Grant Morrison & Dave McKean, "Arkham Asylum" (1989)

La mijlocul anilor 1990, prin amabilitatea domnului Cristian Lăzărescu, am avut plăcerea să parcurg un roman grafic cu totul ieşit din comun, intitulat Arkham Asylum - A Serious House on Serious Earth. Scenariul îi aparţinea lui Grant Morrison, iar grafica lui Dave McKean. Alături de Elektra Assassin şi de Sin City, mi-a rămas în memorie ca o realizare de excepţie din banda desenată. La recent-încheiatul tîrg de carte SF Final Frontier II, la jumătatea lunii martie 2012, am avut ocazia să achiziţionez un exemplar dintr-o ediţie aniversară a acestui album. Dacă tot l-am achiziţionat, m-am aşezat gospodăreşte şi l-am recitit. Să vă spun şi dumneavoastră ce am aflat:

La începutul acestui roman grafic, pe 1 aprilie, diverşii criminali prinşi de Batman şi internaţi la azilul Arkham se revoltă, îi iau ostatici pe membrii personalului medical şi cer ca Batman să vin să se interneze alături de ei. Ca urmare, protagonistul se simte dator să meargă acolo şi să se confrunte încă o dată cu Joker, cu Two-Face, cu Pălărierul Nebun, cu Doctorul Destin şi cu toţi ceilalţi. (Sau aproape cu toţi ceilalţi, avînd în vedere că din galeria personajelor de aici lipsesc Pinguinul şi Catwoman.)

Pe celălalt fir narativ, plasat în primele decenii ale secolului al douăzecilea, întemeietorul azilului, Amadeus Arkham, descoperă că maică-sa este împinsă spre nebunie de viziuni ale unei creaturi tenebroase, cu aripi de liliac, iar el la rîndul său se scufundă treptat în demenţă, ajungînd să scrijelească cu unghiile inscripţii obscure pe podeaua celulei în care este închis. Cel care îl înlocuieşte, doctorul Cavendish, îi studiază jurnalul şi îşi pierde treptat sănătatea mintală, aparent fără să înţeleagă că entitatea aceea monstruoasă care bîntuia azilul era un fel de proiecţie din viitor a lui Batman.

Ca şi Stray Toasters de Bill Sienkiewicz, publicat cam în aceeaşi perioadă, Arkham Asylum impresionează în primul rînd prin calitatea excepţională a graficii. Primele pagini conţin semne stranii, colaje de fotografii cu bucăţi de lemn şi piroane, iar planşele propriu-zise sînt realizate într-o varietate de tehnici, unele amintind de impresionism, altele de dadaism. Literele care redau discursul personajelor sînt create la rîndul lor cu o gamă largă de tehnici, mulţumită lui Gaspar Saladino. Efectul este încă mai impresionant decît în Stray Toasters sau în Steampunk: Manimatron. Discursurile Jokerului, spre exemplu, sînt mînjite în roşu aprins, ca nişte dîre de sînge arterial scrijelite cu furie pe pereţi. Impresia de ansamblu este foarte apăsătoare, gotică, iar conexiunile intertextuale ale scenariului la Alice în ţara minunilor şi Psycho au conotaţii de pedofilie şi incest. După încheierea poveştii propriu-zise, albumul conţine cîteva pagini cu declaraţii ale personajelor, unele mai neliniştitoare decît altele, iar notele biografice ale lui Gant Morrison şi Dave McKean sînt prezentate într-o manieră grafică la fel de spectaculoasă.

Versiunea pe care am achiziţionat-o, ediţia care marchează a cincisprezecea aniversare a romanului grafic, conţine şi scenariul original, cu adnotări, schiţe de planşe realizate de Grant Morrison, precum şi o postfaţă de Karen Berger, vicepreşedintă la Vertigo, cu informaţii despre modul în care Arkham Asylum a fost creat şi a schimbat regulile jocului în domeniul romanelor grafice. Pentru că acest album de nici 150 de pagini, care a avut nevoie de mai bine de trei ani pentru a fi realizat şi publicat, este unul dintre cele mai bine vîndute romane grafice din toate timpurile.

(P.S. Fie că îmi scrieţi numele Pîtea, Pitea, Patea sau Pâtea, vă invit să îmi vizitaţi pagina oficială de web la adresa: http://sites.google.com/site/florinpitea/. Lectură plăcută!) 

 

William Golding, "The Spire" (1964)

În octombrie 2006, am achiziţionat un exemplar dintr-o ediţie de buzunar a unui roman de William Golding, The Spire (Editura Faber and Faber, Londra, 1965). Am reuşit să îl parcurg în primele luni ale anului 2012, oarecum printre alte lecturi şi activităţi conexe. Şi iată ce am aflat:

Acţiunea romanului The Spire este plasată într-un trecut nu foarte precizat - după Reformă, dar înainte de dezvoltarea societăţii industriale. Nu numai cadrul temporal este vag, ci şi cel geografic., Una sau două referiri la o localitae învecinată celei în care este plasată acţiunea romanului nu ajută prea mult la fixarea acelui loc fictiv undeva pe o hartă a Marii Britanii.

Intriga din The Spire este axată pe efortul unei comunităţi provinciale de a construi o turlă foarte semeaţă în catedrala din orăşel, în ciuda faptului că nu există o fundaţie solidă sub acea catedrală. În mod ironic (şi destul de postmodern), un proiect care ar fi trebuit să ducă la cooperare şi comuniune cauzează de fapt dezbinare şi înstrăinare.

Protagonistul romanului este reverendul Jocelin, cel care a avut viziunea turlei imense şi care îi îndeamnă pe localnici şi pe lucrători să ducă la bun sfîrşit construcţia. Punctul de vedere din roman este unul omniscient selectiv - naratorul ne relatează to ceea ce percepe, face, spune, gîndeşte şi simte protagonistul. Şi, dorind parcă să ilustreze acea definiţie care spune că postmodernismul îi este opus modernismului, Golding ne oferă în The Spire un proces prin care protagonistul nu evoluează (ca în Portret al artistului din tinereţe, spre exemplu), ci involuează (cam ca în Să mă tai cu tăişul bisturiului tău, scrise Josephine), coborînd treptat de la percepţii şi gînduri clare, complexe la viziuni şi stări tulburi, trunchiate, confuze. Sub acest aspect, ca şi într-un roman mai timpuriu al lui William Golding, Pincher Martin (publicat în România sub titlul Martin cel avid), deteriorarea mentală treptată a protagonistului este foarte bine redată prin discursul naratorial şi prin folosirea abilă a stilului liber indirect.

Dincolo de protagonist se află însă în roman o mulţime de personaje secundare, dintre care unele trec la rîndul lor printr-un proces de involuţie. Astfel, misticismului vizionar al lui Jocelin i se opune pragmatismul raţional al lui Roger Mason, şeful constructorilor. Acesta constată, făcînd săpături şi măsurători, că o asemenea turlă nemaivăzut de înaltă nu poate rezista fără o fundaţie solidă, iar tentativele lui de a discuta raţional despre o problemă reală sînt întîmpinate de Jocelin cu îndemnuri pioase la credinţă. Ca urmare, mai ales după ce reverendul îi dejoacă planurile de a pleca împreună cu lucrătorii şi de a abandona construcţia, Roger Mason se abrutizează treptat şi recurge rînd pe rînd la adulter, la alcoolism, la abuzuri verbale împotriva subordonaţilor, iar în cele din urmă la o tentativă de sinucidere.

