Alva Edison şi Nikola Tesla?), aştept cu nerăbdare volumul al doilea.

(P.S. Fie că îmi scrieţi numele Pîtea, Pitea, Patea sau Pâtea, vă invit să îmi vizitaţi pagina neoficială de web la adresa: http://www.geocities.com/themaddancinggod/Indexr.htm . Lectură plăcută!)

Jeff Noon – "Nymphomation" (1997)

Vă mai amintiţi isteria colectivă din a doua jumătate a anilor ’90, cu emisiuni-concurs tip „Bingo” şi vînzători de bilete de loterie la fiecare colţ de stradă? România nu a fost singura ţară peste care a trecut acest val de isterie şi, pentru că Marea Britanie a suferit un impact similar cam în aceeaşi perioadă, Jeff Noon a scris o carte despre asta. O carte din care, în februarie 2004, mulţumită doamnei Diana Enăchescu-Hoehn şi soţului său, Rudiger Hoehn, am primit un exemplar.

Să vedem despre ce este vorba:

Nymphomation se petrece în Manchester (unde altundeva? ), în universul imaginar din Vurt, dar înaintea evenimentelor din Vurt, Pollen şi Pixel Juice. De asemenea, constituie o legătură între această lume imaginară şi Automated Alice, unificînd primele cinci cărţi ale lui Jeff Noon într-o serie non-lineară.

În timp ce populaţia oraşului Manchester e incitată de muşte-reclamă să cumpere piese de domino pentru a participa la loteria televizată Anno Domino, un grup de tineri condus de un profesor universitar, Max Hackle, caută să afle cine conduce această super-afacere. Tînăra Daisy Love, studentă la matematică, află că anumite personaje (prezentatorul Mr. Million, profesorul Hackle, ba chiar şi tatăl ei, Jimmy Love) au în comun o experienţă neobişnuită: pe cînd erau colegi de şcoală, o profesoară, Miss Sayer, le-a predat calculul probabilităţilor cu ajutorul pieselor de domino, apoi i-a iniţiat în ritualurile Matematicii Negre.

Iubitul lui Daisy, Jazir, află că Miss Sayer a devenit între timp o zeitate-virus a universului virtual, precum Motanul Jocurilor. Investigaţiile grupului dezvăluie apoi originile jocului televizat, ale muştelor-reclamă (un sistem de viaţă artificială auto-reproducătoare numit „nimfomaţie”) şi secretele murdare ale foştilor elevi ai domnişoarei Sayer.

Max Hackle şi Jazir au o confruntare apoteotică cu Mr. Million, toţi participanţii la joc cîştigă simultan premiul cel mare, iar loteria Anno Domini colapsează. În final, mica Celia Hobart (sora pe care o pierduse protagonista în Automated Alice) îi oferă o pană galbenă-verzuie, ultima rămasă de la papagalul Whippoorwill, unui băiat.

Iar băiatul îşi pune pana în gură.

Ca orice roman recent cu pretenţii, Nymphomation este greu de categorisit. Unele elemente l-ar încadra la categoria cyberpunk: transcendenţa domnişoarei Sayer la statutul de entitate informaţională, tehnologia biomecanică a muştelor-reclamă şi a pieselor de domino, hackerii care subtilizează date de la corporaţia Anno Domino şi aşa mai departe.

Există, de asemenea, un puternic filon horror. Ritualurile Matematicii Negre le duc pe unele personaje la construirea unui labirint subteran, apoi la crimă, iar entitatea informaţională Mr. Bones trece dintr-un corp uman în altul precum vampirismul, prin sărutări şi muşcături.

Destule porţiuni ale cărţii au o încărcătură de satiră socială, precum scenele în care, vineri seara, oamenii urmăresc cu sufletul la gură emisiunea-concurs, sau prezenţa poliţiştilor-burger, echipaţi şi finanţaţi de francizele fast food, ori capitolul în care Daisy Love şi Jazir descoperă datele minuţioase ale primăriei despre persoanele lipsite de adăpost.

Nu în ultimul rînd, Nymphomation conţine un filon tributar lui Lewis Carroll, inclusiv o parodie foarte reuşită a poemului "Jabberwocky" şi o carte imaginară, Celia în Ţara Numerelor.

Cu toate acestea, efectul de ansamblu nu este cel aşteptat. Nymphomation nu are nici impactul emoţional intens al lui Vurt, nici umorul din Automated Alice, nici verva contagioasă din Pixel Juice. Este o încheiere rezonabilă a seriei Vurt (sau mai degrabă un prequel care ne îndeamnă să parcurgem celelalte cărţi din serie), nu o încununare.

Deşi într-un interviu apărut pe site-ul său Jeff Noon a declarat că plănuia să scrie o continuare a seriei Vurt, iar Nymphomation a fost un prequel neplanificat, romanele pe care le-a publicat ulterior s-au îndreptat în alte direcţii.

Dar despre asta vom discuta cu alt prilej.

(Pentru mai multe informaţii, vizitaţi site-ul oficial al lui Jeff Noon la adresa: http://www.jeffnoon.com/index.php sau pe cel neoficial la adresa: http://www.vurt-feather.co.uk/ .)

(P.S. Fie că îmi scrieţi numele Pîtea, Pitea, Patea sau Pâtea, vă invit să îmi vizitaţi pagina neoficială de web la adresa: http://www.geocities.com/themaddancinggod/Indexr.htm . Lectură plăcută!)

Jeff Noon – "Vurt" (1993)

V-am relatat deja în recenzia volumului Pixel Juice cum am primit cadou romanul Vurt, însă nu v-am spus cum i se aplică povestea aceea cu cititorul care se schimbă, iar apoi rămîne cu impresia că de fapt cartea este aceea care s-a schimbat.

