China Miéville – "Perdido Street Station" (2000)

Prin anul 2002, bunul meu prieten Liviu Moldovan a făcut o excursie în Franţa şi a venit de acolo încărcat cu cărţi. Dintre ele, mi-a atras atenţia un volum de aproape nouă sute de pagini care pe coperta interioară avea comentarii de genul: "Dacă există un echivalent fantasy al literaturii cyberpunk, acesta este," şi referiri la Charles Dickens, Hyeronimus Bosch, Mervyn Peake, literatura gotică şi genul steampunk. Restul, pentru aceia dintre dumneavoastră care au urmărit acest blog, este deja uşor de prevăzut: Am citit cartea (chiar dacă pe traseu am parcurs şi un roman de Jack Womack), le-am făcut capul calendar celor dispuşi să mă asculte vorbind despre ea, apoi, prin amabilitatea doamnei Diana Enăchescu Hoehn şi a soţului său, Rudiger Hoehn, am achiziţionat un exemplar. (Mai nou, importatorii mei preferaţi de la firma Nautilus, http://nautilus.ro, au adus ediţia britanică de buzunar.) Iată despre ce este vorba:

În metropola New Crobuzon din lumea Bas Lag soseşte un călător, un fel de vultur inteligent din specia garuda, pe nume Yagharek. Acestuia i-au fost retezate aripile, şi ca urmare doreşte să poată din nou zbura, drept pentru care îl angajează pe savantul Isaac Dan der Grimnebulin, un fel de cercetător excentric afiliat Universităţii din New Crobuzon. Printre excentricităţile savantului se numără, spre exemplu, relaţia amoroasă cu o femelă din specia khepri, cu corp de femeie şi cap de gîndac, o sculptoriţă numită Lin.

Dacă Isaac are acest contract, Lin primeşte un altul, şi anume trebuie să sculpteze o statuie în mărime naturală a unei căpetenii din lumea interlopă, Mister Motley. Isaac începe să studieze creaturi zburătoare de tot felul, ba chiar oferă sume generoase pentru specimene pe care să le poată studia. Aşa se face că un funcţionar al Parlamentului sustrage o larvă dintr-un set de cinci, apoi i-o vinde lui Isaac Grimnebulin. Între timp, Lin se întîlneşte cu Mister Motley, un criminal atît de Refăcut de taumaturgii din New Crobuzon încît este imposibil de spus din ce specie făcea parte iniţial. În vreme ce alţi cunoscuţi de-ai lor, precum ziarista Derkhan, sînt implicaţi în activităţi subversive contra Parlamentului, Isaac se străduieşte să afle cu ce ar putea hrăni larva muribundă. Răspunsul vine sub forma unui drog, o versiune diluată a substanţei cu care adulţii acelei specii îşi hrănesc larvele, şi care este la mare preţ pentru crima organizată din New Crobuzon.

Mulţumită drogului, larva creşte, se transformă în pupă, iar apoi într-o molie-stingătoare, o creatură teribilă care are imagini pulsatile hipnotice pe aripi şi puterea de a sorbi minţile speciilor inteligente. Molia fuge, iar Isaac dezvoltă planuri pentru un motor ce foloseşte crizele şi singularităţile ca surse de energie. De asemenea, robotul mecanic care mătura în atelierul savantului se defectează, iar reparatorul îi introduce pe cartele un program care în cele din urmă îi aduce maşinăriei conştiinţa de sine.

Molia-istovitoare îşi eliberează din captivitate suratele, exemplare încă şi mai de temut, iar împreună încep să facă victime noapte de noapte prin tot oraşul. Între timp, lucrătorii vodyanoi de la docuri blochează circulaţia fluvială cu ajutorul magiei acvatice, iar trupele Parlamentului intervin în forţă. Unul dintre prietenii lui Isaac înţelege că s-au amestecat fără să vrea în treburile departamentului de cercetări al Parlamentului. Situaţia devine critică, iar Lordul-Primar Rudgutterer cere ajutorul unei creaturi la fel de teribilă ca şi moliile, Ţesătorul, un păianjen uriaş, inteligent, care ţese pînze artistice între planurile realităţii şi pe care garuda îl numesc the dancing mad god. Ţesătorul ajunge însă destul de repede să-i ajute mai degrabă pe Isaac Grimnebulin şi pe prietenii săi, pentru că se numără printre cei care pot înţelege şi aprecia cercetările savantului. Într-o primă confruntare, Ţesătorul chiar ucide una dintre moliile-istovitoare, dar celelalte, împreună, îl înving pentru moment.

Isaac intră în criză de timp, mai ales din cauză că unul dintre prietenii săi, David Serachin, informează miliţia secretă a Parlamentului în legătură cu mişcările lui. Reuşeşte să afle la timp şi să evite arestarea. Pe de altă parte, Lin este răpită de Mister Motley, care doreşte ca sursă de droguri molia crescută de Isaac Grimnebulin. Isaac se întîlneşte mai întîi cu Consiliul Construcţiilor, mintea colectivă a roboţilor mecanici din New Crobuzon, iar maşinăriile controlate de acesta din urmă zdrobesc una dintre moliile-istovitoare şi le alungă pentru moment pe celelalte. Apoi, savantul merge cu cîţiva prieteni şi cu trei mercenari să găsească cuibul moliilor-istovitoare în Seră, cartierul oamenilor-cactus. Atacul are succes parţial, pentru că Grimnebulin reuşeşte să distrugă ouăle depuse de molia-femelă, dar Shadrach şi unii dintre mercenari pier în bătălie.

Ca ultimă şansă, Isaac plănuieşte să folosească motorul pe care l-a inventat. Cu ajutorul acestuia, conectează mintea Ţesătorului, pur subconştientă, şi pe cea a Consiliului Construcţiilor, pur raţională, şi le trimite prin trupul unui cerşetor ca printr-o antenă, un semnal atît de puternic încît moliile rămase în viaţă se apropie, se hrănesc şi plesnesc din exces de hrană. Trupele miliţiei deschid focul asupra fugarilor, dar ucigaşul în serie al metropolei, Jack Half-a-Prayer, intervine şi le acoperă retragerea. Ultima molie îi distruge parţial mintea lui Lin chiar cînd Isaac Grimnebulin şi prietenii săi ajunseseră ca s-o salveze pe sculptoriţă, apoi trupele lui Mister Motley ucid creatura.

După ce pericolul moliilor-istovitoare a trecut, un alt garuda vine la Isaac şi-l anunţă motivul pentru care lui Yagharek i-au fost retezate aripile. A comis un viol, iar victima îi cere lui Grimnebulin să nu anuleze actul de justiţie. După o îndelungată reflecţie, Isaac decide să plece împreună cu Lin şi Derkhan din New Crobuzon, iar Yagharek, rămas singur, acceptă să-şi petreacă restul vieţii ca om, mai degrabă decît ca garuda zburător.

Motivul pentru care am decis să prezint acest roman este că, la distanţă de douăzeci de ani de la apariţia genului cyberpunk, aici se pot vedea rezultatele diseminării temelor şi motivelor specifice genului în alte domenii culturale. Dincolo de imitaţiile la mîna a doua şi a treia, dincolo de filmele mai bune sau mai proaste, dincolo de videoclipuri şi de benzi desenate, temele cyberpunk pot fi percepute în cărţi precum Perdido Street Station slab, ca nişte ecouri stinse. Aici intră, poate, episoadele despre Consiliul Construcţiilor, precum şi cele despre reprimarea grevei docherilor, o combinaţie reuşită de reportaj televizat şi imagini suprarealiste.