Alte personaje din echipa de lucrători fie pier accidental, fie pleacă mai pe furiş sau mai făţiş cînd, pe măsură ce construcţia progresează, stîlpii de susţinere trosnesc, iar turla începe să se clatine, ameninţînd să se năruiască.

Localnicii, la rîndul lor, se retrag în număr din ce în ce mai mare de la serviciul religios, pînă cînd catedrala rămîne practic pustie, iar reverendul Jocelin este anchetat de către superiorii săi pentru neglijarea îndatoririlor. Spre final, cînd Jocelin are sănătatea fizică şi mintală sub orice critică, localnicii nu se sfiesc să îi adreseze injurii pe stradă, ba chiar să îl şi atace, nemulţumiţi fiind de decizia acestuia de a clădi turla.

Cu toate că este un roman destul de scurt, The Spire este memorabil pentru intensitatea contrastului dintre viziunea grandioasă a protagonistului şi lipsa lui de aptitudini în domeniul relaţiilor interumane. Scenele în care Jocelin, bîntuit de viziunea unor îngeri, demoni şi vrăjitoare, se arată incapabil de a înţelege ce îi spun cei din jur sau ce a scris el însuşi în documente oficiale sînt impresionante şi greu de uitat. Pe ansamblu, The Spire merită atenţia cititorilor şi rivalizează ca valoare literară cu Pincher Martin. Vi-l recomand şi dumneavoastră.

(P.S. Fie că îmi scrieţi numele Pîtea, Pitea, Patea sau Pâtea, vă invit să îmi vizitaţi pagina oficială de web la adresa: http://sites.google.com/site/florinpitea/. Lectură plăcută!) 

Radu Pavel Gheo, "Noapte bună, copii!" (2010)

La mijlocul lunii mai, 2010, am cumpărat şi am citit cea mai recentă carte a lui Radu Pavel Gheo, un roman intitulat Noapte bună, copii! (Editura Polirom, Iaşi, 2010). În multe privinţe, este cea mai ambiţioasă lucrare publicată pînă acum de Gheo. Să vă spun şi dumneavoastră de ce:

Noapte bună, copii! urmăreşte destinele a patru personaje din România, o fată şi trei băieţi care îşi petrec adolescenţa în perioada comunistă, apoi, ca tineri adulţi, îşi urmează aspiraţiile în perioada post-decembristă. Parte din planurile lor de viitor sînt inspirate din crîmpeie de Occident (produse de consum, melodii, filme), parte de literatura ştiinţifico-fantastică.

Trei dintre personaje (Cristina, Leo şi Marius) aleg să emigreze, în vreme ce al patrulea (Paul) rămîne în România şi îşi urmează vocaţia de scriitor. Şi, ca în orice roman de maturizare care se respectă, fiecare personaj capătă ceea ce îşi dorea în copilărie (o carieră în cinematografie, o şansă la celebritatea literară, un automobil Corvette decapotabil) numai ca să constate că realitatea nu se potriveşte nici pe departe cu visul.

Căci Noapte bună, copii! este în primul rînd un roman despre maturizare. Ca şi trilogia S.U.A. (1938) de John Dos Passos, romanul lui Radu Pavel Gheo prezintă trei decenii din evoluţia unei societăţi prin prisma unor personaje imaginare care trec prin contexte sociale, geografice şi istorice atent modelate după realitate. În cazul cărţii discutate aici, aş aminti industrializarea din anii 1970 (cu masele de navetişti care locuiau la sat şi lucrau la oraş), raţionalizarea alimentelor de bază din anii 1980, micul comerţ de la graniţa cu Iugoslavia şi emigrările masive de după 1990.

Tot ca în trilogia lui Dos Passos, Gheo îşi prezintă personajele în copilărie şi adolescenţă, ca să le insufle cititorilor empatia cu ele, dar şi în viaţa de adult, ca să-i determine pe cititori să le judece. Pentru că personajele din Noapte bună, copii! chiar ajung să se confrunte cu dileme etice, să comită fapte ilegale sau imorale, să suporte consecinţele propriilor acţiuni şi să trăiască (sau să moară) în funcţie de ceea ce au ales.

Din acest punct de vedere, cele mai multe evenimente din intriga romanului sînt înlănţuite plauzibil, în şiruri de cauze şi efecte, ca o demonstraţie de logică. Pe alocuri (pentru că RaduPavel Gheo e postmodern), romanul conţine şi un dram de fantastic sau de realism magic, iar cîteva incidente şi personaje episodice rămîn învăluite pînă la final într-o aură de mister, lăsîndu-i pe cititori să îşi construiască propriile ipoteze şi explicaţii.

Două aspecte ale romanului mi-au dat de gîndit în timpul lecturii. Unul este ordinea în care autorul a ales să nareze evenimentele. În roman, episoadele din „prezent” (situat în anul 2000) alternează cu cele din „trecut” (1986, 1990, 1978). În primele două treimi ale romanului, tehnica permite ca episoadele din trecut să anunţe în subtext evenimente dramatice din prezent. Din păcate, după ce unele fire ale intrigii au ajuns la deznodămînt, în ultima treime a romanului, tehnica nu mai dă rezultate la fel de bune, suspansul se diminuează perceptibil, iar lectura are tendinţa să treneze.

Celălalt aspect care m-a pus pe gînduri este faptul că, dintre cele patru personaje principale, numai două le sînt prezentate pe larg cititorilor din perspectiva omniscienţei selective multiple, în vreme ce percepţiile, gîndurile şi sentimentele celorlalte două sînt prezentate foarte puţin (în cazul lui Leo) sau deloc (în cazul Cristinei). Cumva, am senzaţia că romanul ar fi avut de cîştigat dacă celor patru personaje principale li s-ar fi acordat o pondere egală.

În ceea ce priveşte aspectele pozitive ale cărţii, poate cel mai important este că Noapte bună, copii! e romanul unei generaţii, iar alte generaţii care doresc sau vor dori cîndva să afle cam cum a fost viaţa pentru cei din perioada „de tranziţie”se vor putea edifica parcurgîndu-l. Radu Pavel Gheo a surprins foarte bine graiurile din Banat şi din Moldova, vorbirea bunicilor şi a nepoţilor, precum şi atmosfera unor oraşe (Oraviţa, Los Angeles, Iaşi) şi sate (Iacobenii Noi şi Teicova, deşi ficţionale, sînt foarte plauzibile). După cum i-am spus şi personal, asupra fiecărei generaţii de scriitori planează un fel de obligaţie sau orizont de aşteptare de a prezenta epoca sa istorică pentru societate. Cum Radu Pavel Gheo s-a achitat mai mult decît onorabil de această obligaţie pentru generaţia noastră, noi, ceilalţi, putem să ne vedem nestingheriţi de alte planuri.

Aşa cum scriam la începutul acestei recenzii, Noapte bună, copii! este cea mai ambiţioasă carte de pînă acum a lui Gheo şi, din cîte am arătat în alineatele anterioare, probabil şi cea mai semnificativă. Preferata mea dintre cărţile lui rămîne însă în continuare Adio, adio, patria mea, cu î din i, cu â din a. Dar despre acest volum am să vă relatez cu altă ocazie.

(P.S. Această recenzie a fost iniţial publicată în numărul din noiembrie 2011 al Gazetei SF. Fie că îmi scrieţi numele Pîtea, Pitea, Patea sau Pâtea, vă invit să îmi vizitaţi pagina oficială de web la adresa: http://sites.google.com/site/florinpitea/. Lectură plăcută!) 