Prima oară am parcurs acest roman într-o perioadă cînd citisem multe cărţi de William Gibson, Greg Egan, Bruce Sterling şi Neal Stephenson. De la o carte cyberpunk mă aşteptam la observarea civilizaţiei multiculturale, extrapolare ştiinţifică, speculaţii sociologice, detalii tehnologice şi eventual puţin simţ al umorului. La imaginaţie debordantă, suprarealistă, fără o justificare tehnologică suficient de credibilă nu mă aşteptam. Ca urmare, am rămas uşor dezamăgit.

A doua oară am parcurs Vurt după ce citisem o mulţime de fantasy britanic, în principal seria Discworld a lui Terry Pratchett şi romanele Bas-Lag ale lui China Miéville. Şi Pixel Juice. Iar Vurt mi-a lăsat cu totul altă impresie. Să vedem de ce:

Romanul începe prin a anunţa că un băiat îşi pune o pană în gură. Apoi relatează aventurile din Manchester ale unui grup, Stash Riders. Naratorul-protagonist, Stephen, este procupat s-o regăsească pe sora sa, Desdemona, care s-a pierdut într-o realitate virtuală În schimbul ei s-a trezit în lumea reală cu o fiinţă pe care a botezat-o Chestia din Spaţiu. Cum pentru tot ceea ce trece din spaţiul Vurt în cel real trebuie să treacă în sens invers ceva echivalent ca valoare, Stephen, pe care prietenii îl poreclesc Scribbler, este preocupat pînă la obsesie de păstrarea şi acunderea Chestiei.

Chestia, pe de altă parte, trebuie ascunsă pentru că deţinerea ei în lumea reală este interzisă prin lege, iar utilizatorii de Vurt ar dori să mănînce bucăţi din carnea ei ca să acceseze spaţiul virtual. Ca urmare, bună parte din acţiunea romanului implică urmăriri şi schimburi de focuri cu poliţia şi lupte cu alte grupuri din lumea interlopă.

Pe parcursul căutării, Scribbler îşi face prieteni noi, precum Tristan şi Suze, pierde prieteni vechi, precum Beetle şi Mandy, capătă acces la Motanul Jocurilor şi în cele din urmă, pentru că nu are altă soluţie după moartea Chestiei, se oferă s-o trimită pe Desdemona înapoi în lumea reală unde îi este de fapt locul şi să rămînă el în locul ei.

Ca urmare, Scribbler scrie povestea sa şi a grupului Stash Riders, care devine rapid o versiune Vurt foarte populară, iar cititorii sînt prinşi în magia unei dileme: poate joacă versiunea Vurt, poate citesc romanul, sau poate sînt în Vurt închipuindu-şi că citesc romanul. Pentru ca vertijul să fie complet, Scribbler o cunoaşte în cele din urmă pe Domnişoara Hobart, cea care visează toată această lume fantastică şi personajele din ea. Misiunea sa pe viitor este să vegheze ca ea să nu se trezească, iar lumea din Vurt să nu dispară.

Cercul se închide, băiatul scoate pana din gură. Ca şi finalul filmului Suspecţii de serviciu, ultima pagină a cărţii ne sugerează că poate totul a fost o iluzie, o înregistrare care tocmai s-a terminat, o iluzie abil ţesută.

Fiindcă, la urma urmei, o poveste bine spusă asta şi este. Dar încă nu v-am zis care e legătura dintre pene şi iluzii şi spaţiul Vurt.

Penele Vurt (de la 'virtual') sînt un mediu de înregistrare bazat pe nanomecanisme care interacţionează direct cu sistemul nervos central. Noon le descrie însă ca fiind comercializate pe scară largă, precum casetele video sau DVD-urile. Efectele lor sînt halucinante, precum drogurile. Utilizarea lor are conotaţii sexuale - personajele îşi împing unul altuia pana Vurt în gură sau o iau pînă în fundul gîtului ca nişte profesioniste, iar de cele mai multe ori o mînjesc cu vaselină ca să alunece mai bine.

Înregistrările Vurt seamănă cu televiziunea - există Co-operation Street, un Soapvurt cu trimitere directă la serialul britanic Coronation Street; cu programele de calculator - există pene Vurt argintii cu kit-uri de instalare şi sisteme de operare; cu drogurile schimbătoare de realitate din romanele lui Philip K. Dick - oamenii se pot rătăci în tărîmurile Vurt, iar în schimbul lor vin în realitate creaturi precum şerpii-vis sau poliţiştii-umbră.

Nu în ultimul rînd, penele Vurt seamănă cu jocurile pe calculator. În Manchesterul năstruşnic din romanul lui Jeff Noon circulă reviste color cu foi lucioase în care apar recenzii ale penelor. Jeff Noon se foloseşte de acest aspect al lumii sale imaginare pentru a rezolva chestiunea spinoasă a expozeurilor.

Probabil vă amintiţi că literatura science-fiction, de la Jules Verne la Greg Egan, a suferit dintotdeauna de problema comunicării unor informaţii despre concepte ştiinţifice sau arteface tehnologice care să-i ajute pe cititori să înţeleagă ce se întîmplă. Literatura realistă nu suferă de această problemă pentru că se ocupă de chestiuni obişnuite şi de tehnologii familiare. Jane Austen, spre exemplu, nu are nevoie să explice în Mîndrie şi prejudecată metabolismul cailor sau tehnologia producerii rochiilor de seară. Pe de altă parte, Greg Egan este obligat să înceapă unele romane ale lui cu procesul prin care, pe cale informaţională, se creează fiinţe inteligente, deoarece altfel nimeni n-ar înţelege cine sînt cetăţenii din polisurile virtuale şi de ce trăiesc aşa.

