Michael Moorcock, 'The Sailor on the Seas of Fate' (1976)

În toamna anului 2008 am parcurs al treilea volum din seria despre Elric din Melniboné - un roman numit The Sailor on the Seas of Fate sau, pe româneşte, “Marinarul de pe mările sorţii”.

Prima parte se intitulează “Sailing to the Future”, adică „Navigînd către viitor”. Elric evadează din ţinutul Pikarayd, se îmbarcă pe corabia unui căpitan orb şi, împreună cu Erekose, cu Dorian Hawkmoon şi cu Corum, călătoreşte către o insulă unde se confruntă cu două entităţi malefice, Gagak şi Agak. Cei patru eroi, încarnări din universuri diferite ale Luptătorului Etern, îşi unesc forţele, o distrug pe Agak şi îl împiedică pe Gagak să absoarbă energia din multivers.

În partea a doua, numită “Sailing to the Present” – „Navigînd către prezent” – Elric ajunge pe o insulă unde măcelăreşte piraţi din diverse perioade istorice şi îl salvează pe contele Smiorgan din Oraşele Purpurii. Cei doi ajung pe nava lui Smiorgan şi caută să o protejeze pe o pasageră, Vassliss, împotriva unui aristocrat din Melniboné, contele Saxif D’Aan. Saxif e convins că Vassliss e reîncarnarea unei femei pe care a torturat-o şi ucis-o, iar iubitul ei, prinţul Carolak, revine din morţi ca să se răzbune.

Partea a treia se intitulează ”Sailing to the Past” – „Navigînd către trecut”. Reveniţi pe tărîmul lor, Elric şi contele Smiorgan pleacă împreună cu ducele Avan Astran dincolo de Marea Clocotindă către un continent apusean neexplorat de unde, cu zece milenii mai înainte, sosiseră întemeietorii Imperiului Melniboné. Ducele doreşte să recupreze două giuvaeruri uriaşe care îi servesc drept ochi unei statui, numai că la destinaţie Stormbringer îl ucide, iar Arioch, protectorul lui Elric, anunţă că alungarea blestemului care plana asupra cetăţii părăsite va aduce un alt blestem asupra întregii lumi – un conflict între forţele Legii şi cele ale Haosului.

Romanul are o structură picarescă, iar singurul element care îi conferă unitate intrigii este prezenţa lui Elric. Spre deosebire de romanele picareşti clasice, protagonistul nu parcurge însă drumul spre înalta societate, faimă, avere şi respectabilitate, nici nu are un comportament cinic sau rapace. Dimpotrivă, îşi respectă promisiunile faţă de însoţitorii săi, iar cînd Stormbringer îl ucide pe unul dintre ei, Elric îl aşază cu onor la locul de veci şi îi scrie epitaful.

Pe alocuri, intriga romanului conţine trimiteri intertextuale. Astfel, povestea contelui Saxif D’Aan care a ucis-o pe femeia care îl iubea aminteşte de tragedia lui Othello, în vreme ce călătoria pe fluviu din ultima parte seamănă întrucîtva cu Inima întunericului de Joseph Conrad. Alte episoade evocă unele povestiri de Lord Dunsany sau „Prinţul fericit” de Oscar Wilde.

În ciuda acestor elemente, The Sailor on the Seas of Fate nu îndeamnă la o nouă lectură. Deşi episoadele fantasy abundă – bătălii, invocaţii, demoni, porţi către alte tărîmuri, creaturi bizare şi aşa mai departe – cititorii nu au nici senzaţia că lumea lui Elric ar fi coerentă şi funcţională (precum Pămîntul-de-Mijloc al lui J.R.R. Tolkien), nici că autorul ar lua-o prea tare în serios (aşa cum a făcut Robert E. Howard cu lumea lui Conan). Dimpotrivă, povestea pare îmbibată în ironie, iar Michael Moorcock se întrece pe sine cînd creează nume precum R’lin K’ren A’a, J’osui C’rlen Reyr sau (preferatul meu) Nnuuurrrr’c’c. Prin comparaţie, numele unor personaje create de Terry Pratchett, cum ar fi Cut-Me-Own-Throat Dibbler, par de-a dreptul serioase.

Pe ansamblu, The Sailor on the Seas of Fate reprezintă un fantasy de calitate medie şi o punte narativă între începutul seriei (Elric of Melniboné) şi volume ulterioare, precum The Weird of the White Wolf sau Stormbringer. Dar despre acestea din urmă am să vă relatez cu altă ocazie.

(P.S. Fie că îmi scrieţi numele Pîtea, Pitea, Patea sau Pâtea, vă invit să îmi vizitaţi pagina neoficială de web la adresa: http://www.geocities.com/themaddancinggod/Indexr.htm. Lectură plăcută!)