Jim Butcher - „Storm Front” (2000)

În ianuarie 2012, prin amabilitatea domnului editor Cristian Popescu, am avut ocazia să parcurg un roman de Jim Butcher, Storm Front (Editura Penguin, New York, 2000), primul dintr-o serie intitulată „Dosarele Dresden”. L-am parcurs pe îndelete şi am fost plăcut suprins să descopăr un hibrid de roman poliţist noir şi de roman fantastic.

Protagonistul-narator, Harry Dresden, este un vrăjitor care are contract cu departamentul de poliţie din oraşul său în vederea abordării laturii paranormale a investigării crimelor. Pe de altă parte, lucrează şi ca detectiv particular... paranormal. În plus, insistă încă din primele pagini ale cărţii asupra faptului că, deşi nu e nici pe departe singurul vrăjitor din lume, e singurul care apare în Pagini Aurii.

În primele capitole ale romanului, Harry Dresden primeşte două cazuri de rezolvat. Pe de o parte, poliţista Karrin Murphy îi cere să ajute la anchetarea unui dublu asasinat în care victimelor li s-a smuls inima din piept – cel mai probabil prin magie. Pe de altă parte, o soţie disperată şi... reticentă să se prezinte cu numele întreg, Monica, ar dori ca Dresden să îl găsească pe soţul ei care de cîteva zile a dispărut de la domiciliu.

După cum probabil vă aşteptaţi, Dresden trece prin cîteva incidente spectaculoase pe parcursul anchetelor. Printre cei cu care se confruntă se găsesc un şef mafiot, Johnny Marcone, o codoaşă-vampir, Bianca, şi un vrăjitor trimis de Consiliul Alb, Morgan. Şi, cum latura noir este accentuată, nu puteau lipsi femeile fatale, precum şoferiţa Linda Randall sau ziarista Susan Rodriguez.

Dar, ca în nici un roman poliţist cuminte, romanul Storm Front abundă şi în dueluri magice, descîntece, demoni, spiriduşi, ritualuri alchimice şi duhuri captive. Şi, poate sub influenţa lui Terry Pratchett, unele situaţii fantastice sînt cît se poate de amuzante.

Pe ansamblu, Storm Front reprezintă o bună formă de divertisment, întrucît e scris alert, cu nerv şi cu haz, iar iniţiativa Editurii Voyager de a-l publica merită salutată. Vestea bună pentru cititorii români este că Storm Front este doar primul roman dintr-o serie destul de lungă.

(P.S. Această recenzie a fost iniţial publicată în numărul din februarie al Gazetei SF. Fie că îmi scrieţi numele Pîtea, Pitea, Patea sau Pâtea, vă invit să îmi vizitaţi pagina oficială de web la adresa: http://sites.google.com/site/florinpitea/. Lectură plăcută!)

Horia Nicola Ursu (editor), "Galileo 4" (2012)

Pe 17 martie 2012, la Tîrgul de Carte SF Final Frontier II, am primit de la domnul Horia Nicola Ursu două exemplare din numărul 4 al revistei Galileo. Am parcurs acest număr în numai şase ore - îl aşteptam de unsprezece luni, de cînd apăruse Galileo 3, aşa încît graba mea poate părea întrucîtva justificată. Şi iată ce am aflat:

Editorialul redactorului-şef Horia Nicola Ursu este o variaţiune pe tema: "Ne pare rău pentru întîrziere, dar mergem mai departe." (Îi sînt recunoscător pentru că publică în continuare revista...)

Secţiunea de "Ficţiuni", parcă mai bogată ca în alte ediţii, cuprinde şapte schiţe şi povestiri. "Apocalipsa după Aron Biro" pare insuficient de închegată ca poveste şi insuficient de revizuită stilistic. Timpurile verbelor în naraţiune uneori au fost folosite... într-un mod mai puţin ortodox, să spunem. Adrian Buzdugan, pe de altă parte, cu "Bulgărele din cer", pare să fi surprins foarte bine stilul din unele cărţi ale lui Alexandru Mitru. Oliviu Crâznic, în "Transport periculos", ne oferă o operă spaţială interesantă, care îi lasă pe cititori să întrevadă crîmpeie dintr-un univers mult mai vast. Poate că vor urma şi alte lucrări plasate în acelaşi univers imaginar, cine ştie...

Poate cea mai reuşită proză din acest număr al revistei este "Isabel în Cădere" de Ian R. MacLeod, o povestire scrisă într-un stil care aminteşte cumva de Cordwainer Smith. Destul de îngrijită stilistic, însă cu o miză mică şi... parcă prea realistă mi s-a părut în schimb "O istorie ilustrată a secolului al XX-lea" de Kim Stanley Robinson.

Doru Stoica, în schiţa "Clona-mi-aş", combină lumea rurală românească din istoria recentă şi tehnologia clonării, cu un discurs hazliu şi cu personaje plauzibile. Poate că intriga ar fi meritat dezvoltată ceva mai mult. Narcisa Stoica încheie această secţiune a revistei cu povestirea "Apocalipsă la super-ofertă", un text onorabil, cu o poantă de final reuşită.

În secţiunea "Viitorul Anterior", domnul Mircea Opriţă ne prezintă informaţii bio-bibliografice despre două personalităţi ale literaturii SF româneşti, Felix Aderca şi Adrian Rogoz. Ambele prezentări sînt bine documentate şi realizate echilibrat.

Secţiunea "Dosar" îl are ca vedetă pe John Shirley, cel pe care William Gibson l-a numit "Ioan Botezătorul al literaturii cyberpunk". Redactorul-şef Horia Nicola Ursu ne oferă note bio-bibliografice. Urmează interviul "Aerul trosneşte", realizat de subsemnatul în 2010, şi povestirea "Isolation Point, California", încadrabilă la subgenul postapocaliptic şi oarecum înrudită ca idee cu "The Screwfly Solution" de James Tiptree, Jr. Toate traducerile din această ediţie a revistei Galileo au fost realizate de Mircea Pricăjan.

Dintre plusurile pe care aş vrea să le remarc se numără o copertă ceva mai atrăgătoare prin design decît cea a numărului precedent, apariţia unor reclame la editura lui Bogdan Tudor Bucheru şi Kelly Bucheru, Texarom, precum şi o hîrtie de bună calitate în interiorul revistei.

Printre minusuri aş aminti dispariţia rubricii "Zeitgeist", unde de regulă se puteau citi articole şi eseuri de Cory Doctorow, Paul Di Filippo, Cătălin Badea Gheracostea sau Robert Silverberg, ca şi faptul că micile erori de redactare par să fie prezente într-un număr mai mare decît în ediţiile precedente ale revistei. Dar sînt speranţe că Galileo va apărea mai des şi probabil că micile probleme se vor remedia din mers. Astăzi, la ora 13.00, puteţi participa şi dumneavoastră la lansarea numărului 4 al revistei Galileo la standul Editurii Millennium Books din cadrul Tîrgului de Carte SF Final Frontier II. Probabil ne vom întîlni acolo.

(P.S. Fie că îmi scrieţi numele Pîtea, Pitea, Patea sau Pâtea, vă invit să îmi vizitaţi pagina oficială de web la adresa: http://sites.google.com/site/florinpitea/. Lectură plăcută!)

Ţesătorul la gazetă

În numărul din februarie al Gazetei SF, lansat aseară, a apărut un interviu cu subsemnatul, interviu realizat de domnişoara redactor-şef Simona Şerbănescu, precum şi o recenzie a romanului Gangland scrisă de Oliviu Crâznic. Vă invit şi pe dumneavoastră să parcurgeţi aceste materiale aici şi aici. Lectură plăcută!

(P.S. Fie că îmi scrieţi numele Pîtea, Pitea, Patea sau Pâtea, vă invit să îmi vizitaţi pagina oficială de web la adresa: http://sites.google.com/site/florinpitea/. Lectură plăcută!)