Acelaşi lucru se poate spune şi în legătură cu temele specifice genului steampunk. Dacă iniţial genul acesta a fost realist (cazul unora dintre romanele lui Dickens, precum Bleak House ori Hard Times) sau aproape realist (cazul romanelor lui Jules Verne), steampunk a trecut apoi în domeniul continuărilor parodice apocrife de felul celor scrise de Philip Jose Farmer, apoi al ucroniilor fantastice de genul celor publicate de Stephen Blaylock şi Tim Powers, or a romanului The Difference Engine de William Gibson şi Bruce Sterling. Perdido Street Station este ecoul îndepărtat al acestor eforturi, şi într-un fel încununarea lor, pentru că eliberează genul steampunk cu totul de constrîngerile literaturii şi istoriei terestre. New Crobuzon este plin de motoare analitice, căi ferate, locomotive cu aburi, funingine, linii telegrafice, coşuri de fabrică, mormane de fier vechi şi roboţi mecanici programaţi cu cartele, locuitorii săi poartă jobenuri, redingote sau rochii cu crinolină, după cum e cazul, şi folosesc pistoale cu cremene la nevoie, dar necesitatea documentării minuţioase în legătură cu epoca victoriană a dispărut aproape complet, pentru că toate acestea sînt în altă lume, Bas Lag.

Tot o eliberare o reprezintă Perdido Street Station şi pentru genul fantasy. De la mijlocul anilor 70 şi pînă acum, piaţa fantasy a fost sufocată de calchieri ale Stăpînului Inelelor, majoritatea scrise la normă de autori care nu petrecuseră poate nici un sfert din timpul pe care JRR Tolkien l-a dedicat studiului limbilor, literaturilor şi mitologiilor nordice din Evul Mediu timpuriu. Că ne plăcea sau nu, fantasy însemna minimum trei volume, iar săbii, iar toiege cu puteri magice, iar vrăjitorii şi descîntece, iar dragoni, iar inorogi, iar castele, iar prinţi şi prinţese, iar elfi şi pitici şi troli. China Mieville ne oferă altceva. (Ca să citez un ateu, Slavă Domnului!) New Crobuzon e o metropolă industrială, multirasială şi multietnică, iar rasele care o populează, khepri, vodyanoi, wyrmen, oamenii-cactus şi aşa mai departe, duc o existenţă convingătoare, cu cartiere, ghetouri, demonstraţii şi greve, sindicate, ziare subversive, cîrciumi şi expoziţii, boemi şi cadre universitare, poliţie secretă, parlamentari şi prostituate, gangsteri şi ambasadori. (Inclusiv un ambasador al Iadului.) Faţă de stereotipurile genului fantasy, lumea urbană pe care China Miéville a construit-o cu minuţiozitate (şi, poate, cu un ochi la Londra contemporană şi cu altul la CNN) este ca o gură de aer curat pe care cititorii o aşteptau de mult. Şi atunci îi iertăm autorului că ne poartă trei sute de pagini numai ca să contureze această lume şi să creeze premisele intrigii, mai înainte de a începe acţiunea propriu-zisă. Pe celelalte cinci sute şaptezeci oricum le-a dus din tensiune în tensiune, cu mînă de maestru, pînă la paroxism.

Să vă spun că, pe măsură ce se apropia finalul cărţii, îmi părea din ce în ce mai rău că se termină? Sau că Perdido Street Station a fost răsplătită cu premiile Arthur C. Clarke şi British Science Fiction Award? Sau să vă spun că, dincolo de metropola New Crobuzon, China Miéville a conturat treptat lumea Bas Lag, iar pentru a o explora a scris un alt roman, The Scar? Dar despre acesta am să vă povestesc altă dată.

(Pentru mai multe informaţii vizitaţi pagina neoficială a autorului la adresa: http://runagate-rampant.netfirms.com/.)

(P.S. Fie că îmi scrieţi numele Pîtea, Pitea, Patea sau Pâtea, vă invit să îmi vizitaţi pagina neoficială de web la adresa: http://www.geocities.com/themaddancinggod/Indexr.htm . Lectură plăcută!)

Pat Cadigan – "Patterns" (1989)

În iarna anului 2001, mulţumită domnului Cristian Lăzărescu am făcut cunoştinţă cu Liviu Moldovan. Liviu a început prin a-mi împrumuta o culegere de proză scurtă de Pat Cadigan şi a sfîrşit prin a-mi deveni un bun prieten.

Patterns, în forma în care am citit-o, este ediţia a doua, din 1999, a unui volum publicat iniţial în 1989. De asemenea, Patterns demonstrează foarte clar că literatura cyberpunk nu este scrisă numai de bărbaţi albi din clasa de mijloc şi că literatură cyberpunk nu înseamnă orice scriu autorii cyberpunk. Să vedem împreună de ce:

Volumul începe cu o introducere de Bruce Sterling din care aflăm că Patterns este dificil de catalogat din cauză că amestecă elemente de science-fiction, fantasy şi horror. Personajele lui Cadigan sînt de două feluri: A) calme, calculate, respectiv B) fracturate din punct de vedere existenţial. Uneori pendulează de la A la B şi înapoi. Alteori nu-şi mai găsesc drumul înapoi la A. Spre final, Sterling ne anunţă că Pat Cadigan scrie literatură adecvată pentru o lume dominată de precesiunea simulacrelor.

Povestirea "Patterns" este o parabolă care tratează despre simulacre, o fantezie sumbră înrudită cu cele scrise de William S. Burroughs. Căci Cadigan îşi imaginează unde ne-ar duce televiziunea cu adevărat interactivă...

"Eenie, Meenie, Ipsateenie" e construită pe o serie de amintiri ale unui adult, Milo Sinclair, care în copilărie a ucis accidental o fetiţă într-un joc de-a v-aţi ascuns. Bîntuit fiind de fetiţa care îl caută şi acum, Milo a devenit criminal în serie.

"Vengeance Is Yours" începe cu o scenă de flirt într-un bar, dar se încheie cu un episod teribil în care o sinucigaşă pare să se ridice din mormînt şi să-l atace pe bărbatul care a părăsit-o. Şi dacă asemenea înscenări, filmate pe casete video pentru beneficiul rudelor îndoliate, ar fi activitatea unei firme, Răzbunarea E A Dumneavoastră, SRL?

"The Day the Martels Got the Cable" poate fi o fantezie sau o poveste paranoică, în funcţie de cine o citeşte. Căci doamna Martel îl lasă acasă pe soţul ei în aşteptarea instalatorilor de la cablu. Iar instalatoarea îl transformă pe bărbat într-o creatură reprogramată, obedientă, care să facă toate muncile din gospodărie şi să nu iasă din cuvîntul soţiei.

"Roadside Rescue" este o altă fantezie paranoică. Protagonistul Etan Carrera, rămas în pană pe marginea drumului, este luat într-o limuzină de un extraterestru şi de şoferul acestuia. Etan e obligat să întreţină conversaţie pînă cînd se înfurie, apoi e lăsat să plece. Dacă extratereştrii ar găsi satisfacţia în furia pămîntenilor?

"Rock On", cea mai antologată povestire a autoarei, extrapolează transformările tehnologice şi mediatice pe care le-a suferit muzica în a doua jumătate a secolului al douăzecilea. Căci protagonista Gina are capacitatea de a reda muzica din mintea oamenilor şi de a sintetiza melodiile individuale în muzica unui grup. Fuga Ginei de lîngă celebrul cîntăreţ Man-O-War nu o duce decît la un grup în formare, Misbegotten, iar la al treilea album al acestei formaţii Man-O-War îi preia cu totul ca să-şi recupereze sintetizatoarea.

"Heal" este o parabolă splatter-punk despre un pastor, Jesse Rapture, care cîştigă bani din false vindecări miraculoase. O soţie colerică ce şi-a împuşcat mortal soţul infidel îi cere pastorului să-l resusciteze. Iar cînd Jesse Rapture recunoaşte că e un şarlatan...

"Another One Hits the Road" e o poveste suprarealistă despre jogging. E posibil să fi inspirat un episod median din Forrest Gump, pentru că tratează despre isteria colectivă a alergărilor, care-i face pe oameni obişnuiţi din America să-şi lase casa, serviciul şi familia şi să fugă. Emblematică mi se pare dilema locuitorilor dintr-un orăşel prin care trece convoiul Alergătorilor. Cetăţenii din Colburn Springs nu ştiu dacă să privească evenimentul la televizor sau să-l vadă cu ochii lor.

