joi, 29 noiembrie 2007

William Gibson - "Mona Lisa Overdrive" (1988)

În primăvara lui 1992, Mihai Dan Pavelescu a avut amabilitatea să-mi împrumute şi ultimul volum al trilogiei ciberspaţiului. Ulterior, în toamna lui 1995, un coleg de facultate, Călin Coţoiu, mi-a adus un exemplar din Statele Unite ale Americii, şi atunci m-am hotărît să-mi procur cărţile cyberpunk în ediţii tipărite mai degrabă decît sub formă de xerocopii. Am citit romanul Mona Lisa Overdrive cu nerăbdare, apoi l-am recitit de cîteva ori şi un timp chiar am simţit un fel de mîndrie pentru că mă familiarizasem cu opera fundamentală a lui Gibson. Acum, în retrospectivă, înclin să cred că am avut nişte reacţii cam exagerate faţă de această carte. Să vedem împreună de ce.

Acţiunea din Mona Lisa Overdrive are loc în aceeaşi lume imaginară, la şapte ani după Count Zero şi paisprezece după Neuromancer. Acţiunea se petrece pe patru planuri, trei dintre ele avînd personaje principale feminine, iar cel de-al patrulea unul masculin. În ordinea apariţiei, aceste personaje sînt Kumiko Yanaka, fiica unui şef al Yakuzei, Slick Henry, un fost deţinut, Angie Mitchell, devenită megastar sim-stim, şi Mona Lisa, o prostituată de şaisprezece ani.

Kumiko este trimisă din Tokyo la Londra de către tatăl său pentru că la conducerea Yakuzei s-a iscat un conflict, iar Yanaka vrea s-o ştie în siguranţă. Kumiko ajunge să locuiască în casa lui Roger Swain, şeful local al Yakuzei, şi treptat descoperă că acesta s-a aliat cu personaje puternice, dar dubioase, şi că foloseşte o mulţime de informaţii pentru a obţine putere şi influenţă. Treptat, Swain ajunge aproape să schimbe forma de guvernămînt a Marii Britanii, iar cînd îşi dă seama că Kumiko ştie prea multe despre el încearcă s-o lichideze. Din fericire pentru ea, Kumiko este protejată de Molly, care împreună cu un cowboy de consolă numit Tick reuşeşte s-o salveze pe fiica lui Yanaka.

Slick Henry locuieşte în New Jersey, într-o fabrică abandonată, unde încearcă să şteargă traumele detenţiei construind roboţi teleoperaţi. Slick locuieşte împreună cu alţi doi inadaptaţi, Gentry, care este obsedat de găsirea formei ciberspaţiului, şi Little Bird, un adolescent deşirat şi ignorant. Viaţa celor trei se complică imens cînd o cunoştinţă de-a lui Slick, Kid Afrika, le lasă în păstrare o asistentă medicală, o targă, un bărbat ce pare a fi în comă şi un aparat la care bărbatul e conectat, ceva descris iniţial drept "LF", apoi "alef", iar în cele din urmă identificat ca un biosoft gigantic care conţine o simulare a întregului ciberspaţiu. Tentativa lui Gentry de a afla identitatea bărbatului de pe targă atrage întîi întrebări dintr-o sursă neprecizată, apoi o armată de mercenari cu vehicule pe pernă de aer, vizoare în infraroşu şi puşti cu lunetă.

Angie Mitchell a înlocuit-o pe Tally Isham ca super-vedetă sim-stim, dar asta nu înseamnă că necazurile sale s-au încheiat. Legăturile ei cu loa, zeităţile voodoo din ciberspaţiu, au slăbit considerabil, în schimb Angie visează amintirile unei persoane pe care nu o cunoaşte, dar pe care o identifică treptat ca fiind 3Jane Tessier-Ashpool. Mamman Brigitte, soţia lui Baron Samedi, o anunţă că se încearcă un coup de poudre împotriva ei, otrăvirea cu o pulbere. Angie tocmai s-a întors de la o clinică de dezintoxicare şi găseşte un pachet cu droguri într-un buzunar, dar mulţumită avertismentului primit nu îl foloseşte. Ulterior, Angie face cercetări în legătură că străina căreia îi visează amintirile, adună echipa de producţie pentru a reîncepe activitatea, iar la revenirea pe Coasta de Est este răpită.