Ţesătorul în vizită

Astăzi, pe blogul domnului Ştefan Ghidoveanu, în cadrul unei rubrici intitulate "Cele 1001 de scorneli ale Moşului SF", mi-a apărut o schiţă numită "Din cer senin", împreună cu o prezentare foarte generoasă. Vă invit şi pe dumneavoastră să o parcurgeţi urmînd hiperlegătura de aici: http://moshulsf.wordpress.com/2012/02/15/exclusivitate-%E2%80%9Emoshul-sf-proza-de-florin-pitea/.

(P.S. Fie că îmi scrieţi numele Pîtea, Pitea, Patea sau Pâtea, vă invit să îmi vizitaţi pagina oficială de web la adresa: http://sites.google.com/site/florinpitea/. Lectură plăcută!)

Opţiunea de a deschide cartea

Mîine, 12 februarie, la ora 8.30, pe postul de televiziune TVRM, în cadrul emisiunii "Deschide cartea!", împreună cu domnul profesor Alexandru Mironov l-am invitat pe unul dintre cei mai îndrăgiţi autori români de literatură fantastică şi ştiinţifico-fantastică - şi anume, pe domnul Liviu Radu, autorul unor lucrări de excepţie precum Constanţa 1919, Babl, Cifrele sunt reci, numerele-s calde sau Opţiunea. Puteţi urmări emisiunea şi online, urmînd hiperlegătura de aici: http://tvonline.isfree.org/tvrm/. Vă doresc vizionare plăcută.

(P.S. Imaginea cu domnul Liviu Radu a fost preluată de pe blogul domnului Oliviu Crâznic, http://oliviucraznic.wordpress.com/, căruia îi mulţumesc pe această cale pentru bunăvoinţă. Fie că îmi scrieţi numele Pîtea, Pitea, Patea sau Pâtea, vă invit să îmi vizitaţi pagina oficială de web la adresa: http://sites.google.com/site/florinpitea/. Lectură plăcută!)

Ţesătorul şi morile de vînt

Ieri am aflat de la domnul Cătălin Badea Gheracostea că anul acesta în Spania se pregăteşte publicarea unei antologii de ficţiune speculativă românească alcătuită de domnul Mircea Opriţă şi tradusă de domnul Mariano Martin Rodriguez. Volumul se va intitula "El cielo de cristal" şi în cuprins, alături de numeroase nume prestigioase ale SF-ului românesc, cititorii vor găsi şi schiţa "Necropolis" a subsemnatului. Mai multe informaţii puteţi afla de pe site-urile Helion Online şi Cultural SF and Movie Learnings. De asemenea, vă reamintesc că puteţi comanda volumul Necropolis la un preţ foarte avantajos la adresa aceasta: http://www.amaltea.ro/fantasy-sci-fi/necropolis.

(P.S. Fie că îmi scrieţi numele Pîtea, Pitea, Patea sau Pâtea, vă invit să îmi vizitaţi pagina oficială de web la adresa: http://sites.google.com/site/florinpitea/. Lectură plăcută!)

Maria Wilhelm & Dirk Mathison, "Avatar" (2009)

În urmă cu un an, pe 19 ianuarie 2011, am achiziţionat de la importatorii mei preferaţi de la Librăria Nautilus, http://nautilus.ro, un volum intitulat  Avatar – A Cofidential Report on the Biological and Social History of Pandora (Editura Harper Collins, Londra, 2009). De parcurs, l-am parcurs abia în ianuarie 2012, pentru că de prea mulţi ani am cumpărat mai multe cărţi decît sînt în stare să citesc. Şi iată ce am aflat:

Volumul Avatar este „ştampilat” pe copertă drept „Un ghid de supravieţuire pentru activişti” şi se prezintă ca un samizdat din viitor, o carte cu fotografii lipite cu bandă adezivă sau prinse cu agrafe de birou, cu pagini mototolite şi cu însemnări scrise de mînă ici şi colo. Secţiunile introductive, „Pandora: A Survival Handbook”, respectiv „Warning!”, întăresc impresia aceasta, căci sînt scrise în numele unui activist ecologist din viitor pentru beneficiul posibilior simpatizanţi care ar dori să se opună abuzurilor Administraţiei pentru Dezvoltarea Resurselor.

Primul capitol prezintă date despre astronomia şi geologia satelitului Pandora. Scurte secţiuni sînt dedicate sistemului Alfa Centauri, planetei gigantice Polifem, satelitului Pandora, minereului improcurabiu şi aşa mai departe.

Al doilea capitol tratează despre fiziologia şi cultura Na'vi. Aici, secţiunile discută despre coada băştinaşilor, despre ritualurile lor de împerechere, despre creşterea copiilor şi sistemul de numărare, despre arme, unelte şi instrumente muzicale.

Capitolul al treilea aduce în discuţie fauna de pe Pandora. Zeci şi zeci de pagini le sînt dedicate diferitelor specii din regnul animal, de la arahnoizi la lupii-viperă şi de la dinihtoizi la marele leonopterix. Interesant este că articolele au răspîndite printre ele informaţii despre arme folosite de băştinaşi pentru vînarea unora dintre aceste animale, despre hăţuri pentru controlul altor creaturi şi despre cîntece de vînătoare ale Na'vi.

Capitolul al patrulea discută despre flora de pe Pandora. Ca şi în capitolul precedent, pe lîngă informaţii despre diversele specii apar şi scurte secţiuni despre instrumente muzicale şi despre unelte ale băştinaşilor, precum şi note scrise de mînă despre posibile utilizări ale plantelor de pe Pandora pentru combatrerea unor maladii de pe Pămînt.

Capitolul al cincilea prezintă tehnologia umană de pe Pandora, începînd cu navele spaţiale şi aeronavele şi terminînd cu utilajele şi cu armamentul. De remarcat că, în acest capitol, comentariile adăugate de mînă se referă uneori la metode pentru sabotarea vehiculelor.

La finalul volumului sînt ataşate cîteva documente compromiţătoare sustrase de la Administraţia pentru Dezvoltarea Resurselor, precum şi un glosar de termeni şi un dicţionar Na'vi – englez. Volumul se încheie cu o pagină de mulţumiri adresate savanţilor şi scriitorilor care au contribuit la dezvoltarea în detaliu a acestei lumi imaginare.

Ceea ce trebuie remarcat în legătură cu acest ghid de supravieţuire pentru activişti este integrarea exepţională a aspectului literar şi a prezentării grafice. Nu numai că volumul Avatar reprezintă o enciclopedie a universului în care se petrece filmul lui James Cameron, dar lucrarea, prin modul cum este scrisă, ilustrată şi prezentată fiecare pagină, creează iluzia că a fost alcătuită de un locuitor disperat al unui Pămînt muribund, suprapopulat şi sufocat, din viitorul apropiat, şi adresată altor oameni la fel de disperaţi. Imaginile sînt rareori aşezate drept pe pagină, unele informaţii sînt plasate în viniete colorate, cu margini zdrenţuite, sau în note mîzgălite cu creionul, iar porţiuni de frază sînt marcate neglijent cu carioca fosforescentă. Efectul de ansamblu este impresionant.