"My Brother's Keeper" este o fantezie sumbră în care o studentă evadată dintr-un ghetou revine acasă în vacanţa de Crăciun. Iniţial, China descoperă că fratele ei, Joe, a devenit toxicoman, apoi că întregul oraş a fost invadat de o specie de vampiri, iar heroina e numai unul dintre mijloacele prin care aceştia îşi procură victime.

"Pretty Boy Crossover" e unul dintre puţinele texte cu adevărat cyberpunk din acest volum. Băiatul Drăguţ din titlu primeşte oferta unei corporaţii să fie transformat într-un program, precum prietenul şi idolul său, Bobby, şi să apară în videoclipuri pe întregul mapamond. Protagonistul, într-o manieră surprinzătoare pentru un personaj cyberpunk, preferă să rămînă o fiinţă în carne şi oase şi să-şi păstreze libertatea de a alege ce să facă cu viaţa sa.

"Two" este o poveste suprarealistă despre Sarah Jane, o fetiţă telepată pe care un escroc mărunt, Michael, o foloseşte pentru a cîştiga la jocul de poker. Povestea urmăreşte în paralel relaţia celor doi şi consecinţele aptitudinilor fetiţei, dincolo de limitele corpului şi ale vieţii.

"Angel" este încă o fantezie urbană asemănătoare cu cele scrise de William S. Burroughs. Protagonista e însoţită de un înger, iar prezenţa
acestuia o ajută să vadă că printre oameni circulă extratereştri. Majoritatea pămîntenilor nu-i percep pentru că văd ceea ce se aşteaptă să vadă, nu ceea ce se află dinaintea lor. Ca în toate povestirile lui Cadigan, lucrurile nu sînt ceea ce par. Protagonista e hermafrodită, iar îngerul, după mărturia soţiei lui, e o creatură ciudată pe care n-o interesează lucruri raţionale, cum ar fi "mai mult" sau "mai puţin", ci noţiuni perverse, precum "bine" şi "rău".

"It Was the Heat" e o povestire fantastică despre Martha, o directoare din nordul Statelor Unite, căreia un amant ocazional din New Orleans îi ia căldura. Oricîtă căldură fizică ar primi, Martha suferă de frig, şi în cele din urmă trebuie să-l găsească din nou pe cel ce i-a luat căldura spirituală. După ce o primeşte înapoi, ajunge să locuiască foarte confortabil în camere neîncălzite.

"The Power and the Passion", povestirea care încheie volumul Patterns, duce clişeele poveştilor cu vampiri într-o direcţie neaşteptată. Pat Cadigan se întreabă în subtext de ce vînătorii de vampiri trebuie să fie personaje pozitive, agreabile, în special preoţi sau medici. Protagonistul acestei povestiri, Soames, este un sociopat sadic care vînează vampiri după ce a fost eliberat condiţionat din închisoare. Pe de o parte îi face o reală plăcere, pe de alta ştie că, în lipsa tatuajului plin de detalii clinice al Răstignirii pe care-l poartă pe piept, probabil că ar fi ispitit să treacă de partea vampirilor.

Pe ansamblu, cititorul rămîne cu impresia că Pat Cadigan reflectă într-un mod creativ o realitate mediatică mozaicată, compozită, care nu formează un întreg coerent. Iar tema personajelor cu existenţa fracturată, precum Gina din "Rock On", a revenit şi în alte cărţi ale autoarei.

Dar asta e altă poveste.

(P.S. Fie că îmi scrieţi numele Pîtea, Pitea, Patea sau Pâtea, vă invit să îmi vizitaţi pagina neoficială de web la adresa: http://www.geocities.com/themaddancinggod/Indexr.htm . Lectură plăcută!)

John Shirley – "Eclipse Corona" (1990; ed. rev. 2000)

După ce am parcurs Eclipse Penumbra, a trebuit să aştept pînă în februarie 2002 ca să primesc, mulţumită domnişoarei Mălina Gurgu şi foştilor săi colegi săi de la firma Fides, ultimul roman din trilogia „A Song Called Youth” – o ediţie revizuită şi actualizată. Din fericire, aşteptarea mi-a fost răsplătită. Să vedem împreună de ce:

Eclipse Corona încheie triumfal seria „A Song Called Youth”. În buna tradiţie cyberpunk, combină cîteva convenţii literare şi tratează mai multe dintre temele specifice genului decît primele două romane ale trilogiei.

O asemenea convenţie literară este romanul paranoic despre servicii secrete şi conspiraţii, în maniera celor scrise de Thomas Pynchon. Astfel, trilogia lui Shirley expune strat după strat de conspiraţii, iar Eclipse Corona duce procesul pînă la consecinţele ultime. Nu numai că Watson i-a trădat şi ucis pe Rick Crandall (superiorul său din Alianţa Secundă) şi pe Sackville West (de acelaşi rang cu el), dar împreună cu Dr. Cooper plănueşte răspîndirea unui virus selectiv din punct de vedere rasial care să grăbească genocidul început deja de AS în lagăre de concentrare din Europa Occidentală. De partea cealaltă a baricadei, finanţatorul Noii Renaşteri, miliardarul Witcher, se dovedeşte în final a fi vinovat de uneltirea unor planuri asemănătoare.

Altă convenţie literară ilustrată magistral este neîncrederea generală, suspiciunea dintre personaje şi modul în care, pe ascuns sau făţiş, unele dintre ele trec dintr-o tabără în alta. Astfel, într-un moment critic, Giessen (un membru de vază al Alianţei Secunde) îl arestează pe Watson şi îl înlocuieşte la conducere. Pe de altă parte, atunci cînd planurile miliardarului Witcher ies la iveală, gărzile lui de corp îl ucid, după care se alătură insurgenţilor din FirStep. Iar Barrabas, un recrut britanic AS dezgustat de propaganda rasistă, joacă un rol-cheie în compromiterea Alianţei prin publicarea de date despre virusul selectiv.

Unele elemente din romanele de război sînt de asemenea prezente, cum ar fi acţiunile de sabotaj, ambuscadele sau execuţiile de ostatici civili în speranţa că partizanii precum Dan Torrence se vor preda autorităţilor.

Dintre temele specifice literaturii cyberpunk, aş aminti prezenţa simulacrului mediatic Rick Crandall după moartea originalului sau (în capitolul al doilea) o formă de telepatie electronică între personaje dotate cu interfeţe neurale. Nu lipsesc nici trimiterile intertextuale, cum ar fi propunerea de a transforma FirStep într-un stat independent comunist (un ecou al Republicii Populare Marţiene din satelitul Deimos, aşa cum apare în Vacuum Flowers de Michael Swanwick), adolescenţii punk pe skateboard-uri (care apar frecvent în proza lui Lewis Shiner) sau personajul Jo Ann Teyk, care îi închiriază unui laborator AS puterea de procesare a creierului său, apoi, cînd suferă scurgeri de date, este urmărită şi ameninţată (ca dovadă că Johnny Mnemonic nu a fost singur).

Nu lipsesc nici scenele violente, cu confruntări armate şi victime, nici elementele de cultură populară dragi autorului. Dacă retro-rocker-ul Rick Rickenharp nu mai apare decît în înregistrări-pirat, alţi artişti, precum muzicianul de culoare Jerome X, produc evenimente mediatice în care muzica pop se îngemănează cu imaginile subversive. Căci John Shirley ne aminteşte şi aici că trăim într-o epocă saturată de mass media în care mintea fiecărui om a devenit un cîmp de bătălie între diverse forme de propagandă.

Dat fiind că Eclipse Corona este un roman ştiinţifico-fantastic, în final Alianţa Secundă cripto-fascistă se destramă ca urmare a materialelor compromiţătoare difuzate de hacker-i prin reţelele mondiale de telecomunicaţii, iar personajele au şansa să-şi recapete libertatea şi drepturile cetăţeneşti.

