Jeff Somers, 'The Digital Plague' (2008)

În toamna anului 2008, mulţumită importatorilor mei preferaţi de la Nautilus, http://nautilus.ro,am avut ocazia să citesc continuarea romanului The Electric Church, intitulată The Digital Plague (Editura Orbit, Londra, 2008). Lectura s-a lungit şi s-a tot lungit. Să vedem împreună de ce:

La începutul celui de-al doilea roman din seria despre Avery Cates, protagonistul-narator este răpit şi i se injectează o substanţă necunoscută sub scuza că asta reprezintă un asasinat. Nu al lui. Al întregii lumi.

Nu după mult timp, apropiaţii săi încep să se îmbolnăvească grav şi să moară. Cates este luat în custodie de cîţiva ofiţeri de poliţie, iar analizele de laborator arată un număr de fenomene interesante: protagonistul a fost contaminat cu nanomecanisme autoreproducătoare care cauzează epidemia; cei ce stau permanent în preajma protagonistului beneficiază de un cîmp supresor; iar nanomecanismele incriminate poartă semnătura tehnicianului Ty Kieth.

La sugestia lui Cates, un grup de poliţişti pleacă la Paris în căutarea tehnicianului, unde se confruntă cu un număr de Călugări aflaţi sub conducerea lui Kev Gatz (ucis în primul roman al seriei, dar Convertit). După un număr de pripeţii, Cates şi poliţiştii supravieţuitori revin la New York, unde caută să împiedice revitalizarea cadavrelor cu ajutorul nanomecanismelor şi să dejoace astfel cel mai recent plan de a cuceri lumea al lui Dennis Squalor.

Mare parte dintre neajunsurile primului roman din serie se regăsesc în The Digital Plague cu vîrf şi îndesat. Societatea descrisă e la fel de puţin plauzibilă ca şi în The Electric Church . Personajele sînt la fel de caricaturale, provenind parcă dintr-o bandă desenată. Acţiunea trece dintr-un episod violent într-altul cu viteza furibundă a unui videoclip, fără prea multe pauze pentru aprofundarea caracterizării ori pentru dezvoltarea fundalului – ceea ce poate fi dăunător pentru un roman.

Mai mult, The Digital Plague păcătuieşte prin faptul că aduce atît de mult balast din primul roman (personaje, relaţii, elemente de fundal) în loc să vină cu mai multe elemente noi şi surprinzătoare.

Nu în ultimul rînd, premisa romanului a fost tratată memorabil în romane (post)cyberpunk mai vechi cum ar fi Blood Music (1985), Queen of Angels (1990) şi Slant (1997) de Greg Bear, respectiv Necroville (1994) de Ian McDonald şi a fost tratată mai bine. Jeff Somers foloseşte nanotehnologia numai ca pretext pentru un măcal organizat de un comando printre cadavre proaspăt resuscitate – adică un fel de Resident Evil fără Milla Jovovich. Prea puţin pentru o temă cu posibilităţi atît de generoase.

Cînd am încheiat lectura acestui roman cyber-noir superficial, m-am consolat pentru timpul pierdut cu un singur gînd: măcar The Digital Plague nu a avut peste 500 de pagini, precum Carbon modificat .

(P.S. Fie că îmi scrieţi numele Pîtea, Pitea, Patea sau Pâtea, vă invit să îmi vizitaţi pagina neoficială de web la adresa: http://www.geocities.com/themaddancinggod/Indexr.htm. Lectură plăcută!)