Ca urmare, îmi vine greu să încadrez volumul Avatar într-o categorie anume. Seamănă cu o lucrare de non-ficţiune, dar se referă la o lume fictivă. Seamănă cu un album de bandă desenată, dar nu e axat pe o intrigă sau pe un fir narativ. Seamănă cu o enciclopedie, dar e în mod intenţionat altfel decît suratele sale sobre şi ordonate. Seamănă cu cărţile ilustrate de poveşti bazate pe filme, dar se concentrează asupra fundalului peliculei Avatar, nu asupra evenimentelor din prim-planul acesteia. Pe de altă parte, îmi vine foarte uşor să vă asigur că volumul acesta e o carte de recitit şi că, după ce îl veţi parcurge, veţi revedea filmul Avatar din cu totul altă perspectivă.

Şi, cum o imagine (mişcată) face mai mult decît o mie de cuvinte, vă invit ca mai jos să răsfoiţi acest ghid de supravieţuire pentru activişti. Vizionare plăcută!

(P.S. Fie că îmi scrieţi numele Pîtea, Pitea, Patea sau Pâtea, vă invit să îmi vizitaţi pagina oficială de web la adresa: http://sites.google.com/site/florinpitea/. Lectură plăcută!)

Interviu cu un ţesător

Nu toată lumea ţine să realizeze un interviu cu un vampir. Domnişoara Mona Ardeleanu, director de comunicare la Ozone Homes, a preferat să realizeze un interviu cu un ţesător pentru blogosphera.ro. Puteţi şi dumneavoastră să îl parcurgeţi la adresa: http://blogosphera.ro/vip-blogger/interviu-cu-florin-pitea/. Vă doresc lectură plăcută.

(P.S. Fie că îmi scrieţi numele Pîtea, Pitea, Patea sau Pâtea, vă invit să îmi vizitaţi pagina oficială de web la adresa: http://sites.google.com/site/florinpitea/. Lectură plăcută!)

Haita de lupi deschide cartea

Mîine, 29 ianuarie 2012, între orele 8.30 şi 9.00, în cadrul emisiunii "Deschide cartea" de pe postul TVRM puteţi urmări o ediţie cu un invitat special - iniţiatorul şi moderatorul cenaclului Wolf's Pack Lucian Cristian Oancea (pe care îl puteţi vedea în braţe cu toată lumea într-o imagine preluată de pe Gazeta SF). Împreună cu domnul Alexandru Mironov şi cu subsemnatul, invitatul va discuta despre Păturica rotundă de SF de la Atlantykron, despre cenaclul Wolf's Pack, despre ocupaţia de anticar şi despre multe alte subiecte interesante şi surprinzătoare. Emisiunea poate fi urmărită şi online aici. Vă doresc vizionare plăcută.

(P.S. Fie că îmi scrieţi numele Pîtea, Pitea, Patea sau Pâtea, vă invit să îmi vizitaţi pagina oficială de web la adresa: http://sites.google.com/site/florinpitea/. Lectură plăcută!)

Exploratorul lumii de mîine deschide cartea

Mîine, 15 ianuarie 2012, între orele 8.30 şi 9.00, pe postul de televiziune TVRM puteţi urmări o nouă ediţie a emisiunii "Deschide cartea!" De această dată, împreună cu domnul Alexandru Mironov, l-am invitat în studio pe scriitorul, antologatorul şi traducătorul Ştefan Ghidoveanu, cel care, de aproape un sfert de veac, prezintă emisiunea "Exploratorii lumii de mîine" la Radio România Cultural. "Deschide cartea!" se poate urmări şi online la adresa http://tvonline.isfree.org/tvrm/. Vă doresc vizionare plăcută.

(P.S. Fie că îmi scrieţi numele Pîtea, Pitea, Patea sau Pâtea, vă invit să îmi vizitaţi pagina oficială de web la adresa: http://sites.google.com/site/florinpitea/. Lectură plăcută!)

Liviu Radu, "Opţiunea" (2004)

În 2004, prin amabilitatea domnului Liviu Radu, am primit cadou, cu autograf, două romane. Pe unul dintre ele, Opţiunea (Editura Pygmalion, Ploieşti, 2004), l-am citit în decembrie 2011 în două zile. Şi iată ce am aflat:

Pe o planetă asemănătoare cu Pămîntul, numită Glia de către locuitorii ei, un veteran pe nume Enor este de pază în Civis, capitala Imperiului Latgan, şi meditează la întîmplări pe care le-a trăit şi la soarta a două personaje extraordinare, Colb şi Madby.

Cei doi, care se dovedesc a fi entităţi non-umane sosite din spaţiul cosmic, au o primă înfruntare un deceniu mai devreme, în prezenţa lui Enor, într-un han din provincia Calmeea, după care urmează destine diferite.

Madby foloseşte o tehnologie superioară, ce pare aproape magică (arme cu energie coerentă, farfurii zburătoare, cîmpuri energetice), pentru a înfrînge armate întregi şi pentru a se instala ca împărat-zeu. Colb, în schimb, predică o doctrină stoică a autocontrolului, a compasiunii şi a conduitei paşnice.

Dacă Madby pare la început un salvator, iar apoi un excentric, puterea absolută îl conduce în cele din urmă la excese, vicii şi cruzimi monstruoase. Colb, hotărît să practice ceea ce predică, este persecutat pentru doctrina sa, apoi torturat şi executat.

Cum eroul romanului Opţiunea discută pe alocuri destul de deschis ideea că este nevoit să se întrupeze şi să fie martirizat pe fiecare lume unde există oameni, presupun că ideea de la care a pornit domnul Liviu Radu cînd a scris acest roman a fost un argument teologic formulat împotriva posibilităţii existenţei vieţii inteligente pe alte planete – dacă ar exista un număr nesfîrşit de lumi locuite, Mîntuitorul ar trebui să se întrupeze şi să se răstignească pe fiecare dintre ele pentru a le aduce oamenilor de acolo posibilitatea mîntuirii; un număr nesfîrşit de răstigniri ar fi contrar firii binevoitoare a Divinităţii; prin urmare, Pămîntul este singura lume locuită.

În versiunea domnului Liviu Radu, acest argument teologic este dat peste cap, iar Fiul se întrupează, predică şi suferă în alt fel decît în evangheliile canonice. (Şi cel puţin cîteva dintre parabolele lui Colb nu sînt parafrazări ale celor din evanghelii, ci creaţii ale domnului Liviu Radu. Am să vă las dumneavoastră plăcerea să decoperiţi care anume.)

Singura mea obiecţie în privinţa acestei cărţi este că redactarea literară lasă adesea de dorit. Fireşte, este mult mai bine pentru cititori să aibă Opţiunea într-o formă cu unele erori tipografice decît să nu o aibă deloc. Dar îmi face plăcere să sper că romanul acesta deosebit va găsi cîndva un redactor literar pe măsură şi că va apărea într-o nouă ediţie mai îngrijită. Căci talentul literar al domnului Liviu Radu merită cu prisosinţă o abordare profesională din partea editurilor.

(P.S. Recenzia aceasta a apărut iniţial în numărul din decembrie 2011 al Gazetei SF. Fie că îmi scrieţi numele Pîtea, Pitea, Patea sau Pâtea, vă invit să îmi vizitaţi pagina oficială de web la adresa: http://sites.google.com/site/florinpitea/. Lectură plăcută!)