Cea mai veche şi poate cea mai răspîndită metodă de a face expozeuri este introducerea unui personaj naiv, precum Axel din O călătorie spre centrul Pămîntului, căruia un alt personaj, cum ar fi profesorul Lindenbrock, îi explică din cînd în cînd ce şi cum. Folosită cu stîngăcie, metoda poate duce la rezultate ridicole.

O altă metodă este cea a explicaţiilor directe, adresate de narator cititorilor, iar autorii pot fi tentaţi să abuzeze de ea. Mai mult, ambele metode folosesc adesea un limbaj elevat - nu din întîmplare personajele care oferă explicaţii sînt de cele mai multe ori profesori sau savanţi.

William Gibson a găsit cîteva metode elegante de inserare în text a expozeurilor şi am scris pe larg despre ele în această rubrică. Dar chiar şi cînd un personaj precum Finlandezul are de spus o poveste pe un ton colocvial, vocea naratorială intervine şi redă povestea într-un stil indirect sobru.

În Vurt, Jeff Noon foloseşte o metodă asemănătoare, dar la un nivel stilistic diferit. Între capitolele cărţii, Noon inserează recenzii ale înregistrărilor Vurt publicate de Motanul Jocurilor în reviste - articole dintr-o lume imaginară destinate unor personaje de acolo, obişnuite cu acea tehnologie. Tonul este colocvial, relaxat, argotic, iar membrii unor generaţii care au crescut urmărindu-i zilnic pe VJ-ii de la MTV şi detestînd lectura cărţilor se simt la ei acasă.

Cumva, îmi place să cred că Jeff Noon îi ia şi pe membrii acestor generaţii şi îi îndrumă spre lectură. Motanul Jocurilor, spre exemplu, cu obiceiul său de a apărea şi dispărea, de a trăi mai mult în Vurt decît în lumea reală, de a se lăsa văzut numai de unele personaje, e o versiune antropomorfică a Pisicii de Cheshire pe care ultima dată aţi întîlnit-o în Aventurile lui Alice în Ţara Minunilor. Nu întîmplător, numele pe care Motanul îl foloseşte pentru fiinţele de grad ultim din universul Vurt este Alice.

Grupul Stash Riders, pe de altă parte, intră pe la jumătatea cărţii în clubul Slithy Tove (referire la poemul "Jabberwocky" din Prin oglindă, şi ce a găsit Alice acolo ). Probabil că nu o să vă surprindă dacă vă spun că intrarea e păzită de un iepure cu jiletcă, are formă de vizuină şi duce la clubul propriu-zis printr-un tunel cu borcane de dulceaţă şi o sală cu lămpi. Iar un personaj secundar se numeşte Twinkle, precum poezioara parodică a Pălărierului Nebun - "Twinkle, twinkle, little bat/ How I wonder what you're at".

Tot din această categorie este şi incidentul prin care trece Beetle, conducătorul grupului. Poliţista Murdoch îl împuşcă pe Beetle cu un glonţ fractal care-i descompune corpul în culori năucitoare şi îi împinge mintea în delir. Cînd efectul glonţului Mandelbrot avansează, Beetle trebuie să ascundă cumva orgia de culori care-i emană din corp, drept pentru care se ascunde sub o pălărie, ochelari de soare, o eşarfă, un palton şi nişte mănuşi din piele. Prompt, Twinkle remarcă: "Arată ca Omul Invizibil!"

Poate că vă veţi face o idee despre nivelul de stranietate al acestui roman dacă am să vă spun că referirile la scrierile lui Lewis Carroll şi Herbert George Wells sînt cele mai cuminţi. Vurt abundă în creaturi şi situaţii bizare, ca robocîinii cărora li se văd prin piele oasele din plastic, fetele-umbră ce pot citi gîndurile, ori cartierul Bottletown unde întregul Manchester sfărîmă sticlele golite zi de zi, iar trotuarele scînteiază în nuanţele de curcubeu ale cioburilor.

Iar Noon a explorat mai departe lumile sale stranii, întreţesute, în romane precum Pollen. Dar asta e altă poveste.

(O ediţie britanică elegantă a acestui roman este disponibilă la importatorii mei preferaţi, Nautilus, la adresa http://nautilus.ro . Pentru mai multe informaţii, vizitaţi site-ul oficial al lui Jeff Noon la adresa: http://www.jeffnoon.com/index.php sau pe cel neoficial la adresa: http://www.vurt-feather.co.uk/ .)

(P.S. Fie că îmi scrieţi numele Pîtea, Pitea, Patea sau Pâtea, vă invit să îmi vizitaţi pagina neoficială de web la adresa: http://www.geocities.com/themaddancinggod/Indexr.htm . Lectură plăcută!)

Jeff Noon – "Pixel Juice" (1998)

Prin vara lui 1997 am ajuns în vizită la domnul Mihai Dan Pavelescu. După ce am vorbit de una, de alta, mi-a oferit cadou la plecare un roman, Vurt, scris de un englez, Jeff Noon. Rămăsesem (iar) fără cărţi cyberpunk de citit, aşa încît, în drum spre casă, am început acea carte despre care nu auzisem absolut nimic.

Era literatură cyberpunk, într-un fel, deşi poate că un termen mai adecvat ar fi ciberpsihedelică. M-a contrariat, şi a trebuit să aştept pînă în vara lui 2003 cînd doamna Diana Enăchescu-Hohn mi-a adus alte cîteva cărţi de Jeff Noon. Am lăsat deoparte cu bună ştiinţă alte romane din serie, precum Pollen sau Nymphomation, şi în schimb am citit o colecţie de proză scurtă intitulată Pixel Juice. Retrospectiv, a fost o decizie înţeleaptă, pentru că unele dintre povestirile cuprinse în acest volum definesc termeni şi noţiuni din seria de romane, şi asta probabil că are să-mi uşureze lectura lor.