Mona Lisa a fost crescută de un bătrîn într-o rulotă, undeva în Cleveland, aşa încît venirea unui tînăr pe nume Eddy i se pare o adevărată salvare. Eddy se dovedeşte însă a fi un mitoman sadic care o maltratează pe Mona şi-o obligă să se prostitueze. Mona se refugiază în înregistrări sim-stim cu Angie Mitchell şi în sulfatul de amfetamină, numit wiz. Eddy crede că a găsit calea spre succes cînd un britanic pe nume Prior îi duce în Manhattan, dar organizaţia lui Prior nu are nevoie decît de Mona, aşa încît Eddy este asasinat discret. Apoi Mona e dusă la o clinică din Baltimore unde i se fac operaţii estetice pentru a semăna perfect cu Angie, lucru favorizat de asemănarea deja existentă. Teoria Monei este că un bogătaş a plătit ca să fie modelată astfel pentru a putea să-şi împlinească fanteziile sadice cu ea, iar ulterior se dovedeşte că Robin Lanier, partenerul de sim-stim al lui Angie Mitchell, plănuise s-o răpească pe aceasta şi, pentru a nu trezi bănuieli, să lase cadavrul Monei Lisa în loc.

Molly reuşeşte însă să intervină şi să pună lucrurile în ordine cu ajutorul lui Bobby Newmark, misteriosul om de pe targă. După o confruntare cu împuşcături şi gadgeturi tehnologice folosite în mod tipic cyberpunk pentru alte scopuri decît cele concepute iniţial, Bobby Newmark şi Angie Mitchell îşi contină viaţa în ciberspaţiu, Molly şterge orice urmă a existenţei sale spre a nu mai fi pe viitor victima şantajelor, Mona devine vedetă sim-stim, Yanaka pune situaţia sub control şi îşi regăseşte fiica nevătămată, iar Slick Henry şi asistenta medicală rămîn împreună. Romanul se încheie cu promisiunea revelării altei matrici, creată de o civilizaţie din Centauri.

La o nouă lectură, după aproape zece ani de la prima şi în perspectiva volumelor pe care Gibson le-a scris după aceea, Mona Lisa Overdrive pare să ocupe o poziţie cu totul specială.

Pe de o parte, romanul acesta face parte din perioada timpurie de creaţie a lui Gibson, în ceea ce priveşte personajele, fundalul şi intriga. Molly Milioane, Finlandezul, Bobby Newmark, Angie Mitchell şi 3Jane Tessier-Ashpool apar din nou, ca şi personajele colective gen Sense/Net sau Yakuza. E aceeaşi lume descompusă, presărată cu fragmente semiotice, separată în sectoare super-bogate şi infernal de sărace, pe care o cunoşteam din volumele anterioare. Intriga se cristalizează din nou împrejurul unor conspiraţii diabolice, cu tot felul de ramificaţii subtile care ajung din Cleveland pînă în Japonia şi de la vila orbitală Straylight pînă în Marea Britanie.

Pe de altă parte, în perioada cînd a publicat Mona Lisa Overdrive, Gibson începuse deja colaborarea îndelungată cu Bruce Sterling la ceea ce avea să fie The Difference Engine, şi făcuse unele deplasări în Marea Britanie. Preocuparea aceasta de durată pentru epoca victoriană în particular şi pentru Marea Britanie în general se face simţită destul de mult şi în paginile acestei cărţi care, deşi descrie evenimente plasate în a doua jumătate a secolului al douăzeci şi unulea, are în acelaşi timp o atmosferă victoriană greu de ignorat. Astfel, Kumiko Yanaka se plimbă printr-o Londră care arată ca un amestec straniu de Blade Runner şi Bleak House, iar Mona Lisa, lipsită de părinţi, a fost crescută de un bătrîn senil într-o rulotă plină cu vechituri de tot felul, ca o micuţă Nell rătăcită într-un vechi magazin de curiozităţi al viitorului.

Nu în ultimul rînd, forma romanului anunţă liniile de dezvoltare a operei lui Gibson pe parcursul anilor 1990. Linii narative multiple, destul de greu de urmărit de către un cititor obişnuit. Capitole scurte şi numeroase - la un număr egal de pagini, Mona Lisa Overdrive are de două ori mai multe capitole decît Neuromancer. O preocupare pentru detalii descriptive şi amintiri ale personajelor care nu lasă suficient spaţiu de desfăşurare intrigii propriu-zise. Senzaţia de ansamblu că întregul este mai mic decît suma părţilor, adică exact invers decît în cazul primului roman al lui Gibson. Toate aceste caracteristici sînt vizibile în Mona Lisa Overdrive şi s-au accentuat treptat în romanele pe care autorul american le-a publicat ulterior.