După ce au trecut de ultima pagină, cititorii rămîn cu senzaţia că au parcurs nu atît o serie de trei romane (cum ar fi Trilogia Ciberspaţiului de William Gibson), cît un roman în trei volume (ca Stăpînul inelelor de J.R.R. Tolkien – iertată fie-mi comparaţia). În privinţa întinderii, complexităţii, coerenţei, orchestrării intrigii şi coordonării unui număr impresionant de personaje, „A Song Called Youth” are puţini rivali între celelalte creaţii cyberpunk. Chiar dacă ar fi fost singura lucrare de acest fel a autoruui, tot i-ar fi asigurat un loc de frunte lui John Shirley în canonul genului.

Spre norocul cititorilor, Shirley a scris şi alte romane cyberpunk ambiţioase, precum Silicon Embrace.

Dar despre asta vom discuta cu altă ocazie.

(Pentru mai multe informaţii, accesaţi site-ul autorului la http://www.darkecho.com/JohnShirley/.)

(P.S. Fie că îmi scrieţi numele Pîtea, Pitea, Patea sau Pâtea, vă invit să îmi vizitaţi pagina neoficială de web la adresa: http://www.geocities.com/themaddancinggod/Indexr.htm. Lectură plăcută!)

John Shirley – "Eclipse Penumbra" (1988; ed. rev. 2000)

Tot în ianuarie 2001, mulţumită domnului Daniel Măndiţă şi fostelor sale colege de la firma Fides, am primit, împreună cu Eclipse, al doilea volum din trilogia „A Song Called Youth” – Eclipse Penumbra. După ce am terminat de citit primul roman din serie, m-am grăbit să îl încep pe următorul. Şi iată ce am aflat:

Deşi războiul dintre Noua Uniune Sovietică şi NATO ia sfîrşit, conflictul dintre Alianţa Secundă şi Noua Renaştere se intensifică. În Europa, AS aduce la putere regimuri-marionetă, apoi instituie o uniune europeană sub oblăduirea căreia discriminarea, deportarea şi exterminarea negrilor, evreilor şi marxiştilor devin politici de stat. În Statele Unite ale Americii, AS infiltrează cu succes agenţii precum CIA şi, mai pe ascuns sau mai făţiş, propagă discriminarea rasială, supravegherea populaţiei şi asasinatele politice. În FirStep, colonia spaţială, Noua Renaştere organizează o rebeliune şi răstoarnă dominaţia Alianţei Secunde, iar în Europa mişcarea de rezistenţă ia amploare. Lupta pentru putere de la conducerea AS face noi victime. În final, întreaga lume intră într-o situaţie de criză.

În acest al doilea roman, unele personaje cu care făcuserăm cunoştinţă în Eclipse au ieşit din scenă: Rick Rickenharp a pierit cînd mastodonţii blindaţi trimişi de AS au distrus Arcul de Triumf. John Swenson s-a sinucis după ce a asasinat-o pe Ellen Mae Crandall. James Kessler s-a retras în siguranţă împreună cu soţia.

Alte personaje intră în scenă: Kitty Torrance, sora lui Dan „Hard-Eyes”, trece prin evenimente dramatice în colonia FirStep. Stoner, un agent CIA, descoperă la Washington, D.C. căile prin care Alianţa Secundă s-a infiltrat în CIA. Jean-Michel Karakos, un agent al Noii Renaşteri, este capturat de AS în Europa, trimis prin închisori şi lagăre şi supus unui proces de spălare a creierului. Charlie, un om obişnuit din New York, e martor al abuzurilor AS din America. Senatorul Spector din Chicago, conservator care susţine legile AntiViolenţă, judecăţile sumare şi execuţiile televizate, trece printr-o criză de conştiinţă. Şi, nu în ultimul rînd, apare finanţatorul Noii Renaşteri, Witcher, un miliardar care poate că are planuri proprii pentru instituirea unei dominaţii mondiale.

Alte personaje, care apăruseră deja în primul roman, capătă o importanţă sporită: Dan „Hard-Eyes” Torrence se transformă din turist rătăcit într-un veritabil lider de gherilă al Noii Renaşteri. Colonelul Watson devine noul adjunct AS, apoi (după ce îl asasinează pe Rick Crandall şi îl înlocuieşte cu un simulacru mediatic) noul şef al Alianţei. Russel Parker, şeful securităţii FirStep, iniţial un susţinător al lui Praeger, devine conducător al revoltei împotriva AS. Iar fostul director al coloniei spaţiale, Rimpler, după ce o porţiune a creierului său a fost conectată la reţeaua informaţională din FirStep, se transformă în „duhul din maşinărie”, o entitate care pune în funcţiune după cum doreşte diversele sisteme din habitat.

Pe parcursul cărţii, intriga este orchestrată foarte bine, schimbările de planuri narative au loc foarte frecvent, suspansul creşte, iar numeroasele confruntări duc la noi situaţii de criză. Eclipse Penumbra este un roman captivant, care creează un interes enorm pentru ultima parte a trilogiei.

Dar despre asta vom discuta altădată.

(Pentru mai multe informaţii, accesaţi site-ul autorului la http://www.darkecho.com/JohnShirley/ .)

(P.S. Fie că îmi scrieţi numele Pîtea, Pitea, Patea sau Pâtea, vă invit să îmi vizitaţi pagina neoficială de web la adresa: http://www.geocities.com/themaddancinggod/Indexr.htm. Lectură plăcută!)

John Shirley – "Eclipse" (1985; ed. rev. 1999)

În ianuarie 2001, datorită domnului Daniel Măndiţă şi fostelor sale colege de la firma Fides, am achiziţionat o ediţie revizuită a romanului Eclipse de John Shirley. Atunci, înainte de atacurile de la 11 septembrie, de noul război şi de măsurile restrictive care au urmat, Eclipse şi cele două continuări ale sale păreau uşor desuete, produse ale unui război rece care, spre uşurarea generală, se încheiase.

Acum, din păcate, trilogia ”A Song Called Youth” a căpătat o relevanţă alarmantă.

Să vedem împreună de ce:

Acţiunea din Eclipse are drept fundal două conflicte la scară globală. Cel dintîi este de natură militară, între NATO şi Noua Uniune Sovietică. Cel de-al doilea este de natură politică, între Alianţa Secundă (o organizaţie cripto-fascistă) şi Noua Renaştere (o mişcare de rezistenţă dedicată apărării democraţiei şi drepturilor omului).

Intriga se desfăşoară pe numeroase planuri – în Europa devastată de Al Treilea Război Mondial, în colonia spaţială FirStep din punctul Lagrange 5, în Statele Unite ale Americii şi pe insula artificială Freezone din largul coastei Marocului.

Naraţiunea foloseşte un punct de vedere numit „omniscienţă selectivă multiplă” pentru a relata la persoana a treia percepţiile, gîndurile şi acţiunile unui mare număr de personaje. În acestă privinţă, Eclipse şi cele două urmări ale sale reprezintă poate cea mai ambiţioasă şi complexă structură narativă din literatura cyberpunk.

Printre personajele principale din acest roman se numără:

Smoke, un fost scriitor influent care, în urma torturilor pe care i le-au aplicat agenţii Alianţei Secunde, şi-a pierdut echilibrul mental.

Dan Torrence (numit şi Hard-Eyes), un turist american eşuat în Europa devastată.

Steinfeld, un agent Mossad care ajută la organizarea Noii Renaşteri.

Claire Rimpler, fiica directorului coloniei spaţiale.

Rick Rickenharp, un retro-rocker care se alătură mişcării de rezistenţă.

John Swenson, un agent al Noii Renaşteri infiltrat lîngă conducerea Alianţei Secunde.

James Kessler, un cercetător independent care a pus la punct un dispozitiv ce îi avertizează pe cetăţeni cînd li se transmit informaţii falsificate prin mass-media şi căruia reţeaua Worldtalk i-a şters din minte amintirea acestui proiect.