Am spus colecţie de proză scurtă? Mă scuzaţi, m-am cam grăbit. Pixel Juice este un volum de poeme. Ba nu, o serie de parodii ale unor texte non-fictive, precum cărticelele cu instrucţiuni pentru jocuri de familie, dicţionarele ori articolele din rubricile mondene ale revistelor high-life. Ba, mai degrabă, o serie de halucinaţii cu care n-aţi dori să vă întîlniţi după ce aţi adormit. Sau un şir de poveşti despre muzică, staruri pop-rock, DJi şi mixaje, scris de un om care mărturiseşte printre rînduri că n-a mai călcat prin cluburi şi discoteci de zece ani. Sau nimic din toate astea...

Depinde unde deschideţi cartea şi în ce ordine citiţi textele din ea.

Eu, unul, din obişnuinţă, am încercat să citesc toate textele la rînd, dar mărturisesc că m-am surprins uneori trăgînd cu ochiul cîteva zeci de pagini mai înainte, sau revăzînd cîte o poveste, numai pentru plăcerea imersiunii într-o lume colorată, vioaie şi debordînd de imaginaţie. Şi, mai mult decît atît, Jeff Noon ştie foarte bine cum să închege o carte.

Prologul volumului este o amintire personală din vremea şcolii primare, despre cum micul Jeff a dat în schimb o maşinuţă nemaipomenită pentru un ceas invizibil, şi a crezut în existenţa ceasului. Prima povestire din secţiunea "Illusion's Perfume" relatează despre trei copii aflaţi într-o expediţie de cumpărături printr-o zonă unde se află numai nouă magazine, dar printre cumpărători circulă o legendă urbană despre cel de-al zecelea magazin. Mărfurile sînt şi ele dintre cele mai stranii, precum seminţe de cîine, pantofi-pasăre, biscuiţi cîntători, cutii cu umbre, porci-umbrelă, fantome-penny sau hărţi de fum ale oraşului Manchester.

Uitasem...

Oricît de stranii ar fi lucrurile care se petrec în poveştile lui Jeff Noon, aproape toate au loc la Manchester.

Schiţele următoare relatează despre Spook, băutura răcoritoare a cărei aromă se schimbă în funcţie de cum deschizi capacul, apoi despre un ritual ce determină o glandă obscură să elibereze otravă în fluxul sanguin, despre un deţinut eliberat cu condiţia să nu părăsească Manchesterul care cere ajutor pentru falsificarea semnalelor emise de cătuşa electronică, dar capătă mai mult decît dorise...

Treptat, schiţele şi povestirile încheagă un univers comun. Unele personaje circulă de la o povestire la alta, iar alteori un produs al lor se regăseşte în alte povestiri. Astfel, în schiţa "Fetish Booth #7", o vedetă pop scăpătată colindă prin Londra în ajunul Anului Nou. Ulterior, unul dintre discurile sale, "Pixelkids come out tonight", apare într-un oraş ale cărui străzi se întorc în bucle închise, sau ca momeală pentru o DJ căreia un tînăr admirator vrea să-i smulgă secretele artei.

Una cîte una, apar şi noţiunile care-mi dăduseră atîta bătaie de cap la lectura romanului Vurt. În prima povestire a celei de-a doua secţiuni, "Infection's Courtship", doi copii încearcă un nou mijloc de înregistrare, pana Vurt (de la 'virtual') şi află cîteva adevăruri teribile, între care acela că pentru fiecare lucru adus în lumea reală, un altul trebuie să plece în schimb în lumea virtuală.

"Chromosoft Mirrors (v. 4.2)" extrapolează conceptul Windows şi aduce în scenă sisteme cibernetice capabile nu numai să-i lase pe utilizatori să privească în ele, ci şi să privească la rîndul lor în utilizatori. "Cloudwalkers" imaginează reclame ilegale care acţionează de pe ecranul televizorului sau jocului video direct asupra subconştientului spectatorilor, precum şi o secţie de poliţie a cărei misiune este să le contracareze şi să le distrugă. Şi dacă una dintre reclame ar îndemna oamenii să urce o scară de nori aurii către ceruri, dincolo de terasele clădirilor? "Tweedles" aduce pe piaţă clone ale copiilor, menite să-i aline pe părinţii care prin lege nu mai pot avea decît un copil. "Product Recall - Marilyn Monroe" sugerează omniprezenţa androizilor, iar "Xtrovurt" şi "The Perfumed Machine" ne introduc în societatea stranie a roboţilor care au început să utilizeze penele Vurt.

În partea a treia, "Poison's Flight Path", povestirea "Pixel Face" prezintă paradoxul delincvenţei juvenile: devii celebru cu adevărat nu cînd ţi-a apărut faţa la televizor, ci abia cînd aceasta a fost pixelizată în emisiunile de ştiri ca să i se ascundă trăsăturile. "Somewhere the Shadow" ne explică un alt concept important din romanele lui Noon: umbra. În lumea lui imaginară, indivizilor vinovaţi de delicte care implică perversiuni sexuale li se extrage din minte sexualitatea, ca un fel de castrare numerică, şi această umbră este păstrată în detenţie. Ce se poate întîmpla dacă umbrele acestea evadează, sînt însuşite de altcineva decît posesorii lor iniţial, ori sînt ucise, vă las pe voi să ghiciţi. Iar "Call of the Weird" ne face cunoştinţă cu altă prezenţă ubicuă, robocîinii.

