'Wireless' (2) ('Exilaţi în Ciberia')

Şi-acum stau aici şi mă întreb ce să fac.

Cînd în fiecare zi, la birou, scrii mesaje şi planuri şi scrisori oficiale şi aşa mai departe, ore în şir, zile în şir, luni, ani de-a rîndul, ce naiba să faci cînd în sfîrşit pleci în vacanţă? Ce-ai învăţat, asta faci, ce te-ai obişnuit să faci.

Scrii.

Chiar dacă publicul cititor e foarte restrîns în cazul de faţă.

Azi a fost prima zi de vacanţă. Nu de concediu. De vacanţă. Concediu e cînd îţi citeşti mesajele e-mail nu la birou, ci pe plajă, şi cînd apari în videoconferinţe fără cravată, dar tot apari. După o săptămînă te cheamă ăia înapoi la birou, că e nevoie de tine, şi aşteaptă să lucrezi mai mult şi mai cu spor, că doar ai fost în concediu şi te-ai odihnit.

Să te tot duci...

De-asta m-am gîndit să merg în vacanţă, nu în concediu. M-am gîndit, vorba vine. Mi-a zis Rabinowitz, psihanalistul, că mi-ar prinde bine o vacanţă wireless. M-am ridicat de pe canapea într-o rînă şi m-am uitat mirat la el:

– Cum adică „wireless”?

A zîmbit, iar ochii lui inteligenţi, negri, au licărit.

– Wireless. Ai să vezi, Al.

Mi-a întins peste birou un dreptunghi de platic roz pal, cu un număr de telefon şi o adresă din ciberspaţiu.

– O navă poate uneori să sufere avarii şi, cu ajutorul pompelor, să se menţină la suprafaţă o perioadă destul de lungă. Dar, din cînd în cînd, orice navă are nevoie să fie scoasă pe uscat şi să i se facă reparaţii capitale.

Aş fi preferat să-mi servească o porţie de gargariseală lacaniană demodată despre psihanaliza discursului. Cînd se exprimă clar mă descumpăneşte.

– Şedinţele pe care le facem împreună te menţin destul de bine pe oceanul vieţii, a continuat el privindu-mă în ochi. Dar fiecare dintre noi are nevoie uneori de reparaţii capitale. Ia-ţi o vacanţă wireless.

La sfîrşitul şedinţei, cînd coboram cu ascensorul, am apelat un program de navigaţie, am ridicat un firewall cu opţiune de protecţie împotriva reclamelor wetware şi-am accesat adresa de pe cartea de vizită pe care mi-o dăduse Rabinowitz. Urechea internă a sesizat că era ceva în neregulă, dar m-am luptat cu greaţa şi dezorientarea şi pînă la parter mi-am cumpărat o şedere de două săptămîni într-un loc din Nebraska de care nu auzisem în viaţa mea.

Nu vreţi să ştiţi cît costă să stai acolo. Ferice de săracii din Africa, în zone precum Mali sau Sahel, că pe ei nu-i costă nimic binecuvîntata stare wireless şi se bucură de ea toată viaţa.

Aşa se face că dimineaţă, treaz şi cu mintea atît de limpede cît mi-o poate ţine firewall-ul, după un zbor de noapte cu Lagrange Airlines, am ajuns cu maşina pe drumul către staţiunea de vacanţă wireless. Drum de beton, sănătos, bătrînesc, construit înainte de tehnologia enzimelor. Aproape că-mi imaginam cum duce la o bază secretă din Aria 51, cu demonstranţi cu pancarte la gard şi omuleţi verzi cu antene în hangar.

„Venim în pace!”

„Du-mă la conducătorul tău!”

„Ce i-aţi făcut bunicului la Roswell? Nu v-a fost ruşine?!”

Am zîmbit fără să vreau. Fireşte, nu se zărea nici picior de activist pentru drepturile extratereştrilor. În schimb, prin grindina de mesaje e-mail care-mi sosea de la birou, în cîmpul vizual mi-a apărut un apel de la Barbara.

Am răspuns.

E singura căreia îi răspund imediat oriunde, oricînd.

Mi s-a ivit ca o stafie transparentă prin care curgeau liniştiţi kilometri de şosea. O stafie cu capsa pusă.

– Unde-ai plecat de data asta?

– În vacanţă.

– Vacanţă? Acum, cînd ai lansat turneul pentru promovarea colecţiei de primăvară?

Uneori îmi doresc să mai facă şi altceva decît să stea toată ziua cu nasul în canalele de modă.

– Saul mi-a recomandat...

A dat ochii peste cap.

– Da, sigur! Saul. Paţachina aia măcar ştie? Sau ai ajuns să-i tragi şi ei clapa, cum ne făceai nouă acum şase-şapte ani, cînd te aşteptam cu masa pusă şi tu te tăvăleai cu ea prin moteluri?

Am făcut un efort ca să-i răspund calm. Dar am lăsat să treacă trei secunde înainte să deschid gura.

– „Paţachina aia” e soţia mea, Barbara.

– La fel era şi mama, dar chestia asta nu te-a împiedicat să stai la „şedinţe” peste „şedinţe” cu tîrîtura aia.

Oamenii repetă tot felul de lucruri cu speranţa că le vor face să fie adevărate. „Iubesc New York-ul,” sau „Dreapta are dreptate,” sau „Libertate şi democraţie.” Mantra mea este: „Am divorţat de maică-sa, nu de ea.”

– Barbara, fii rezonabilă. Ai idee cîte dintre creaţiile vestimentare ale „tîrîturii” ai purtat pînă acum?

„Pe cheltuiala mea,” mi-a venit să adaug.

– Saul Rabinowitz mi-a prescris o vacanţă, am continuat. Vacanţă fără ea, fără voi, fără teleconferinţe, fără nimic.

Barbara a zîmbit trist.

– Păcat. Aveam o piesă de teatru sîmbătă. Vroiam să vii...

Cumva, asta m-a făcut să mă simt mai vinovat decît tot ce spusese pînă atunci.

– Îmi pare rău. Recomandarea medicului... Transmite-i mamei dragostea mea.

Mi-a aruncat o privire care m-a ofilit.

– Îţi prinde bine vacanţa. Văd că ţi-a revenit simţul umorului.

Şi-a dispărut. N-am apucat nici să-i urez ca de obicei „Sănătate şi armură!” Oricum, am impresia că s-a lăsat de jocuri virtuale de cîteva luni...