Cele mai importante personaje negative sînt:

Tele-evanghelistul Rick Crandall, actualul conducător al Alianţei Secunde.

Ellen Mae Crandall, sora şi adjuncta acestuia.

Wilson, şeful ramurii britanice a Alianţei.

Prager, reprezentantul neoficial al Alianţei în FirStep.

Pe parcursul romanului, Shirley trece de la un plan al acţiunii la altul cu mare viteză, alternînd scenele de război din Europa cu cele de supraveghere şi urmărire din Statele Unite, momentele de tensiune trăite de agenţii Noii Renaşteri cu demonstraţiile şi revoltele din FirStep. Din loc în loc sînt presărate informaţii despre diversele organizaţii conservatoare (congregaţii tele-evanghelice, firme de securitate privată, partide naţionaliste, nostalgici nazişti), scene legate de cultura populară dragă lui John Shirley (punctul culminant al romanului este un concert rock susţinut de Rick Rickenharp pe Arcul de Triumf din Paris sub tirul Alianţei Secunde), creaturi biomecanice ieşite parcă din imaginaţia lui Philip K. Dick şi elementele unui sistem de supraveghere şi opresiune care rivalizează cu cel din O mie nouă sute optzeci şi patru.

Mesajul din Eclipse este transmis foarte clar pe aproape fiecare pagină: fie ne apărăm drepturile şi libertăţile civile, fie acestea vor fi restrînse de către forţele conservatoare. Dincolo de valoarea sa de divertisment (acţiune, suspans şi aşa mai departe), romanul lui Shirley este important mai ales ca avertisment şi este mai relevant în primul deceniu al noului mileniu decît a fost în anul publicării.

De aceea, alături de celelalte volume din trilogia ”A Song Called Youth”, Eclipse ocupă un loc de frunte în canonul literaturii cyberpunk.

(Pentru mai multe informaţii, accesaţi site-ul autorului la http://www.darkecho.com/JohnShirley/ .)

(P.S. Fie că îmi scrieţi numele Pîtea, Pitea, Patea sau Pâtea, vă invit să îmi vizitaţi pagina neoficială de web la adresa: http://www.geocities.com/themaddancinggod/Indexr.htm . Lectură plăcută!)

John Shirley - "City Come A-Walkin' " (1980, 1996)

În toamna anului 2000, mulţumită bunului meu prieten Liviu Moldovan, am început să descarc materiale despre literatura cyberpunk de pe Internet. Am fost încîntat să descopăr că aproape fiecare dintre autorii mei preferaţi avea un site cu articole, interviuri, proze scurte şi recenzii. Poate cel mai bogat (şi în mod sigur cel mai bine realizat din punct de vedere grafic) mi s-a părut a fi site-ul lui John Shirley, www.darkecho.com/JohnShirley/index.html. Aşa se face că, la sfîrşitul anului 2000, am imprimat şi citit recenzii ale cărţilor sale cyberpunk (Shirley are şi cărţi horror, ştiinţifico-fantastice sau suprarealiste) iar în ianuarie 2001, mulţumită domnului Daniel Măndiţă şi foştilor săi colegi de la firma Fides, am achiziţionat şase dintre ele.

Au şi site-urile de autor rostul lor...

Am început lectura cu un roman vechi (apărut iniţial în 1980, ediţie revizuită 1996), atît de vechi încît fusese publicat înainte de apariţia mişcării cyberpunk, în acelaşi an cu o altă carte de căpătîi a genului, The Artificial Kid de Bruce Sterling. Un roman cu un titlu ciudat. City Come A-Walkin'. Adică, pe româneşte, "Venea agale un oraş".

Să vedem împreună despre ce este vorba.

Ediţia revizuită începe cu o prefaţă de William Gibson, în care cel mai cunoscut autor cyberpunk explică importanţa lui John Shirley în cadrul mişcării. Pe de o parte, acesta din urmă a scris proze scurte şi romane atît de stranii şi inovatoare încît nu numai că nu cadrau cu ceea ce era acceptat pe piaţa americană sub numele de science fiction la sfîrşitul anilor 70, dar nici acum nu sînt încadrabile cu uşurinţă într-un gen anume. Pe de altă parte, John Shirley l-a convins pe William Gibson să continue să scrie după dezamăgirea de la debut şi, mai mult, i l-a prezentat lui Bruce Sterling. Şi, nu în ultimul rînd, Shirley a supravieţuit unui stil de viaţă intens care includea activitatea literară, muzica punk rock, consumul de alcool şi de droguri, schimbarea frecventă a reşedinţei şi a partenerelor.

În prologul romanului, Sonja Pflug, cunoscută sub numele de scenă Catz Wailen, se pregăteşte să înregistreze un cîntec în studio, dar inginerul de sunet o anunţă că în fundalul înregistrării instrumentale se aude un zgomot. Sonja îi cere să-l izoleze, şi ascultă vocea cuiva care a murit, Stu Cole, o cunoştinţă veche care îi spune o poveste de demult, din 2008, din San Francisco.

E povestea lui, proprietarul unui club de noapte, a ei, cîntăreaţă în acel club, şi a oraşului, care colindă străzile în formă umană pentru a se cunoaşte şi pentru a-şi cunoaşte locuitorii. Avatarul oraşului face fapte bune şi rele, reuneşte familii şi stîrneşte încăierări, dar mai ales are de rezolvat o criză majoră provocată de introducerea forţată a cărţilor de credit. Şi, pentru că nu poate rezolva singur criza, caută să-i convingă pe Stu Cole şi Catz Wailen să i se alăture.

Cole are toate motivele, pentru că autorităţile încearcă să-l oblige să se afilieze unui sindicat. Întrucît vrea să-şi păstreze clubul şi să-şi continue afacerea, e înclinat să ajute avatarul în strîngerea unor probe compromiţătoare. Catz, pe de altă parte, îşi dă seama cînd situaţia devine prea periculoasă şi preferă să plece, acuzîndu-l pe Cole că este conformist şi în sinea lui vrea cu orice preţ să se integreze, să fie acceptat într-o comunitate.

Iar temerile ei sînt bine întemeiate, căci situaţia devine într-adevăr periculoasă. Cole e ameninţat, şi avocatul său la fel. Cînd oraşul aduce dovezi că avocaţii din operaţiunea cu cărţi de credit conspiră cu capii mafioţi, un ziarist este asasinat, Stu şi Catz trec prin ambuscade, sînt ameninţaţi la un concert, răpiţi şi salvaţi.

După o primă serie de incidente pline de violenţă, Catz Wailen preferă să plece la Chicago, iar Stu e arestat. Chiar dacă avatarul oraşului Sacramento îl eliberează, într-un episod suprarealist Stu este ucis de cabluri electrice animate, apoi, sub formă de spirit, participă alături de avataruri la o operaţiune de curăţenie generală în care mafioţii şi politicienii corupţi sînt lichidaţi.

La final, în studio, Catz preferă să plece şi să-şi vadă de viaţa ei, iar duhul lui Stu Cole îi ascultă muzica.

Cu siguranţă că nu avem un nume adecvat pentru un asemenea roman. În City Come A-Walkin' se îmbină elemente de realism magic, roman negru, postmodernism, fabulaţie paranoică şi (în formă embrionară) cyberpunk. Episoadele din capitolele finale în care spiritul lui Cole bîntuie lumea reală ca să ucidă gangsteri evocă în filigran filmul The Crow, al cărui scenarist a fost John Shirley. Şi asemănările cu filme sau cărţi care au apărut ulterior nu se încheie aici...

În capitolul al doilea, scena în care eroina şi eroul iau o mulţime de arme de foc, intră într-o clădire, mitraliază paznicii, apoi urcă într-un lift şi, la unul dintre etajele superioare, mitraliază alţi paznici a fost preluată (cu mai multe efecte speciale, mai multe acrobaţii şi mai multă pirotehnie) de fraţii Wachowsky în filmul The Matrix.