Alte texte din volum transpun teme din H. P. Lovecraft ("The Charisma Engine"), Lewis Carroll ("Special Promotion - Hyper-Alice") sau Jorge Luis Borges ("The Silvering"). Şi, pretutindeni, apar frînturi de versuri şi schiţe despre DJi. Spre sfîrşit, un personaj rătăcit într-o lume a grefelor animale îşi pierde memoriile una cîte una pentru că i le devorează o tenie din creier, şi dacă le notează ca să nu se piardă i se par nişte poveşti srăine, cu care nu are nici o legătură afectivă. În finalul ultimei secţiuni îl regăsim pe copilul plecat la cumpărături, acum bătrîn, care se lasă ghidat de un gîndac-busolă şi se reîntîlneşte cu fraţii şi mama, aşa cum şi-i amintea din copilărie. Epilogul se reîntoarce la micul Jeff şi la ceasul său imaginar, care dispare din ascunzişul său.

Cu alte cuvinte, Pixel Juice nu este o adunătură de texte puse laolaltă ca să umple un număr standard de pagini, ci o carte închegată cu migală, construită în aşa fel încît să aibă coerenţă, simetrie şi eleganţă. Jeff Noon pare să ştie că pentru o carte nu sînt suficiente imaginaţia verbală şi conceptuală, iar volumul său ar putea servi drept model pentru aceia care doresc să publice o colecţie de proză scurtă.

Cît despre himerele din Pixel Juice... Probabil v-aţi dat seama deja că toate aceste prezenţe stranii, cîinii, umbrele, oamenii, roboţii şi creaturile evadate din domeniul Vurt pot să se împerecheze şi să aibă urmaşi hibrizi. Iar hibrizii, la rîndul lor, creează alţi hibrizi din generaţia a doua şi a treia. Cum arată această lume imaginară într-un viitor mai îndepărtat, unde hibridarea dintre uman şi animal, mecanic şi virtual a ajuns la extrem, puteţi afla din lectura celorlalte cărţi ale lui Jeff Noon.

Dar despre acestea am să vă povestesc altădată.

(Pentru mai multe informaţii, vizitaţi site-ul oficial al lui Jeff Noon la adresa: http://www.jeffnoon.com/index.php sau pe cel neoficial la adresa: http://www.vurt-feather.co.uk/ .)

(P.S. Fie că îmi scrieţi numele Pîtea, Pitea, Patea sau Pâtea, vă invit să îmi vizitaţi pagina neoficială de web la adresa: http://www.geocities.com/themaddancinggod/Indexr.htm . Lectură plăcută!)

China Miéville – "Iron Council" (2004)

Într-un articol anterior am scris că, pe cînd parcurgeam cu sufletul la gură ultimele trei sute de pagini din Perdido Street Station (2000), îmi părea din ce în ce mai rău că avea să se termine. Pe de altă parte, mi-au trebuit paisprezece luni ca să citesc cel de-al treilea roman din seria Bas-Lag, Iron Council. (M-am simţit tentat atît de des să încep să citesc altceva încît am parcurs alte şaizeci şi cinci de cărţi.) Să vedem de ce:

În numeroase privinţe, Perdido Street Station a împins graniţele genului fantasy, anunţîndu-l pe China Miéville ca fiind cel mai interesant tînăr autor britanic, în vreme ce Iron Council sfărîmă pietrele de hotar şi le împrăştie în cele patru zări.

De la bun început, Iron Council caută să depăşească cele două romane anterioare, trecînd de la motoare cu aburi şi angrenaje la golemi şi duhuri ale elementelor. Imaginile şi evenimentele fantastice din acest roman sînt suprarealiste, flamboaiante, creative într-o manieră cu care numai Jeff Noon ar putea spera să rivalizeze. Pe de altă parte, romanul caută să-şi depăşească predecesoarele şi din punctul de vedere al discursurilor de stînga, iar asta are tendinţa să le diminueze entuziasmul cititorilor.

Perdido Street Station conţinea în subtext o polemică cu ideologia conservatoare din Stăpînul inelelor (1954-1955) de J.R.R. Tolkien. Pe Pămîntul-de-mijloc al lui Tolkien, poziţia morală a unui personaj este determinată în primul rînd de rasă. (Elfii, spre exemplu, sînt prin definiţie nobili şi buni, chiar dacă întrucîtva distanţi.) Pe tărîmul Bas-Lag al lui China Miéville, poziţia morală a unui personaj este determinată de opţiunile individuale. (Dincolo de specia căreia îi aparţin personajele din Noul Crobuzon, orientarea politică le face să i se alăture fie Parlamentului opresiv, fie mişcării revoluţionare ilegale.)

Iron Council, din păcate, aduce discursurile politice în text, chiar sub ochii cititorilor. În numeroase ocazii, romanul oscilează între dezbateri despre cum să se pornească o revoluţie şi scene al căror scop este să arate cît de inumană şi crudă şi opresivă este miliţia fascistă. Dacă Iron Council ar fi fost publicat în urmă cu o sută cincizeci de ani, fervoarea sa revoluţionară poate că ar fi avut un aer de autenticitate novatoare. Întîmplarea face însă că tema luptelor sindicale şi a solidarităţii celor ce muncesc a fost tratată magistral, cu decenii în urmă, de scriitori modernişti de prim rang precum John Dos Passos (trilogia S.U.A., 1930, 1932, 1936) şi John Steinbeck (Fructele mîniei, 1939). Eforturile lui China Miéville în aceată direcţie par ca urmare să fie neaşteptat de anacronice.