Elisabeth Vonarburg, "The Silent City" (1981)

În 1999, prin amabilitatea doamnei dr. Tracey Rosenberg, am primit cadou un exemplar din ediţia americană de buzunar a unui roman scris iniţial în franceză de o autoare canadiană, Elisabeth Vonarburg. Romanul, publicat mai întîi la Paris în 1981 sub titlul Le silence de la cité, a apărut apoi, sub titlul The Silent City, la Editura Bantam Spectra din New York în 1992, tradus de Jane Brierley şi ornat pe copertă cu o recomandare generoasă din partea lui William Gibson. L-am parcurs în noiembrie 2011. Şi iată ce am aflat:

Romanul este împărţit în patru părţi şi subîmpărţit în capitole. Într-un viitor îndepărtat, protagonista, Elisa, creşte într-un oraş în mare parte pustiu, populat de maşinării inteligente, şi află că destui dintre puţinii locuitori cu care ia contact sînt de fapt androizi. Elisa descoperă că este postumană, modificată genetic pentru a se vindeca rapid în urma eventualelor vătămări, pentru a trăi mult peste speranţa medie de viaţă a oamenilor obişnuiţi şi pentru a-şi schimba la nevoie înfăţişarea, structura corpului şi chiar sexul.

Elisa e educată şi îndrumată de Paul, cel care a creat-o prin inginerie genetică şi care face în continuare experimente cu subiecţi postumani. Într-un moment de revoltă, protagonista fuge din oraş în ţinuturile pustiite din vecinătate, unde are aventuri printre oamenii recăzuţi în barbarie, apoi, într-un moment crucial, îl ucide pe Paul şi ajunge să îi continue experimentele. După cîteva decenii, Elisa devine conducătoarea unei mari comunităţi de copii şi adolescenţi postumani creaţi de ea, însă în cele din urmă se găseşte prinsă într-un conflict dintre grupuri locale - pe de o parte triburi barbare, pe de altă parte clanuri de femei nesupuse, favorizate de un dezechilibru demografic major în urma căruia majoritatea zdrobitoare a nou-născuţilor sînt fetiţe. În final, Elisa trebuie să decidă dacă să le permită generaţiilor viitoare să pătrundă în oraşul maşinăriilor inteligente sau dacă să-l închidă o dată pentru totdeauna.

Pe ansamblu, The Silent City mi s-a părut cam dezlînat, căci intriga e lăsată pe planul al doilea în favoarea pasajelor ce descriu minuţios gîndurile şi trăirile şi sentimentele protagonistei - de la copilărie şi adolescenţă pînă la maturitate şi senectute. Cum nici acţiunea nu e prea captivantă sau coerentă, nici viitorul imaginar din roman nu e din cale-afară de original, nici stilul nu e ieşit din comun (ştiu, ştiu, nu ar trebui să judec stilul unei cărţi pe baza unei traduceri, ci ar trebui să mă învrednicesc să citesc originalul), presupun că nu mă voi simţi tentat să reiau vreodată The Silent City. A fost bun pentru a umple cîteva reprize de călătorie cu transportul în comun prin oraş şi cîteva intervale de aşteptare, dar cam atît. Probabil are să facă o excursie la un anticariat - doar dus.

(P.S. Fie că îmi scrieţi numele Pîtea, Pitea, Patea sau Pâtea, vă invit să îmi vizitaţi pagina oficială de web la adresa: http://sites.google.com/site/florinpitea/. Lectură plăcută!)

Aldous Huxley, "Crome Yellow" (1921)

În mai 2006, de la anticariatul Ex Libris din Pasajul Universităţii, am achiziţionat un exemplar din primul roman al lui Aldous Huxley, Crome Yellow (Progress Publishers, Moscova, 1979). L-am parcurs în trei zile, în decembrie 2011. Şi iată ce am aflat:

În vara anului 1921, tînărul Dennis Stone, în vîrstă de 23 de ani, merge în vacanţă în provincie, în localitatea Camlet, şi petrece cîteva săptămîni la conacul Crome împreună cu prieteni şi cunoştinţe. La conac se află cîteva domnişoare (Mary, Jenny şi Anna), un scriitor celebru (Barbecue-Smith), un tînăr pictor (Gombauld), gazdele (domnul şi doamna Wimbush), ca şi cîţiva domni mai în vîrstă (precum domnul Scogan). Ca în orice vacanţă, unele personaje pleacă (spre exemplu Barbecue-Smith), altele vin pentru scurtă vreme (ca tînărul şi cuceritorul Ivor Lombard). Personajele poartă discuţii politicoase despre filosofie, istorie, literatură şi artă, deapănă anecdote din istoria familiei aristocratice în al cărei conac îşi petrec vacanţa, au parte de vremelnice seducţii şi idile, ba chiar şi de o petecere cîmpenească încheiată cu dansuri.

Pe de o parte, Crome Yellow e remarcabilă prin aerul lejer, spiritual, cu care aminteşte în trecere tot felul de chestiuni erudite. De la războaiele napoleoniene la poezia simbolistă, de la cubism la teoria relativităţii, numeroase chestiuni se perindă în conversaţiile personajelor ca într-un caleidoscop.

Pe de altă parte, unele dintre aceste subiecte par să fi fost ţintele unor şarje satirice. Astfel, în capitolul al treilea, personajul Scogan persiflează un proiect de roman al protagonistului - proiect care seamănă suspect de mult cu Portret al artistului din tinereţe (1916) de James Joyce - şi îl demontează punct cu punct. În capitolul al nouăsprezecelea, în schimb, sub forma unei cronici de familie, sînt satirizate personajele stereotipe din literatura romantică - palide, lipsite de poftă de mîncare, morbide şi predispuse să leşine adesea.

Un aspect ceva mai interesant e prezent însă în capitolul al cincilea, în care, într-un discurs spontan al domnului Scogan, apare viziunea unui viitor îndepărtat în care erotismul şi reproducerea vor fi fost complet separate, iar embrionii vor fi cultivaţi la scară industrială în şiruri de sticle pentru a fi "destupaţi", nu născuţi. Această viziune, combinată cu o alta, a omenirii divizate prin îndoctrinare în mai multe categorii (expusă tot de Scogan în capitolul al douăzeci şi doilea) şi cu situaţia protagonistului neliniştit care nu îşi găseşte perechea şi care e măcinat de frustrări şi de porniri sinucigaşe, a format baza unui roman mult mai celebru al lui Aldous Huxley, Minunata lume nouă (1932).

Alte porţiuni ale acestui roman par să îşi fi găsit ecoul mai tîrziu în opera altor scriitori modernişti, precum cărţile fictive dintr-un fals corp de bibliotecă asupra cărora speculează unele personaje (ca în unele povestiri fantastice ale lui Jorge Luis Borges), alte personaje care pictează (precum Lily Briscoe din Spre far de Virginia Woolf) sau serbarea cîmpenească (similară cu cea din Între acte de Virginia Woolf). Asupra întregii cărţi planează o senzaţie de pace... ireală, intensificată de amintirile unor personaje despre Primul Război Mondial (pe atunci recent încheiat) şi de premoniţia aceluiaşi domn Scoogan că va izbucni Al Doilea Război Mondial (formulată în capitolul al douăzeci şi şaptelea).

Finalul cărţii este abrupt. Protagonistul, sfătuit de unul dintre personajele feminine, îşi inventează nişte probleme de familie urgente şi pleacă înapoi la Londra, iar senzaţia lui distinctă este că, neavînd nici un motiv real pentru a rămîne în metropolă, plecarea sa acolo seamănă cumva cu o înmormîntare. Din fericire, oricît de morbide ar fi gîndurile lui Dennis Stone la sfîrşitul romanului, Crome Yellow nu a fost ultima carte din cariera lui Aldous Huxley. I-au urmat multe altele, însă despre acelea vom discuta cu altă ocazie.

(P.S. Fie că îmi scrieţi numele Pîtea, Pitea, Patea sau Pâtea, vă invit să îmi vizitaţi pagina oficială de web la adresa: http://sites.google.com/site/florinpitea/. Lectură plăcută!)

