"Schimburi"

A fost odată, şi nu cu atît de multă vreme în urmă cît am fi înclinaţi să credem, o perioadă în care oamenii erau suficient de obtuzi ca să-şi aplice unii altora o gîndire liniară, mecanicistă. De două ori mai mult timp petrecut la locul de muncă egal de două ori mai multe produse finite.

Fireşte, pentru intervale scurte, chiar aşa era.

Numai că, oamenii nefiind precum maşinăriile societăţii industriale, nu puteau lucra paisprezece sau şaisprezece ore pe zi fără să obosească. De aici pînă la greşeli, accidente de muncă şi mutilări (sau defectarea maşinăriilor, în cazurile fericite) nu era decît un pas.

După decenii întregi de proteste, demonstraţii, greve şi (uneori) revoluţii în toată puterea cuvîntului, s-a ajuns la ceea ce ar fi trebuit să pară de la bun început o soluţie raţională şi mai puţin costisitoare:

În loc să cheltuiască sume inutile cu procese, despăgubiri, pensii de boală şi aşa mai departe, patronatul avea mai mult de cîştigat dacă organiza activitatea în trei schimburi a cîte opt ore, iar producţia industrială putea să aibă loc fără oprire.

Şi lucrurile ar fi putut continua aşa pe termen nedefinit, cel puţin în teorie.

În practică, fireşte, concurenţa nu a iertat pe nimeni. Ţări unde mîna de lucru era mai ieftină au exportat produse cu preţ mai mic pe pieţe din ţări cu mîna de lucru mai scumpă, iar muncitorii bine plătiţi de ieri au devenit şomerii de astăzi. Mai mult, platforme industriale care, din cauza forţei de muncă prea costisitoare, erau nerentabile într-o ţară au fost adesea demontate, reasamblate într-o altă ţară unde forţa de muncă era mai ieftină şi au devenit cît se poate de profitabile.

În ţările „dezvoltate”, activitatea profitabilă a început să fie aceea de cercetare-proiectare, iar producţia industrială propriu-zisă a fost exportată în ţări „în curs de dezvoltare”. Desigur, fiecare lucrător care îşi pierdea postul şi veniturile într-o ţară „dezvoltată” însemna un consumator mai puţin pentru produsele importate, iar la nivelul a milioane (sau zeci de milioane) de oameni, genul acesta de schimbare se simte.

Nici o problemă! ne-au asigurat politicienii. Există programe de reconversie profesională.

Aşa se face că, nu după mulţi ani, descendenţi ai lucrătorilor care odinioară se înghesuiseră în hale uriaşe, prelucrînd materiale, au ajuns să stea la rîndul lor înghesuiţi în hale uriaşe (ceva mai curate) şi să prelucreze informaţii. Şi vechea problemă a timpului de lucru şi a eficienţei muncii a reapărut, neschimbată.

N-a trecut mult (oricum, mai puţin decît în epoca industrială) şi epoca informaţională ne-a adus aceeaşi soluţie: lucrul în schimburi. Aşa cum muncitorii din fabrici avuseseră trei schimburi a cîte opt ore, lucrătorii de la birouri au ajuns să lucreze în două, apoi în trei schimburi pentru ca fluxul global al datelor şi tranzacţiilor să nu mai aibă întîrzieri sau întreruperi.

Şi, ca un făcut, cu fiecare treaptă ierarhică trecută la sistemul de schimburi, povara orelor lungi, a oboselii acumulate, a erorilor şi pagubelor a urcat pe treapta următoare şi s-a încăpăţînat să nu dispară.

Echipele de lucrători din schimbul al doilea şi al treilea nu puteau să rămînă nesupravegheate, aşa încît au ajuns destul de repede să lucreze în trei schimburi şi şefii de echipă (botezaţi pompos team leader chiar şi în ţările unde limba engleză nu este nativă). Şefii de secţie (care în clădirile cu birouri poartă numele de manager) au urmat curînd aceeaşi cale. Volumul enorm de date şi numărul mare al deciziilor i-a silit şi pe directorii de departamente să lucreze în schimburi. Iar de aici şi pînă la directorii generali nu a mai fost decît un pas.

O dată cu creşterea volumului de tranzacţii, activităţile financiare şi fiscale au sporit şi ele. Curînd, destule bănci au ajuns să lucreze non-stop, în cîte trei schimburi, iar colectorii de impozite, inspectorii financiari şi agenţii fiscali au adoptat după o vreme aceeaşi soluţie.

Şi, cum nu trăim într-o lume ideală în care toată lumea respectă contractele şi plăteşte impozitele, numărul crescînd de litigii a obligat firmele de avocatură, apoi procuratura şi tribunalele să lucreze în schimburi la rîndul lor.

Cu societatea trăind atît de intens, în cele din urmă şi clasa politică s-a văzut nevoită să se adapteze noilor condiţii, iar deputaţii, senatorii, primarii, prefecţii, secretarii de stat şi miniştrii au ajuns să fie aleşi (sau numiţi, după caz) nu cîte unul, ci cîte trei, pentru rotaţie. Statele au ajuns să aibă, simultan, trei preşedinţi.

Fireşte, oamenii fiind oameni, nu piese de schimb, sistemul are unele neajunsuri. Pledoaria avocatului din tura de după-amiază poate nu e la fel de strălucită precum a celui din tura de zi, iar tratatul negociat de preşedintele din tura de noapte probabil ar fi fost ceva mai avantajos dacă l-ar fi negociat cel din tura de după-amiază.

Şi – cine ştie? – poate că nu e departe ziua în care soţii, soţiile, părinţii, copiii nu vor mai fi permanent unii în viaţa altora, ci în schimburi de cîte opt ore, iar fiica de zi va trebui iubită şi educată la fel cum o iubim şi o educăm pe cea de noapte, că doar părinţi sîntem! (Chiar dacă în schimburi.)

V-aş mai povesti multe, dar trebuie să plec.

Mi s-a terminat tura.

Mi-a venit schimbul.