Unul dintre firele narative din Iron Council urmăreşte incidentele din viaţa unor lucrători feroviari prost plătiţi a căror misiune este să construiască prima cale ferată transcontinentală din Bas-Lag. Aceştia traverseză ţinuturi sălbatice, întîlnesc personaje exotice şi creaturi feroce, iar în cele din urmă aleg să trăiască liberi, mai degrabă decît să suporte opresiunea miliţiei. Toate bune şi frumoase, numai că autorul Karl May a tratat într-un mod mai convingător acest subiect în romanul său Winnetou (1893).

Celălalt fir narativ relatează o revoluţie din Noul Crobuzon care include revoluţionari înfocaţi, baricade, lupte de stradă amarnice, legea marţială, execuţii sumare şi o reglare de conturi de ultim moment cu un trădător. Toate bune şi frumoase (din nou), numai că Victor Hugo a tratat într-un mod mai agreabil şi mai memorabil acest subiect în romanul său Mizerabilii (1862).

A venit vremea să re-examinăm afirmaţia despre sfărîmarea pietrelor de hotar pe care am făcut-o mai devreme.

În Winnetou de Karl May, mare parte din farmecul romanului constă în prietenia dintre protagonistul apaş şi naratorul-martor alb. Se simte o admiraţie reciprocă, precum şi faptul că cele două personaje se ghidează unul pe celălalt printr-un fel de proces iniţiatic.
China Miéville transformă această temă a prieteniei masculine şi admiraţiei reciproce într-o relaţie amoroasă homosexuală între Judah Low (protagonistul ambiguu al romanului Iron Council) şi Cutter (un personaj-martor), relaţie amoroasă care duce la scene destul de explicite. Dacă scenele explicite din punct de vedere sexual (fie homoerotice sau de altă natură) sînt binevenite în lucrările fantasy rămîne să decidă cititorii...

Mizerabilii de Victor Hugo, pe de altă parte, îşi bazează în bună măsură considerabilul impact emoţional pe modul abil în care existenţa personajelor este construită, pagină după pagină, înainte ca ele să ajungă la baricade. Dat fiind că îi cunoaştem atît de bine pe Jean Valjean, Éponine, Enjolras, Marius de Pontmercy, Gavroche, Grantaire, Mabeuf şi Javert, ne pasă foarte mult de fiecare dintre ei (da, chiar şi de implacabilul Javert), iar, cînd unul dintre ei este rănit sau ucis, noi, cititorii, sîntem extrem de emoţionaţi.

În capitolele finale ale romanului Iron Council, China Miéville este atît de ocupat cu descrierea grupurilor de revoluţionari sau miliţieni încît nu alocă suficient timp şi efort pentru crearea unor personaje individuale convingătoare. Personajele implicate în complotul de a o asasina pe doamna primar Stem-Fulcher sînt individualizate şi redate bine, e adevărat. Însă, aşa cum singurul supravieţuitor al complotului, Ori, îşi dă seama foarte repede, această asasinare şi toţi cei implicaţi în ea nu au nici un fel de influenţă asupra disperatelor lupte de stradă care domină ultimele o sută optzeci de pagini ale romanului. Consecinţa directă a acestei preocupări a autorului pentru grupuri mai degrabă decît pentru indivizi în ceea ce priveşte revoluţia din Noul Crobuzon este că, indiferent cît de spectaculoase sînt luptele, îndiferent cît de eroice sînt manevrele, indiferent cît de numeroase sînt victimele, cititorii sînt detaşaţi din punct de vedere emoţional de această agitaţie. Se pare că a scrie despre baricade nu este suficient...

Cel mai amar lucru care trebuie spus în legătură cu Iron Council, totuşi, nu are nimic de-a face cu literatura secolului al nouăsprezecelea, ci mai degrabă cu istoria secolului al douăzecilea. În centrul romanului lui China Miéville se află o pornire didactică să le arate cititorilor cum un regim totalitar de dreapta foloseşte miliţieni înarmaţi pînă în dinţi ca să silească deţinuţi şi oameni liberi să construiască o cale ferată transcontinentală, şi cum opresorii îi ameninţă, îi torturează şi uneori îi ucid pe lucrători ca să îndeplinească acest scop.

Este o tristă ironie că în secolul al douăzecilea un regim totalitar într-adevăr a folosit miliţieni înarmaţi pînă în dinţi ca să silească deţinuţi şi oameni liberi să construiască o cale ferată transcontinentală (printre alte obiective) şi opresorii într-adevăr i-au ameninţat, i-au torturat şi i-au ucis pe lucrători (cu zecile de milioane) ca să îndeplinească acest scop. Dar regimul totalitar la care mă refer a fost de stînga, în Uniunea Sovietică, iar victimele ironiei sînt scriitorul China Miéville şi ideea sa neinspirată de a amesteca ideologia socialistă sindicală şi scrierea de romane fantasy.

Aşa încît, dacă (după părerea acestui autor britanic sclipitor, plin de imaginaţie) trebuie să învăţăm lecţii despre regimuri totalitare, opresive, ar fi bine să le învăţăm dintr-o sursă istorică (nu ficţională) de prima mînă. Citiţi Arhipelagul Gulag (1973) de Alexandr Soljeniţîn.

(Într-o ediţie britanică de buzunar, Iron Council este disponibil la http://www.nautilus.ro. Pentru mai multe informaţii, vizitaţi pagina neoficială a lui China Miéville la adresa: http://runagate-rampant.netfirms.com/.)

(P.S. Fie că îmi scrieţi numele Pîtea, Pitea, Patea sau Pâtea, vă invit să îmi vizitaţi pagina neoficială de web la adresa: http://www.geocities.com/themaddancinggod/Indexr.htm . Lectură plăcută!)