În capitolul întîi, avatarul oraşului San Francisco îşi metamorfozează hainele pentru a le face adecvate cu stilul interlocutorului. John Shirley a folosit ulterior acest procedeu spectaculos într-o povestire scrisă împreună cu William Gibson şi cunoscută cititorilor români, "Specie integrată".

Oraşul întrupat poartă şi ceea ce avea să devină totemul mişcării cyberpunk - ochelari de soare reflectorizanţi. Mai mult, personajul acesta suprarealist este capabil să acceseze numeroase canale de comunicaţii şi să le utilizeze după cum doreşte. Spre exemplu, îi apare în repetate rînduri lui Cole Stu la televizor, îi vorbeşte din radioul portabil al unui beţiv, din receptoare telefonice sau din radioul unui automobil.

Pe lîngă asta, avatarul oraşului iscă tot felul de "accidente" convenabile pentru a-i ajuta pe protagonişti şi a-i împiedica pe oponenţii lor să le facă rău. Printre obiectele manipulate în mod magic de avatar se numără hidranţi, ţevi, holograme la un concert şi chiar pavajul străzilor. Într-o formă explicată mai plauzibil, dar la fel de spectaculoasă, această "netezire" a drumului protagoniştilor prin manipularea obiectelor de către o entitate non-umană avea să apară cîţiva ani mai tîrziu şi în Neuromancer, iar William Gibson a recunoscut în prefaţa la City Come A-Walkin' că sursa de inspiraţie pentru Inteligenţele sale Artificiale o constituie avatarurile urbane ale lui Shirley.

Problema din fundalul romanului, anume dispariţia oraşelor şi formarea unor reţele de comunităţi mici în locul lor, e tipică pentru perioada în care a fost scrisă cartea. Pe de o parte, vedem aici un ecou tîrziu al mişcării hippie şi idealul întoarcerii la natură. Pe de altă parte, vedem o influenţă a teoriilor lui Marshall McLuhan despre efectele sociale ale mijloacelor de comunicare, în special apariţia satului global ca efect al mijloacelor de telecomunicaţie audio-vizuale electrice şi electronice. Şi, nu în ultimul rînd, remarcăm o noţiune care a coincis cu distribuirea pe piaţă a primelor generaţii de calculatoare personale: dispariţia necesităţii prezenţei la locul de muncă şi apariţia tele-navetiştilor. Un sfert de secol mai tîrziu, observăm că tele-navetiştii nu reprezintă un segment major al forţei de muncă, aşa cum se preconiza atunci, ci unul nesemnificativ. Pentru că oamenii nu merg la birou numai ca să muncească...

Tipic pentru literatura cyberpunk, în City Come A-Walkin' atitudinea faţă de tehnologie în general este intensă, dar ambivalentă. Tehnologia îi permite lui Catz Wailen să aibă o carieră (ar fi greu de imaginat un concert rock fără chitare electrice, amplificatoare, lasere, holograme şi reflectoare). Tot tehnologia însă duce la pierderea intimităţii individuale, iar eforturile integratoare de a face locuitorii din San Francisco să accepte cărţi de credit sau de a-i determina pe cei la limita legalităţii să se înscrie în sindicate vin din partea unei conspiraţii la care participă mafioţi, politicieni corupţi şi funcţionari publici. Cu alte cuvinte, în subtextul romanului este condamnată tehnologia centralizatoare şi îmbrăţişată cea individualizată, descentralizatoare.

Şi dacă tot am discutat despre tehnologie, în acest domeniu găsim poate cele mai bune dovezi că romanele science fiction nu sînt despre viitor, ci despre prezent. Mai precis, nu despre prezentul în care le citim, ci despre prezentul în care sînt scrise. În anul 2008 imaginat de John Shirley, muzica se produce cu chitare electrice (nu prin frecarea de discuri), se interpretează live (nu prin sincronizarea buzelor de pe scenă cu CD-playerul din culise) şi se cheamă Angst rock (nu "hai să intitulăm album un set de şase remixuri ale aceluiaşi single"). Cărţile de credit sînt percepute ca o noutate ameninţătoare. Cabinele telefonice servesc şi drept chioşcuri electronice de ştiri (vă mai amintiţi speranţa victorienilor că nou-inventatul telefon avea să servească la difuzarea concertelor şi a ştirilor?). Nu în ultimul rînd, hainele din piele cu ţinte cromate, ochelarii reflectorizanţi şi falsul accent britanic sînt şic în acest San Francisco imaginat de John Shirley. Pe scurt, în City Come A-Walkin', 2008 are mult mai multe în comun cu acel 1980 în care scria Shirley decît cu acest 2008 în care citim noi.

Dar acesta nu e nici pe departe un defect. Un bun scriitor de science fiction trebuie să ştie să prevadă prezentul. E drept, uneori ajunge să prevadă şi ceva care seamănă îngrijorător de mult cu prezentul cititorilor, cum a fost cazul cu trilogia lui John Shirley "A Song Called Youth". Dar despre asta am să vă povestesc altădată.

(P.S. Fie că îmi scrieţi numele Pîtea, Pitea, Patea sau Pâtea, vă invit să îmi vizitaţi pagina neoficială de web la adresa: http://www.geocities.com/themaddancinggod/Indexr.htm . Lectură plăcută!)

Jack Womack - "Going, Going, Gone" (2000)

În primăvara anului 2002, Bogdan Tudor Bucheru mi-a adus cadou din Statele Unite romanul Going, Going, Gone, ultimul din seria Ambient. O vreme m-am perpelit pe lîngă carte, iar în cele din urmă am citit-o în februarie 2004, după ce parcursesem celelalte volume din serie. Mi-a părut bine că nu m-am grăbit şi că am citit-o abia la urmă. Să vă spun şi dumneavoastră de ce:

În anul 1968 al lumii paralele, Walter Bullitt este un narator-protagonist cu cîteva probleme neobişnuite. Una ar fi că lucrează în calitate de colaborator cu agenţii de informaţii ale Statelor Unite, mai precis testează efectele substanţelor psihedelice şi halucinogene pe care ulterior agenţiile le vor folosi în activitatea de spionaj. Pardon, culegere de informaţii.

Altă problemă este că agenţi guvernamentali numiţi Bennett, Hamilton şi Frye vor să-l implice pe Walter într-un complot contra familiei Kennedy. O alta este că Bullitt vede periodic două fantome străvezii, o fată şi un bărbat în costum, care îi cer ajutorul. Şi, nu în ultimul rînd, la un concert Velvet Underground, Walter face cunoştinţă cu două fete, Eulie şi Chlojo, care sînt foarte interesate de cele două fantome şi de relaţia lui Walter cu acestea. Pentru ca tacîmul să fie complet, Eulie şi Chlojo folosesc un jargon de neînţeles pentru Walter, iar eforturile lor de a vorbi jive duce uneori la rezultate amuzante.

Cum Walter nu vrea să se amestece în treburile familiei Kennedy, refuză oferta agenţilor şi încearcă să-şi diversifice activitatea, oferind droguri unui cult, Dinamurile Personalităţii. Dar ritualurile lor sînt atît de agresive încît Walter ajunge să accepte oferta agenţilor. Aşa află de la ei şi de la un nazist refugiat, Hermann Sartorius, despre cel de-al cincilea frate al familiei Kennedy, James, care împărtăşeşte cu Walter pasiunea pentru înregistrări vechi cu muzica negrilor şi pe care agenţii vor să-l folosească într-un complot.

Eulie şi Chlojo apar din nou, iar într-un incident cu nişte constructori Chlojo îi retează unuia o mînă şi Walter este dus la poliţie. Bennett îl eliberează, apoi Walter se întîlneşte cu o fostă iubită, Trish, şi în cele din urmă ajunge să-l cunoască pe Jim Kennedy. Acesta a avut probleme grave din cauza alcoolului, şi de doi ani nu a mai băut.

