luni, 1 decembrie 2008

'Wireless' (3) ('Exilaţi în Ciberia')

Cîţiva kilometri mai încolo, în peisajul pustiu s-a ivit un gard din plasă metalică, o îngrăditură care se întindea cît vedeai cu ochii de-a dreapta şi de-a stînga şoselei. Iar de-a curmezişul drumului era o poartă de oţel pe role. La gheretă – o structură cu garaj, ferestre mari şi pupitru de comandă – dormita un paznic de la o companie privată de securitate, cu o revistă Concatenations deschisă pe burtă. „Raport de la WorldCon” anunţa cu litere de-o şchioapă un titlu de pe copertă.

Cînd m-am apropiat cu maşina de poartă, o alarmă a scos un sunet discret în gheretă, iar paznicul a tresărit şi s-a ridicat. Avea un aer cam nedumerit, însă cînd a dat cu ochii de mine mi-a zîmbit timid şi mi-a făcut semn cu mîna. A aruncat revista pe pupitrul de comandă, şi-a luat un baston şi-a ieşit din gheretă, îndesîndu-şi ceva mai bine şapca pe cap.

Uniforma cu vestă din Kevlar, ecusoanele vag militare, bastonul de cauciuc, centironul cu sprayuri lacrimogene şi tasere ar fi trebuit să-i confere o înfăţişare marţială, numai că paznicul abia părea trecut de optsprezece ani, avea o faţă îngustă şi imberbă, o acnee teribilă şi nişte ochelari de vedere demodaţi. Cumva, îmi lăsa impresia că-şi petrecea timpul liber descărcînd din reţea episoade Star Trek mai degrabă decît spărgînd cărămizi cu mîinile goale.

– Bună dimineaţa, zise.

– Bună dimineaţa. Sînt Alexander Miller. Am venit pentru o vacanţă wireless.

A încuviinţat din cap.

– Sigur, domnule Miller.

– Al.

În concediu nu mă formalizez cu nimeni. Sînt sătul de forme protocolare de la birou.

– OK, Al. O să am nevoie să văd contractul cu agenţia de voiaj.

Am deschis torpedoul, am căutat puţin printre cuburile de date şi şerveţelele Kleenex şi toate minunile care zăceau acolo de Dumnezeu ştie cînd, iar după cîteva clipe am scos plicul cu contractul.

– Poftim, ăă...

– Butch.

– Poftim, Butch. Încîntat de cunoştinţă.

A zîmbit şi-a dat din nou din cap. Ce-o fi fost în capul părinţilor cînd l-au botezat, nu pot să-mi închipui. În mod sigur arăta mai curînd a Kevin, genul care se amuză memorînd comenzi UNIX.

S-a uitat la contract, a trecut un lector cît o pastilă M&M peste codul de bare, apoi s-a uitat la holograma reflexivă de autentificare. A împăturit frumos contractul, mai ordonat decît fusese pliat înainte, l-a aşezat la loc în plic şi mi l-a înapoiat.

– Mulţumesc, Al. O să te rog să te dai jos din maşină.

Am coborît, iar Butch a trecut bastonul pe care-l ţinea în mînă mai întîi prin faţa mea, încet, din creştet pînă în tălpi, după care prin spate. Din cînd în cînd, bastonul a scos cîte un ţiuit slab. Paznicul n-a comentat.

– Ăă, Butch, am spus cînd tăcerea s-a prelungit şi a devenit jenantă, dacă vacanţa asta wireless înseamnă, aşa, un fel de izorale mediatică, ce-o să fac cu firewall-ul?

Ajunsese cu scanarea undeva prin spatele genunchilor. S-a uitat în sus la mine, întrebător.

– Am un firewall care-mi reglează fluxurile wetware, am explicat. Săptămînal trebuie să-mi reînnoiesc licenţa, altfel se dezactivează automat şi mă trezesc că-mi intră te miri ce reclame din ciberspaţiu direct în cortex, în centrul văzului. Adio somn, la revedere linişte.

Şi-a îndreptat ochelarii pe nas.

– Nu-şi face griji, m-a asigurat. Avem o soluţie eficientă pentru genul ăsta de problemă.

A scos apoi din buzunar un notepad pe care a început să scrie cu un stilus din plastic frez.