Pentru cineva care ar dori să cunoască fără prea mari eforturi proza lui Gibson, probabil că Mona Lisa Overdrive ar fi cea mai bună alegere, întrucît romanul îmbină atît caracteristicile timpurii cît şi pe cele tîrzii ale operei scriitorului, în doze echilibrate. E un exemplu foarte potrivit de omniscienţă selectivă multiplă, semn că Gibson a învăţat să stăpînească partea tehnică a scriiturii.

Dacă i se poate reproşa ceva cărţii, ar fi că aceasta este tot ceea ce Count Zero reuşise să nu fie, adică o continuare vizibilă şi o încheiere forţată a unei lumi imaginare care se dezvoltase atît de frumos. Publicarea lui Count Zero a adus după sine întrebări dacă Gibson plănuia o saga Yoknapatawpha a viitorului, ceea ce pentru un cititor împătimit al lui Faulkner cum sînt eu nu ar fi fost deloc o idee rea. Mona Lisa Overdrive e un răspuns ferm la întrebările de acest gen.

Nu, nu se profilează o serie imensă de romane şi nuvele savant interconectate pe niveluri multiple, unde personajele au o viaţă a lor în şi între texte. Întrebările lăsate din cele două cărţi anterioare primesc răspunsuri, personajele se întîlnesc din nou, uneori în mod neplauzibil sau de-a dreptul forţat, şi îşi reglează toate conturile. Ţinutul imaginar a ajuns la final, şi ca să fie clar pentru toţi cititorii întreaga carte e dominată de un sentiment de pustiire, de sfîrşit de lume. Totul se petrece la începutul lui decembrie. Multe dintre personaje mor, dacă nu sînt deja moarte şi transferate în ciberspaţiu. Cortina cade irevocabil peste un peisaj industrial dezolant în care Molly, mai batrînă şi mai izolată ca niciodată, ne anunţă pe toţi că vrea să petreacă ceva timp în singurătate.

Dacă după ultima pagină a lui Neuromancer te gîndeşti: "Ce lume vastă! Aş vrea să văd mai mult din ea," cînd termini Mona Lisa Overdrive îţi pui problema dacă William Gibson n-ar fi făcut mai bine să urmeze sugestia cu Yoknapatawpha. Sau dacă, dimpotrivă, n-ar fi trebuit să înveţe o lecţie de la prietenul şi colaboratorul său Bruce Sterling, despre care am să scriu cu altă ocazie.

Mona Lisa Overdrive are un titlu greu de înţeles şi, în consecinţă, greu de tradus. Înseamnă "Suprasarcina Mona Lisei", sau "Mona Lisa la limita extremă", iar într-un articol din Jurnalul SF Ionuţ Bănuţă a sugerat mult mai dinamicul şi mai metaforicul "Mona Lisa zboară-n ţăndări" (urmînd traducerea franceză). În ciuda dificultăţilor de acest fel, domnul Pavelescu a tradus romanul sub titlul "Supradoza Mona Lisei", iar Editura RAO l-a inclus în planul său editorial. Probabil îl vom găsi în librării într-un viitor destul de apropiat.

(P.S. Fie că îmi scrieţi numele Pîtea, Pitea, Patea sau Pâtea, vă invit să îmi vizitaţi pagina neoficială de web la adresa: http://www.geocities.com/themaddancinggod/Indexr.htm . Lectură plăcută!)
Posted by Picasa

Un comentariu:

Gaspy spunea...

Nu ştiu de ce, mi-a venit mai uşor să citesc Mona Lisa Overdrive în engleză decât Neuromantul în română. Nu-mi dau seama dacă diferenţa de vârstă e de vină (am citit Neuromantul prima dată pe la 17 ani şi Mona Lisa acum, la 31) sau stilul este mai matur, dar rezultatul e acelaşi.

Primele povestiri ale lui Gibson m-au fascinat. Am citit Johnny Mmemonic prin anii '80, într-un Almanah Anticipaţia şi mai apoi Luptă Aeriană în 1989.

Cred că lumea imaginată de el, parcă mereu la câţiva paşi în faţa noastră - suficient de realistă încât să o poţi atinge parcă - ne-a pătruns atât de mult în suflet, încât cu Mona Lisa nu ne mai şochează pentru că e deja lumea noastră, nu mai puţin reală decât o ţară exotică în care am fost în excursie şi care ne rămâne în minte prin particularităţile ei.

Interesant e că Londra descrisă de Gibson e parcă Londra zilelor nostre, cel puţin cum am perceput-o eu când am fost pe-acolo.