Elisabeth Vonarburg, "The Silent City" (1981)

În 1999, prin amabilitatea doamnei dr. Tracey Rosenberg, am primit cadou un exemplar din ediţia americană de buzunar a unui roman scris iniţial în franceză de o autoare canadiană, Elisabeth Vonarburg. Romanul, publicat mai întîi la Paris în 1981 sub titlul Le silence de la cité, a apărut apoi, sub titlul The Silent City, la Editura Bantam Spectra din New York în 1992, tradus de Jane Brierley şi ornat pe copertă cu o recomandare generoasă din partea lui William Gibson. L-am parcurs în noiembrie 2011. Şi iată ce am aflat:

Romanul este împărţit în patru părţi şi subîmpărţit în capitole. Într-un viitor îndepărtat, protagonista, Elisa, creşte într-un oraş în mare parte pustiu, populat de maşinării inteligente, şi află că destui dintre puţinii locuitori cu care ia contact sînt de fapt androizi. Elisa descoperă că este postumană, modificată genetic pentru a se vindeca rapid în urma eventualelor vătămări, pentru a trăi mult peste speranţa medie de viaţă a oamenilor obişnuiţi şi pentru a-şi schimba la nevoie înfăţişarea, structura corpului şi chiar sexul.

Elisa e educată şi îndrumată de Paul, cel care a creat-o prin inginerie genetică şi care face în continuare experimente cu subiecţi postumani. Într-un moment de revoltă, protagonista fuge din oraş în ţinuturile pustiite din vecinătate, unde are aventuri printre oamenii recăzuţi în barbarie, apoi, într-un moment crucial, îl ucide pe Paul şi ajunge să îi continue experimentele. După cîteva decenii, Elisa devine conducătoarea unei mari comunităţi de copii şi adolescenţi postumani creaţi de ea, însă în cele din urmă se găseşte prinsă într-un conflict dintre grupuri locale - pe de o parte triburi barbare, pe de altă parte clanuri de femei nesupuse, favorizate de un dezechilibru demografic major în urma căruia majoritatea zdrobitoare a nou-născuţilor sînt fetiţe. În final, Elisa trebuie să decidă dacă să le permită generaţiilor viitoare să pătrundă în oraşul maşinăriilor inteligente sau dacă să-l închidă o dată pentru totdeauna.

Pe ansamblu, The Silent City mi s-a părut cam dezlînat, căci intriga e lăsată pe planul al doilea în favoarea pasajelor ce descriu minuţios gîndurile şi trăirile şi sentimentele protagonistei - de la copilărie şi adolescenţă pînă la maturitate şi senectute. Cum nici acţiunea nu e prea captivantă sau coerentă, nici viitorul imaginar din roman nu e din cale-afară de original, nici stilul nu e ieşit din comun (ştiu, ştiu, nu ar trebui să judec stilul unei cărţi pe baza unei traduceri, ci ar trebui să mă învrednicesc să citesc originalul), presupun că nu mă voi simţi tentat să reiau vreodată The Silent City. A fost bun pentru a umple cîteva reprize de călătorie cu transportul în comun prin oraş şi cîteva intervale de aşteptare, dar cam atît. Probabil are să facă o excursie la un anticariat - doar dus.

(P.S. Fie că îmi scrieţi numele Pîtea, Pitea, Patea sau Pâtea, vă invit să îmi vizitaţi pagina oficială de web la adresa: http://sites.google.com/site/florinpitea/. Lectură plăcută!)