'Wireless' (4) ('Exilaţi în Ciberia')

N-am apucat să parcurg nici măcar un kilometru cînd mi-a sunat osteofonul. Nu-l mai folosisem de ani de zile, mai ales că toată lumea a trecut la implanturi pentru teleconferinţe, dar, cum nu mi-am făcut niciodată timp ca să trec pe la clinică şi să-i rog să mi-l extragă, fireşte că era în continuare acolo, în spatele urechii drepte, iar tonul de apel îmi suna direct în creier ca o şoaptă de muzică ambientală.

– Da.

– Al, unde eşti?

Julia.

– În maşină, dragă.

A pufnit, iar jetul de aer care-i ţîşnea din nări mi-a iscat furnicături în cutia craniană.

– Al, hai să nu umblăm cu prostii! Încă n-am uitat cînd i-ai spus ăleia că erai în maşină. Şi nici ce făceam cînd i-ai spus asta. Te-am întrebat unde eşti.

M-am stăpînit cu greu să nu scot un geamăt de exasperare. „Aia” e Heather, fireşte, iar Julia nu mi-a iertat niciodată că am fost căsătorit cu ea.

– Pe cuvînt că sînt în maşină, undeva în Nebraska. Şi sînt singur-singurel.

– Ei, asta-i bună! a încercat ea să dreagă busuiocul. Puteai să fii cu cine vrei, dragă! Vroiam numai să ştiu de tine.

Da, sigur. Doar am aflat cît cheltuie Julia în fiecare lună pe detectivi particulari. Şi avocaţi. Şi microcamere. Şi software de monitorizare a traficului electronic. La urma urmei, pentru toate astea plăteşte cu banii mei...

– Sînt bine, mersi de întrebare. Tu pe unde eşti.

– Cu fetele în avion, a spus Julia. Mergem la Mexico City.

– Cum a fost prezentarea de la Toronto?

– Presa. Baştanii. Plantele decorative. Ca de obicei.

Aşteptam. Îmi era clar că n-avea să mai dureze mult.

– Auzi, Al, da’ tu de ce n-ai răspuns pe teleconferinţă?

E, începuse...

– Am plecat într-o vacanţă wireless.

– Cum adică ai plecat într-o vacanţă, Al Miller? Nu vorbisem c-o să mergem în croazieră, numai tu şi cu mine, imediat cum termin turneul ăsta de promovare?

Mi-am dres vocea.

– Numai tu şi cu mine şi încă trei sute de străini intimi, putred de bogaţi, cu care să discutăm afaceri dimineaţă, la prînz şi seara ca să ne simţim ca la birou.

– De cînd îţi permiţi să fii sarcastic cu mine?!

Am ridicat din umeri.

– Nu-i sarcasm. E purul adevăr. Adu-ţi aminte cum a fost data trecută. Şi cea dinaintea ei. Şi...

– Şi adu-ţi şi tu aminte cît ai avut de profitat de fiecare dată! Mai trebuie să-ţi explic la vîrsta asta că nu poţi face afaceri fără relaţii?!

Am schiţat o grimasă de durere. Probabil că osteofonul avea o interfaţă grafică pe undeva, cu ajutorul căreia aş fi putut reduce volumul vocii ei. Dar numai Sumi ar fi putut s-o găsească prin tot wetware-ul pe care-l am instalat în creier. Iar Sumi rămăsese zăvorîtă într-un Ziploc, undeva, în urmă.

– Nu e ceea ce crezi, i-am spus. Saul Rabinowitz mi-a recomandat vacanţa asta wireless.

– Dar şi implantul de teleconferinţă e tot wireless, dragă! Doar nu era să-ţi pui mufe de-alea în care să-ţi înfigi cabluri, ca toţi sărăntocii!

– Pentru Rabinowitz, „wireless” înseamnă altceva. Izolare mediatică.

A tăcut şi-a rumegat ideea cîteva clipe.

– Auzi, Al, nu cumva eşti cu aia?

Am oftat în sinea mea. Mai devreme sau mai tîrziu, tot aici se pare că ajunge fiecare discuţie cu Julia.

– Nu, nu sînt cu „aia”. Dac-aş fi vrut să fiu cu „aia”, aş fi rămas căsătorit cu ea. Cel mai simplu.

– Nu de alta, dar la cîţi bani îi dăm în fiecare lună, n-aş avea chef să ne stoarcă şi mai tare.

– Julia, ce naiba! Pui problema de parcă mi-ar face plăcere să-i dau bani! A fost o hotărîre judecătorească şi trebuie s-o respect.

Nu i-am mai amintit că bună parte din pensia alimentară a Barbarei se duce pe creaţiile ei vestimentare. Despre detaliul celălalt, că banii se împart în două categorii distincte, ai ei (cîştigaţi de ea) şi-ai noştri (cîştigaţi de mine), şi că are tendinţa să „administreze” ambele categorii, nici n-aş îndrăzni să amintesc vreodată.

– Şi cît o să stai wireless?

– Două săptămîni. Sfatul terapeutului.

Obosisem s-o tot dau pe după piersic.

– Două săptămîni? Şi cine-o să aibă grijă de afaceri?

– „Un şef bun e acela care poate lipsi oricînd fără ca activitatea firmei să se întrerupă din cauza absenţei lui.”

A tăcut cîteva clipe, destul de şocată din cauză că îndrăznisem să-i reproduc cuvînt cu cuvînt unul dintre dictoanele ei preferate.

– O să vorbim acasă, a zis pe un ton rău-prevestitor şi-a închis.

Ameninţarea ar fi trebuit să mă pună pe jar, dar de fapt m-a liniştit. De cînd ne-am căsătorit, Julia şi cu mine am petrecut împreună acasă douăzeci de zile. Cînd şi dacă o vom petrece pe cea de-a douăzeci şi una, nu pot să-mi dau seama, avînd în vedere programul ei de turnee, filmări, interviuri şi şedinţe fotografice.

Şi cînd mă gîndesc că mi s-a părut atrăgătoare pentru că aveam un limbaj comun, pentru că înţelegea mediul de afaceri şi pentru că simţeam că puteam evolua împreună nu numai pe plan emoţional, ci şi profesional...

Pînă la urmă, limbajul comun a ajuns să însemne discuţii care întotdeauna se referă la bani. Pe de altă parte, nici indiferenţa morocănoasă a lui Heather din ultimii trei ani înainte de divorţ nu a constituit cea mai fericită alternativă.

În fine...