– Biopalmtop Genentech.

A întins mîna. O clipă, mi-a fost neclar ce vroia, după care m-am lămurit, am căutat biopalmtop-ul în buzunarul de la piept al jachetei, l-am scos şi i l-am dat. Aparatul s-a apucat să ţiuie, crezînd că fusese furat, aşa că l-am luat înapoi, i-am dezactivat alarma şi i l-am întins din nou lui Butch. L-a pus într-un Ziploc transparent şi-a bifat ceva pe notepad.

– Joker Hitachi.

Am ridicat din umeri, neajutorat. Paznicul a zîmbit înţelegător, a lăsat notepad-ul şi Ziploc-ul pe capota maşinii, după care s-a dus pînă la gheretă şi s-a întors cu o unealtă care semăna cu o încrucişare între o bormaşină şi o freză dentară.

– Nu-ţi face griji, Al, a spus el. N-o să doară.

A pornit aparatul, mi l-a aşezat pe mastoida stîngă, deasupra jokerului, iar toată partea din spate a capului mi-a amorţit. Aparatul a uruit un minut sau două, după care grindina de e-mail-uri s-a oprit, interfaţa grafică a lui Sumi a îngheţat şi-a dispărut de-a binelea, iar Butch mi-a arătat, triumfător, o aşchie strălucitoare de siliciu prinsă în cleşti minusculi în vîrful uneltei. A desprins-o cu grijă, a aşezat-o în Ziploc, lîngă biopalmtop, şi din nou a bifat ceva.

La revedere, Sumi.

– Implant Fujitsu pentru teleconferinţe.

După ăsta chiar nu mi-a părut rău. Implantul Fujitsu mi-a distrus ceea ce încă mai pretindeam a fi timpul liber şi mi-a tăiat de pe listă deplasările internaţionale. În loc de zboruri la clasa business, coctailuri şi serate, mi-a adus apeluri la orice oră din zi şi din noapte sub scuza că dansul electronic al comerţului nu se întrerupe niciodată.

Paznicul şi-a făcut din nou de lucru cu unealta aceea, după care mi-a arătat un fel de glonţ nichelat, mînjit cu ceea ce presupun că era fluid cerebro-spinal. Glonţul a aterizat şi el în Ziploc. O nouă bifare pe notepad. Mi-a întins stilusul ca să semnez sub tabelul de predare, mi-a imprimat un exemplar al tabelului, după care mi-a pus cîte un mic plasture deasupra inciziilor minuscule pe unde îmi scosese implanturile.

– Asta a rezolvat şi problema cu firewall-ul, mi-a spus Butch cu un aer voios.

Îşi aşezase notepad-ul în buzunarul de la piept al vestei, lîngă stilus, iar Ziploc-ul îl ţinea neglijent în mîna stîngă, ca pe o pungă cu un peştişor luat de la magazinul de animale. Aş fi pus pariu că numai biopalmtop-ul valora mai mult decît salariul lui pe un an.

– Cam atît, a spus el.

S-a uitat în maşină, apoi la mine.

– Aveai voie să-ţi aduci şi un cîine în vacanţă dacă vroiai, Al.

M-am urcat înapoi şi-am pornit motorul.

– Da, mi-au zis ăia de la agenţia de voiaj. Mi-am clonat o căţeluşă, dar e încă mică şi n-am vrut să risc s-o aduc aici.

A dat din cap cu simpatie.

– Vacanţă plăcută.

– Mersi.

A intrat apoi în gheretă, a pus Ziploc-ul într-o casetă încastrată în perete, iar cheia mi-a adus-o la maşină.

– Acolo o să rămînă toate cît stai în vacanţă. Sînt în siguranţă ca într-o bancă.

Am încuviinţat şi i-am zîmbit. Pe urmă, poarta s-a deschis, alunecînd pe role, şi-am plecat mai departe. Probabil că Butch s-a dus să doarmă din nou, fiindcă nu avea cine să-i ţină de urît în afară de revista aia.

2 comentarii:

Dan Gheorghe spunea...

frumos. continui lectura. numai bine!

Tesatorul spunea...

Mulţumesc pentru vizită şi pentru amabilitate. Toate cele bune şi pe curînd.