Eulie îi explică lui Walter despre cele două fantome - o savantă rusă şi Jake, fostul şef al securităţii Dryco - după care dispare în Central Park. Apoi, Walter află de la agenţi că planul este să-l împingă pe Jim Kennedy să-l ucidă pe fratele său, Bobby, pentru a-l opri din cursa prezidenţială. În spatele acestei conspiraţii sînt ceilalţi membri ai familiei Kennedy.

În aceeaşi seară, Walter îl lasă pe Jim în compania lui Trish, într-un local, iar el acceptă să le urmeze pe Eulie şi Chlojo la biroul lor, însă mai întîi le cere să-l însoţească la o întrunire a Dinamurilor. Din păcate, Chlojo reacţionează la comportamentul agresiv ale Dinamurilor, şi urmează un măcel în toată regula. Poliţiştii o ucid pe Chlojo, iar Eulie îl duce pe Walter în lumea Ambient, la sediul Dryco, unde corporaţia a ajuns să fie condusă de fiica lui Isabel sub îndrumarea "bunicii" sale adoptive, Judy.

Un dezastru de proporţii loveşte această lume, poate pentru că prezenţa lui Jake în zona care desparte universurile paralele le face să se apropie treptat, iar Eulie şi Walter se refugiază înapoi în lumea protagonistului, unde Jim Kennedy a maltratat-o pe Trish, iar ca urmare Bobby Kennedy s-a retras din campania electorală. Agenţii guvernamentali îi capturează pe Eulie şi Walter, devastează apartamentul protagonistului şi ameninţă să-i ucidă pe cei doi. Jake se materializează şi-i salvează pe protagonişti, dar e rănit mortal.

Apoi cele două lumi fuzionează, iar Walter se pomeneşte căsătorit cu Eulie, şi scriitor. Şi povestea (nu) se încheie aici.

Despre Jack Womack am aflat în 1996 din ediţia tipărită a Enciclopediei Science Fiction de John Clute şi Peter Nicholls. Autorii erau de părere că seria Ambient, din care la data publicării enciclopediei apăruseră patru romane, avea multă energie, însă nu neapărat şi finalitate. Cîţiva ani mai tîrziu, după apariţia volumului al cincilea al seriei (care se presupunea a fi ultimul) şi respectiv a versiunii CD-ROM a enciclopediei, Clute şi Nicholls erau în continuare de aceeaşi părere. Iar seria Ambient părea să se fi încheiat...

Din fericire, în anul 2000 a apărut Going, Going, Gone. Şi lucrurile s-au schimbat în multe privinţe.

În primul rînd, s-a schimbat punctul de vedere. Povestea din ultimul roman al seriei nu mai este spusă de un personaj din lumea Ambient, precum Seamus O'Malley sau Joanna sau Lola, ci de un locuitor al lumii paralele. Şi ce mai locuitor!

Walter Bullitt este echivalentul din anii '60 al lui Philip Marlowe din romanele lui Raymond Chandler. Dacă Marlowe acţiona în perioada prohibiţiei şi încălca atît legea cît şi bunele moravuri bînd alcool la orice oră din zi şi din noapte, Walter Bullitt trăieşte în anii '60 şi încalcă legea exprimentînd cu substanţe halucinogene, ba mai este şi plătit de autorităţi pentru asta. Şi pe parcurs, în maniera lui Marlowe, îi ofensează pe mulţi cu glume seci şi replici sarcastice.

Mai mult, Walter nu încalcă o singură lege sau normă socială. În Going, Going, Gone, sugestiile din Elvissey referitoare la exterminarea persoanelor de culoare din America lumii paralele sînt aprofundate. Walter a auzit zvonuri că genocidul a fost comis cu ajutorul expert al naziştilor fugiţi din Europa la începutul anilor '50, după căderea celui de-Al Treilea Reich şi extinderea Uniunii Sovietice. Iar represiunile continuă, cu echipe care fac analize de sînge şi cercetează arhivele în căutarea celor care au un strămoş negru, oricît de îndepărtat. Şi Walter este unul dintre cei care ar putea avea de suferit din această cauză.

Relevante în această direcţie sînt două episoade din roman. Unul dintre ele are loc la sfîrşitul capitolului al şaselea, cînd Eulie, Chlojo şi Walter vizitează un muzeu de istorie naturală din Central Park. Vizitatoarele din lumea Ambient sînt impresionate pînă la lacrimi de mamiferele mari, pentru că nu mai există în lumea lor. Walter are aceeaşi reacţie intensă faţă de un războinic african Masai, pentru că nu mai există în lumea lui.

Celălalt aspect este difuz, răspîndit în fundalul întregului roman. Dacă în Elvissey o urmă a populaţiei afro-americane o reprezintă cimitirele (şi morţii sînt la fel de segregaţi ca şi viii), în Going, Going, Gone alte urme ale lor, mult mai elocvente, sînt discurile cu muzică jazz, blues, negro spiritual sau rock'n'roll. Walter colecţionează şi păstrează aceste discuri cu o pasiune obsesivă, iar această pasiune de cunoscător îl ajută să se împrietenească cu James Kennedy. Informaţiile despre discuri, menţionate în treacăt pe aproape fiecare pagină, fac cu atît mai intens sentimentul de pierdere pe care îl au cititorii la final, cînd nazistul Sartorius îi distruge întreaga colecţie protagonistului.

Pe de altă parte, întreaga perioadă a anilor '60 din lumea noastră apare distorsionată ca într-o serie de oglinzi ciudate. Unele elemente sînt identice, precum interesul pentru muzica rock, formaţia Velvet Underground, poetul W. H. Auden, recrutările forţate pentru războiul din Vietnam sau pasiunea unor tineri pentru experimente cu substanţe psihedelice.

Alte elemente sînt distorsionate. Familia Kennedy are cinci fraţi, nu patru. Tatăl lor, Joe, este un şef al mafiei irlandeze. Joe junior conduce studiourile Paramount. John e ziarist de elită la Washington Post. Ted e cardinal în Boston. Bobby s-a lansat în politică. Iar James, oaia neagră a familiei, a fost exilat în New York. Fireşte, nici în lumea paralelă Lee Harvey Oswald nu a stat degeaba în 1963. Dar, ca în bancul despre Radio Erevan, nu a fost în Dallas, ci în New Orleans. Şi nu l-a împuşcat pe preşedintele John F. Kennedy, ci pe preşedintele Richard Nixon.

Alte elemente lipsesc. Pe lista aceasta intră mişcarea hippie, cu protestele politice şi atitudinea anti-establishment, vara iubirii (chiar 1968, dacă nu mă înşeală memoria), protestele feministe cu sutiene arse în public, şi, nu în ultimul rînd, televiziunea. Lumea lui Walter este într-un fel mai săracă, iar serialele gen I Love Lucy nu există decît în forma radiofonică.

Apoi, dincolo de încheierea celui de-al şaselea roman, oglinzile năstruşnice ale imaginaţiei autorului basculează, şi cititorii află dintr-un post-scriptum în format de dicţionar ce s-a întîmplat cu principalele personaje ale seriei Ambient în lumea cea nou-creată - care ar putea fi chiar a noastră. Unele n-au fost deloc, altele prosperă, iar unul seamănă suspect de mult cu însuşi autorul Jack Womack. Procedeul acesta al trecerii în revistă îmi este cunoscut, drag şi de folos, şi în sinea mea îl numesc "ieşirea la rampă a actorilor". Numai că nu toţi actorii lui Womack sînt umani. Unul este ALICE, inteligenţa artificială care a dus la ridicarea, supremaţia, apoi decăderea corporaţiei Dryco. Dar pentru ALICE va trebui să deschid o secţiune separată...

Probabil aţi remarcat deja, urmărind recenziile din acest blog, că lumile imaginare cyberpunk sînt înrudite, iar temele şi motivele au tendinţa să migreze de la un autor la altul. Întrebat pe care dintre imitatorii săi îi apreciază cel mai mult, William Gibson a răspuns că îl respectă pe Jack Womack pentru că, în loc să imite sau să preia, a reinventat genul cyberpunk de unul singur.