China Miéville – "The Scar" (2002)

În 2002, după ce citisem Perdido Street Station, am aflat de pe site-ul lui China Miéville că se pregătea să lanseze un nou roman din seria Bas Lag intitulat The Scar. Site-ul oferea şi cîteva capitole de la începutul romanului, un fel de avampremieră. Aşa se facă că am aşteptat cu sufletul la gură apariţia ediţiei cartonate, apoi pe a celei de buzunar, iar în cele din urmă, în august 2003, am primit un exemplar prin amabilitatea doamnei Diana Enăchescu Hohn şi a soţului ei, domnul Rudiger Hohn. (Mai recent, în 2007, importatorii mei preferaţi de la Nautilus, http://nautilus.ro , au adus o ediţie britanică de buzunar.)

Şi iată ce am aflat:

În urma evenimentelor din Perdido Street Station, poliţia secretă a Parlamentului din New Crobuzon îi arestează pe rînd pe cunoscuţii lui Isaac Grimnebulin într-o încercare tardivă de a-l găsi pe savant. Fosta lui iubită, lingvista Bellis Coldwine, se îmbarcă pe Terpshichoria pentru a emigra în Nova Esperium, o colonie îndepărtată. Pe acelaşi vas călătoreşte naturalistul Johannes Tearfly. Pe traseu, căpitanul Terpsichoriei constată că o platformă de foraj marin a Noului Crobuzon a dispărut, iar ulterior nava este atacată de piraţi şi dusă într-o comunitate plutitoare, Armada.

Bellis nu se poate împăca însă cu noua situaţie, aşa încît, împreună cu Silas Fennec, un spion al Parlamentului, urzeşte planuri de evadare. Situaţia este cu atît mai gravă cu cît Fennec o anunţă că este urmărit de fiinţe marine, grindylow, care plănuiesc să invadeze New Crobuzon.

Comunitatea de piraţi şi contrabandişti din Armada, pe de altă parte, este ocupată cu altfel de planuri. Conducătorii ei, Amanţii, au un număr de obiective de atins, iar pentru a ţine opoziţia în dezavantaj le anunţă numai în ultima clipă, mai degrabă decît din timp. Astfel, platforma de foraj marin le serveşte pentru extragerea laptelui-de-stîncă, o substanţă rară şi valoroasă. Această substanţă, la rîndul ei, le permite operaţiuni magico-energetice pe scară largă. Accidental, Bellis descoperă că operaţiunile le-ar permite Amanţilor să ridice un monstru marin din străfundurile oceanului, acolo unde presiunea enormă deschide fisuri în realitate şi porţi către alte dimensiuni.

Bellis însă distruge parţial cartea care descrie ritualul de ridicare a monstrului avanc, iar Amanţii decid să trimită o expediţie pe insula oamenilor-ţînţar ca să-l găsească pe Kruach Aum, autorul cărţii. Pe insulă, Bellis trimite mesajul spionului Fennec către New Crobuzon.

Cu ajutorul savantului Aum, o echipă de cercetare proiectează motoare taumaturgice, în vreme ce constructori din Armada făuresc hăţuri titanice pentru înhămarea avancului. Garda de corp a Amanţilor, Uther Doul, îi povesteşte lui Bellis despre Cicatricea din Oceanul Pustiu şi exploatarea minieră a posibilităţilor. O flotă de război din New Crobuzon atacă Armada şi urmează o bătălie crîncenă, însă locuitorii Armadei înving. Bellis îşi dă seama că mesajul aparent inocent pe care-l trimisese Fennec avea de fapt ascunsă o busolă care le-a permis vaselor de război să găsească Armada.

Prin ritualuri grandioase, avancul este ridicat şi înhămat, iar Amanţii anunţă destinaţia - Cicatricea. Numeroşi locuitori ai Armadei nu sînt însă de acord să pornească într-o expediţie în ţinuturi necercetate. Zvonurile răspîndite de Fennec ajută la sporirea stării de nemulţumire, iar conducătorul unui sector al Armadei, vampirul Brucolac, plănuieşte o lovitură de stat. Fiinţele marine grindylow îl ajută, rănind avancul, iar bătălia care urmează duce Armada în pragul războiului civil. Uther Doul şi oamenii săi reuşesc totuşi să restabilească ordinea, Brucolac este învins şi răstignit, iar Armada continuă să se apropie de Cicatrice.

Cînd realităţile posibile încep să fluctueze, dinspre Cicatrice soseşte un om-cactus, Hedrigall, care dispăruse de cîteva săptămîni. Acest Hedrigall vine dintr-o realitate în care Armada a ajuns la Cicatrice şi s-a prăbuşit în abis, iar toţi locuitorii ei au pierit. Dacă zvonurile lui Fennec sau argumentele lui Brucolac nu au fost destul de convingătoare, relatarea lui Hedrigall schimbă complet opinia publică. Armada se întoarce în mările cunoscute, Amanţii pierd puterea, iar Bellis urmează să fie trimisă înapoi în New Crobuzon. Călătoria a făcut-o mai înţeleaptă, căci Bellis a văzut cum Silas Fennec a manipulat-o, prezentîndu-i o falsă invazie grindylow în New Crobuzon cînd de fapt el plănuia o cucerire a teritoriilor grindylow de către armatele Parlamentului.

Într-un interviu acordat revistei Science Fiction Weekly, China Miéville declară că a intenţionat să nu scrie a doua oară Perdido Street Station. Întrucît metropola New Crobuzon din primul roman a fost imaginată cu atîta coerenţă şi bogăţie de detalii, probabil că i-a venit greu să-i reziste ispitei. Oare a reuşit?