John Updike, "Rabbit Redux" (1971)

La finalul lunii octombrie, 2006, am achiziţionat de la anticariatul Ex Libris (care pe atunci funcţiona în Pasajul Universităţii) o ediţie de buzunar a unui roman de John Updike, Rabbit Redux (Fawcett Crest, Greenwich, Conn., 1972), al doilea dintr-o tetralogie. De citit, l-am citit abia la finalul lunii octombrie 2011. (Aşa multe cărţi, aşa puţin timp.) Şi iată ce am aflat:

Acţiunea din Rabbit Redux are loc la zece ani după cea din Rabbit, Run, în vara anului 1969. În timp ce, pe parcursul uneia dintre misiunile Apollo, primii oameni ajung pe Lună, Harry Angstrom, în vîrstă de 36 de ani, descoperă că soţia sa are o relaţie amoroasă cu un coleg de serviciu, Charlie Stavros. Paradoxal, deşi Rabbit nu are nimic împotrivă, ba chiar îi permite să se mute împreună cu Stavros, Janice se face foc şi pară cînd află că, la rîndul lui, protagonistul a adus în domiciliul conjugal o tînără amantă hippie pe nume Jill.

Situaţia se complică, dat fiind că Janice cere custodia fiului lor, Nelson, în vreme ce Jill îl aduce în casa familiei Angstrom pe un traficant de culoare, cunoscut sub numele de Skeeter, iar acesta din urmă începe să îi îndoctrineze pe toţi cu discursuri politice radicale de stînga.

Prin amabilitatea unor vecini "îngrijoraţi", aventura cu droguri, idei radicale şi experimente amoroase se încheie într-o noapte cînd Harry şi Nelson sînt plecaţi într-o vizită. Locuinţa familiei Angstrom este incendiată, Jill piere (spre disperarea lui Nelson), iar Skeeter fuge din oraş. În final, soţii Angstrom se întîlnesc pentru a conveni să vîndă ce a mai rămas din casa lor, apoi se împacă într-un motel.

Asemenea primei cărţi din serie, Rabbit Redux îmbină cu succes mai multe tehnici literare. Astfel, pe de o parte, romanul lui Updike pune foarte bine în valoare tehnicile literaturii realiste. Contextul istoric şi cultural e redat cu atenţie - de la misiunile Apollo şi contracultura hippie la mişcarea de emancipare a persoanelor de culoare şi filmul 2001 - O odisee spaţială.

Personajele principale sînt redate convingător - Harry şi Janice prinşi în criza vîrstei de mijloc, Nelson cu primele semne de rebeliune adolescentină. Jill e o apariţie memorabilă - fiica unei familii notabile devenită rătăcitoare prin America, apoi toxicomană, iar în cele din urmă victimă colaterală. Iar Skeeter - veteran al războiului din Vietnam - le creează foarte clar cititorilor senzaţia că, sub masca de bravură şi obrăznicie, ascunde anxietăţi şi temeri greu de adus la lumină.

Personajele secundare sînt de asemenea bine realizate, precum părinţii protagonistului - tatăl epuizat, dar împăciuitor, mama bolnavă, pe moarte, dar neîmblînzită. Dintre aceste personaje - unele dezmăţate sub aparenţa respectabilităţii, altele agresive sub pojghiţa de civilizaţie - iese în evidenţă Charlie Stavros, amantul lui Janice, care, departe de a fi un cuceritor sau un mascul feroce, e un cardiac grijuliu cu propria sănătate. Pe tot parcursul romanului, el încearcă pe diverse căi să îi reunească pe cei doi soţi.

Pe de altă parte, unele tehnici din Rabbit Redux amintesc de literatura modernistă şi ilustrează o definiţie a postmodernismului conform căreia acesta ar fi o continuare a modernismului. Adesea, fie cînd protagonistul aleargă sau şofează prin oraş, fie cînd întreţine relaţii intime cu diverse personaje feminine sau cînd se află sub efectul drogurilor ori al alcoolului, naraţiunea clară virează în fluxul conştiinţei, amestecînd senzaţii, gînduri pe jumătate formate, frînturi de amintiri şi crîmpeie de închipuiri. Tehnica fluxului conştiinţei e bine stăpînită de autor, însă adesea întinde cîte un alineat de text pe două sau trei pagini, punînd la încercare pe alocuri răbdarea cititorilor. (Deşi trebuie remarcat că o parte dintre pasajele acestea servesc foarte bine ca să le reamintească evenimentele din primul roman celor care l-au parcurs cu mai mult timp în urmă sau ca să le prezinte aceste evenimente celor care nu l-au citit deloc.)

Şi, tot ca în literatura modernistă (mai degrabă decît ca în romanele realiste victoriene), personajele sînt ambigue, complexe, contradictorii, nu împărţite clar în "eroi" şi "sceleraţi". Astfel, Harry Angstrom are relaţii adultere şi uneori e violent cu femeile, însă face eforturi ca să îşi salveze căsnicia. Jill se poartă frumos cu cei din jur, dar devine dependentă de heroină şi porneşte pe panta înjosirii şi autodistrugerii. Iar Janice, ca urmare a propriei ei aventuri extraconjugale, nu devine mai iubitoare sau mai înţelegătoare cu ceilalţi, ci mai intolerantă şi mai agresivă.

Pe ansamblu, Rabbit Redux reprezintă o continuare adecvată a romanului Rabbit, Run şi un portret convingătior al societăţii americane la finalul anilor 1960. După alţi zece ani, John Updike avea să publice încă un roman în serie, Rabbit Is Rich. Dar despre acela am să vă relatez cu alt prilej.

(P.S. Fie că îmi scrieţi numele Pîtea, Pitea, Patea sau Pâtea, vă invit să îmi vizitaţi pagina oficială de web la adresa: http://sites.google.com/site/florinpitea/. Lectură plăcută!)

Ţesătorul la braţ cu monştrii sacri

Nici în vis nu aş fi crezut că voi vedea vreodată o carte de-a mea oferită împreună cu una dintre antologiile de temelie ale mişcării literare cyberpunk. Iată însă că, începînd de ieri, Editura Millennium Books din Satu Mare oferă Art Wasn't Quite Crime împreună cu Cyberpunk (ediţia română a antologiei Mirrorshades, îngrijită de Bruce Sterling) în nişte condiţii foarte avantajoase - condiţii valabile numai pînă la sfîrşitul acestei săptămîni. Ţin să îi mulţumesc şi pe această cale editorului Horia Nicola Ursu. Mai multe detalii vă invit să aflaţi aici: http://uglybadbear.wordpress.com/2011/12/14/oferta-speciala-cyberpunk-pe-piine/.

(P.S. Fie că îmi scrieţi numele Pîtea, Pitea, Patea sau Pâtea, vă invit să îmi vizitaţi pagina oficială de web la adresa: http://sites.google.com/site/florinpitea/. Lectură plăcută!)

Terry Pratchett, "Snuff" (2011)

În noiembrie 2011, prin amabilitatea bunului meu prieten Liviu Moldovan, am avut ocazia să parcurg cel mai recent roman al lui Sir Terry Pratchett, Snuff (Doubleday, New York, 2011). L-am citit în cinci zile, plăcut impresionat de calitatea lui. Şi iată ce am aflat:

De această dată, comandantul Samuel Vimes merge împreună cu soţia, Lady Sybil, şi cu fiul lor în vacanţă la ţară, la conacul moştenit de distinsa doamnă. Din păcate, pe lângă lucrurile obişnuite pentru Lady Sybil (partide de ceai, vizite la vecini aristocratici) se întâmplă şi lucruri obişnuite pentru Sam Vimes (crime, răpiri). Ca urmare, protagonistul îşi extinde jurisdicţia în zona rurală a Comitatelor şi anchetează uciderea bestială a unui spiriduş. Intriga duce la descoperirea unei reţele de traficanţi de sclavi, la o urmărire spectaculoasă pe fluviul Old Treacherous şi la prinderea vinovaţilor, datorită eforturilor eroice ale lui Vimes, dar şi la o recunoaştere a spiriduşilor ca fiinţe inteligente, cu drepturi cetăţeneşti, mulţumită relaţiilor la vârf şi abilităţii diplomatice de care dispune Lady Sybil.