New Crobuzon este o metropolă fixă, în vreme ce Armada este un oraş plutitor, călător, a cărui structură fizică se schimbă considerabil pe parcursul cărţii. Structura socială din Perdido Street Station e divizată şi represivă - pe de o parte Parlamentul cu spionii şi forţele de poliţie, pe de altă parte clasa muncitoare cu grevele, sindicatele şi ziarele subversive. Structura socială din The Scar, pe de altă parte, este multiplă şi participativă - cinci sectoare, fiecare cu propria organizare, dezbateri şi decizii colective. Structura politică din New Crobuzon este autocratică - Lordul-Primar Rudgutter este un dictator. În Armada, pe de altă parte, structura politică se bazează pe consimţămîntul obştii - Amanţii trebuie să-i convingă pe cetăţeni să-i urmeze şi să-i sprijine, iar cînd consimţămîntul cetăţenilor încetează, puterea Amanţilor se risipeşte. În aceeaşi ordine de idei, în New Crobuzon chestiunile politice sau de interes obştesc sînt dezbătute în secret - ziarul liber Runagate Rampant, spre exemplu, este tipărit şi distribuit clandestin - în vreme ce în Armada chestiunile obşteşti se dezbat public, prin negocieri şi discursuri. Dacă în New Crobuzon fiinţele inteligente se grupează în ghetouri în funcţie de specie, în Armada ele se grupează în sectoare şi cartiere în funcţie de apartenenţa profesională şi politică.

Protagonistul din Perdido Street Station, Isaac Dan der Grimnebulin, este orientat către ştiinţele exacte. Chiar şi numele său evocă figura de prim-rang a fizicianului Sir Isaac Newton. Bellis Coldwine, pe de altă parte, este orientată către ştiinţele umaniste. Mai mult, dacă atitudinea lui Grimnebulin evocă pozitivismul eroilor lui Jules Verne, prizoniera Bellis aminteşte laitmotivul femeii captive din romanele gotice.

Unele personaje secundare parcurg de asemenea traiectorii contrare. Yagharek din Perdido Street Station apare ca o victimă, se poartă ca un tovarăş de încredere, dar în finalul romanului se dovedeşte a fi vinovat de viol. În schimb, vampirul Brucolac din The Scar apare arogant, uneltitor, dar în cele din urmă se dovedeşte că dorea salvarea cetăţenilor şi revenirea la normalitate - drept pentru care în final este eliberat.

Moliile-istovitoare sau ambasadorul Iadului din primul roman sînt creaturi lovecraftiene terifiante. Fiinţele amfibii grindylow din cel de-al doilea par a fi venite pe aceeaşi filiaţie - cititorii vor recunoaşte o trimitere la "Dagon" în aceste fiinţe abisale cu amulete şi statui semivii care-i permit deţinătorului să plieze spaţiul şi să scuipe venin. Cu toate acestea, grindylow nu sînt dornici să facă rău de dragul răului, ci mai degrabă sînt disperaţi să recupereze carnetul cu însemnări strategice al spionului Silas Fennec care ar putea duce la invadarea teritoriului lor de către New Crobuzon.

Structura intrigii este de asemenea diferită. În Perdido Street Station, lumea este newtoniană, bazată pe logică bivalentă, ceea ce permite construirea motorului-de-criză. Problema centrală a romanului este la scară redusă - cinci molii-stingător - vizibilă de la bun început şi tratată ştiinţific, prin încercări şi erori. În The Scar, în schimb, lumea e cuantică şi permite exploatarea minieră a probabilităţilor sau arme precum Poatespada lui Uther Doul. Problema centrală a romanului este la scară planetară - Cicatricea din realitate - iar Bellis şi cititorii află de existenţa ei abia în ultimul sfert al cărţii. Dacă în primul roman cititorii ştiu clar care este situaţia şi aşteaptă să vadă rezultatele diferitelor planuri ale lui Isaac, în cel de-al doilea cititorii trebuie să-şi formeze alături de Bellis reprezentări succesive ale situaţiei din Armada pentru că sursele ei de informare sînt nesigure.

Nu în ultimul rînd, Miéville se arată mai stăpîn pe limbaj şi pe tehnicile narative. De la începutul cărţii, capitolele despre Bellis Coldwine şi celelalte personaje cunoscute alternează cu interludii despre vînători amfibii necunoscuţi care i-au luat urma lui Silas Fennec şi se apropie din ce în ce mai mult. Unele secţiuni ale romanului reproduc fragmente din scrisoarea-jurnal a lui Bellis, un mesaj care începe cu "Dragă..." şi despre care protagonista nu află cui îi este adresat decît în finalul cărţii. Iar, spre deosebire de Perdido Street Station, care era narat numai la timpuri trecute, The Scar trece în momentele de maximă intensitate a acţiunii la timpul prezent, un echivalent verbal de efect al scenelor filmate cu încetinitorul din The Matrix.

Aşa încît, urmărind cum China Miéville a tratat în cele două cărţi protagoniştii, personajele secundare, intriga, fundalul etno-socio-politic şi tehnicile narative, pe de o parte observ că a reuşit din plin ce şi-a propus - să nu scrie de două ori aceeaşi carte. Pe de altă parte, eram curios cum avea să scrie al treilea roman din seria Bas Lag fără să le repete pe primele două.

Pentru că, în iulie 2004, Miéville a publicat Iron Council.

Dar asta e altă poveste.

(Pentru mai multe informaţii vizitaţi pagina neoficială a autorului la adresa: http://runagate-rampant.netfirms.com/.)

(P.S. Fie că îmi scrieţi numele Pîtea, Pitea, Patea sau Pâtea, vă invit să îmi vizitaţi pagina neoficială de web la adresa: http://www.geocities.com/themaddancinggod/Indexr.htm. Lectură plăcută!)