Ca şi Unseen Academicals, Snuff readuce în paginile sale umorul autorului Terry Pratchett, începând chiar cu titlul care face o dublă referire la tutunul de prizat şi la prezentarea mediatică a crimelor sângeroase. Printre altele, romanul conţine o şarjă savuroasă la adresa literaturii romanţioase (da, domnişoară Jane Austen, despre dumneavoastră este vorba), precum şi trimiteri satirice la literatura contemporană pentru copii. Tot asemenea romanului precedent din serie, în subtext, Snuff tratează despre rasism, intoleranţă, segregare şi pledează pentru toleranţă, includere şi egalitate în drepturi. Scenele în care spiriduşii care trăiesc în teroare şi în sărăcie extremă dovedesc a avea talente nebănuite sunt impresionante şi memorabile. De asemenea, Snuff conţine unele apariţii episodice ale unor personaje îndrăgite ale seriei, precum Lord Vetinari, patricianul oraşului Ankh-Morpork, căpitanul Carrot şi iubita lui, Angua von Überwald, sergentul Fred Colon şi caporalul Nobby Nobbs sau William de Worde, redactorul şef de la "The Ankh-Morpork Times". (Spre surprinderea mea, nu a apărut deloc un personaj înalt şi descărnat, îmbrăcat în pelerină neagră, dar asta e altă poveste.)

Din păcate, poate în mai mare măsură decât alte romane plasate în Lumea Disc, Snuff conţine indicii frecvente că autorul a ajuns într-un impas al existenţei, cauzat de maladia netratabilă cu care a fost diagnosticat în urmă cu câţiva ani, şi că opţiunile care i-au rămas lui Sir Terence Pratchett sunt extrem de puţine şi extrem de neplăcute, fără excepţie. Întunericul, moartea şi disperarea i se ivesc adesea în cale protagonistului, însă Sam Vimes - ca şi creatorul său, care, dacă nu mai poate scrie, nici dactilografia, dictează, dar nu abandonează - nu se dă bătut şi duce lucrurile la bun sfârşit. Nu pot decât să îmi exprim recunoştinţa faţă de autor pentru că, în ciuda dificultăţilor grave cu care se  confruntă, ne-a oferit încă un roman din seria Lumii Disc.

John Updike, "Rabbit Run" (1960)

În ultima zi din septembrie 2006, la anticariatul Ex Libris din Pasajul Universităţii, am achiziţionat un număr semnificativ de cărţi de buzunar. Printre ele se afla şi un roman de John Updike, Rabbit, Run (Fawcett Crest, New York, 1983). De citit, l-am citit abia în octombrie 2011, la îndemnul distinsului meu coleg, conferenţiar doctor George Volceanov. Şi iată ce am aflat:

În primăvara anului 1959, tînărul Harry Angstrom, zis Rabbit, pleacă seara de acasă, abandonîndu-şi soţia, Janice, şi copilul. După ce şofează noaptea spre Virginia de Vest, revine în orăşelul său natal, apoi, însoţit de fostul său antrenor de baschet din liceu, Tothero, merge la o dublă întîlnire într-un oraş învecinat şi sfîrşeşte prin a se muta la o prostituată, Ruth.

Două luni mai tîrziu, după ce află că soţia lui este pe cale să aibă încă un copil, Rabbit o părăseşte pe Ruth şi revine lîngă Janice, parţial la insistenţele pastorului Eccles. Dar, la cîteva săptămîni după naştere, soţia lui alcoolică o îneacă din greşeală pe fiica lor nou-născută, iar Rabbit fuge de la înmormîntare şi se întoarce la Ruth. Aceasta, însărcinată fiind, îi cere să divorţeze de soţie ca o condiţie pentru reluarea relaţiei. Iar Harry Angstrom, în finalul romanului, porneşte încă o dată la fugă mai degrabă decît să ia o decizie clară.

Scris în 1959 şi publicat în 1960, Rabbit, Run pare să fie o replică la un alt roman celebru de la mijlocul secolului al douăzecilea, Pe drum (1957) de Jack Kerouac. Dacă cel din urmă părea să glorifice libertatea post-belică oferită de automobile, autostrăzile inter-statale proaspăt construite şi benzina (pe atunci) ieftină, cel dintîi arată în detalii clinice că, atunci cînd o persoană pleacă de acasă cu lunile, cei lăsaţi în urmă au de suferit. Din acest punct de vedere, cu toate că iniţial protagonistul pare să îşi fi cîştigat porecla pentru că are buza de sus foarte mobilă şi incisivii proeminenţi, pe parcursul romanului dovedeşte că, asemenea unui iepure, fuge şi se ascunde ori de cîte ori apar necazuri, iar cînd nu fuge... se ocupă cu alte activităţi iepureşti.

Sub acest aspect, al scenelor explicite, ca şi sub cel al limbajului explicit, lipsit de inhibiţii, Rabbit Run a fost un roman îndrăzneţ la data publicării (cu doi ani înaintea proceselor pentru Amantul doamnei Chatterley care au dus la abolirea cenzurii în S.U.A. şi în Regatul Unit), iar primele ediţii ale cărţii au fost cenzurate la iniţiativa editorilor şi cu acordul autorului. După procesele din 1962 la care făceam referire anterior, pasajele cenzurate au fost reintroduse în ediţiile mai noi ale romanului.

Dincolo de scenele explicite, pe baza cărora autorul însuşi găseşte o filiaţie cu unele romane moderniste de D.H. Lawrence, Henry Miller şi James Joyce, un alt element modernist din Rabbit, Run îl constituie pasajele de flux al conştiinţei, redat într-un stil liber indirect bine adaptat pentru fiecare personaj în parte. Unele asemenea pasaje sînt relativ scurte şi clare, corespunzînd unor scene în care un personaj este treaz, odihnit şi cu mintea clară. Altele sînt lungi, confuze şi aproape lipsite de punctuaţie, marcînd situaţii în care un personaj este pe cale să adoarmă sau se află sub influenţa alcoolului. Atît porţiunile în care se foloseşte fluxul conştiinţei cît şi preponderenţa interesului pentru viaţa interioară a personajelor, mai degrabă decît pentru cea exterioară, ar face din Rabbit, Run o bună ilustrare a noţiunii că postmodernismul este o continuare a modernismului.

Pe ansamblu, atît prin tema eroului american tînăr şi neliniştit, cît şi prin tehnicile literare folosite, Rabbit, Run se aşază cu cinste alături de alte romane celebre de la mijlocul secolului al douăzecilea, cum ar fi Pe drum de Jack Kerouac sau De veghe în lanul de secară (1951) de J.D. Salinger. După ce am terminat acest roman, am început să citesc şi continuarea acestuia, Rabbit Redux. Dar asta e altă poveste...

(P.S. Fie că îmi scrieţi numele Pîtea, Pitea, Patea sau Pâtea, vă invit să îmi vizitaţi pagina oficială de web la adresa: http://sites.google.com/site/florinpitea/. Lectură plăcută!)