Dar genul acesta se bazează în bună parte pe remixare şi colaj.

Aşa se face că un frigider defect care se plînge în Ambient cu voce umană că a fost lăsat cu uşa deschisă are o apariţie episodică în Virtual Light de William Gibson.

Şi că romanele din seria Ambient au pe copertă recomandări din ce în ce mai călduroase semnate de acelaşi William Gibson. Şi de Bruce Sterling.

Şi că în Elvissey se spune povestea unei femei din echipele de securitate Dryco, echipată cu lame retractabile sub unghii, care a ajuns să nu mai poată stăpîni implanturile şi în cele din urmă s-a sinucis.

Şi că în epilogul seriei Ambient, "În lumea cea nouă", ALICE este o sclipire în ochii unui programator C++ care locuieşte în maşina sa în Menlo Park şi care a citit Neuromancer de mult, mult prea multe ori.

Şi că William Gibson i-a dedicat lui Jack Womack unul dintre cele mai recente romane ale sale, Pattern Recognition. Iar relaţiile de prietenie dintre scriitorii cyberpunk nu se opresc aici, pentru că Gibson a arătat la fel de multă simpatie şi pentru John Shirley. Dar asta e altă poveste.

(P.S. Fie că îmi scrieţi numele Pîtea, Pitea, Patea sau Pâtea, vă invit să îmi vizitaţi pagina neoficială de web la adresa: http://www.geocities.com/themaddancinggod/Indexr.htm . Lectură plăcută!)

Jack Womack - "Random Acts of Senseless Violence" (1993)

V-aţi întrebat vreodată cum de Alex şi drugii lui din Portocala mecanică de Anthony Burgess au căpătat modul acela haraşo de a gavari? Sau cum au ajuns să considere că jaful, huliganismul, furtul de automobile, violul, consumul de droguri şi intrarea prin efracţie sînt singurele activităţi cu care merită să-şi petreacă timpul zi de zi?

V-aţi întrebat vreodată cum se face că atîtea personaje din literatura cyberpunk sînt nişte singuratici fără familie?

Există o cale rapidă şi uşoară de a afla răspunsul acestor întrebări. E volumul al cincilea al seriei Ambient de Jack Womack, şi se numeşte Random Acts of Senseless Violence - "Acte aleatorii de violenţă fără sens".

Imaginaţi-vă o Alice puţin mai mare, una care are nu nouă ani, ci doisprezece. Se numeşte Lola Hart, locuieşte cu părinţii şi sora mai mică în Manhattan, merge la o şcoală de fete, iar de ziua ei primeşte un jurnal pe care-l botează Anne şi unde începe să noteze ceea ce i se întîmplă.

Iar ce i se întîmplă, prin 1996 aşa cum se vedea din 1993, este destul de banal. Tati scrie scenarii pentru televiziune, mami e profesoară la universitate, colegele dau petreceri la care fete stîngace şi băieţi stîngaci caută să creeze impresia că sînt cool. Numai că scenariile lui tati nu se mai cumpără, iar mami nu capătă contract permanent la universitate, şi pentru început mai trag de cărţile de credit, şi se prefac faţă de fete că totul va reveni la normal cît de curînd, iar Preşedintele la televizor spune minciuni la fel de liniştitoare cu un aer la fel de vinovat ca şi soţii Hart.

Nu după mult timp, familia trebuie să se mute într-un apartament mai mic şi mai ieftin, aproape de Harlem, iar fetele de la şcoală o tratează pe Lola ca pe o vagaboandă din ghetou. Lola descoperă încet-încet că-i plac numai fetele, iar colegele o ostracizează. Cea mai bună prietenă a ei, Lori, e trimisă într-o tabără de re-educare, de unde se întoarce cu creierul spălat. Sora mai mică, Cheryl, încetează treptat să mai comunice cu restul familiei, mami ia prea multe pastile, pînă ajunge la dezintoxicare, tati ia prea multe ore suplimentare într-o librărie, pînă ajunge la stop cardiac. Aşa se face că Lola se pomeneşte singură la şcoală şi singură acasă. Din fericire îşi face alte prietene.

Noile prietene ale Lolei sînt o negresă, Iz, o antileză, Judy, şi o hispanică, Weez. Dintre cele trei, Weez e cea mai intolerantă, şi nici Judy nu e prea prietenoasă, pe motiv că Lola e albă. Fetele merg la bancomat, adică îi buzunăresc pe călători prin metrou. Tensiunea provocată de venirea Lolei duce la destrămarea grupului, iar Weez fuge cu banii şi puşca automată a lui Judy, trecînd graniţa în domeniul celor cărora nu le mai pasă şi pentru care nu mai există cale de întoarcere. Tribul DCons.

Sub presiunea vremurilor, Lola învaţă şi ea să folosească bancomatul, pumnii şi bîta, îşi însoţeşte prietenele la răfuieli de stradă, apoi la o demonstraţie antiguvernamentală. Aici află într-un moment de criză că Judy este mai importantă decît ea pentru iubita ei Iz, şi ajunge să-şi reverse mînia ucigîndu-l pe patronul librăriei unde lucrase tatăl ei. Gestul său, departe de a le convinge pe Iz şi Judy că Lola e o aliată de nădejde, le determină s-o evite. Rămasă singură, protagonista decide că a ajuns pe drumul fără întoarcere, şi că a intrat în rîndurile DCons.

Dacă aţi citit Aventurile lui Huckleberry Finn în engleză, aţi remarcat probabil cum, pe măsură ce Huck şi Jim coboară pe fluviul Mississippi, formele dialectale folosite de locuitorii de pe malurile fluviului se schimbă treptat, din Missouri în Arkansas şi apoi în statul Mississippi. Pentru a obţine acest efect, Mark Twain a utilizat trei dialecte şi patru variaţiuni. În Random Acts of Senseless Violence, jurnalul Lolei Hart arată o schimbare asemănătoare, cu diferenţa majoră că dialectul spre care evoluează engleza standard folosită iniţial de protagonistă nu este unul real, ci vorbirea pe care autorul şi-a imaginat în romanele precedente ale seriei că o folosesc angajaţii Dryco. Cu alte cuvinte, la nivelul limbajului, Jack Womack ne oferă o punte necesară între lumea noastră şi lumea sa ficţională.

Tot aici se creează şi o punte de evenimente prin care aflăm, prin intermediul unei adolescente, despre schimbarea monetară care a adus supremaţia trustului Dryco, despre haosul social din marile oraşe, despre începutul ocupaţiei militare din New York şi despre războiul civil din Long Island, precum şi despre colapsul puterii politice, simbolizat în roman prin moartea în cîteva luni a nu mai puţin de patru preşedinţi.

Aşezarea acestor punţi aproape de sfîrşitul seriei, mai degrabă decît la începutul ei, are un efect neaşteptat asupra cititorilor. Aşa cum Mark Twain s-a folosit de masca unui narator-protagonist inocent pentru a examina cu ironie acerbă o societate, Womack priveşte prin ochii inocenţi ai Lolei apariţia unor structuri pe care protagonista nu le înţelege, dar pe care cititorii le recunosc.

Trustul Dryco, spre exemplu, nu este numit nicăieri în text. Bancnotele apărute după reforma monetară, însă, au sigla firmei în filigran. Judy, despre care cititorii ştiu că ulterior va deveni amanta lui Dyden junior şi în cele din urmă conducătoarea trustului împreună cu O'Malley, anunţă la treisprezece ani într-un joc de-a 'hai să ne imaginăm' că plănuieşte să se combine cu un potentat şi apoi să-i ia frîiele puterii. Asigurarea pe care i-o dă lui Iz că va avea grijă să-i ofere de lucru are o ironie amară în lumina evenimentelor din romanul precedent al seriei, Elvissey. Iar destrămarea familiei Hart şi decăderea Lolei de la normalitate la disperare apar ca nişte versiuni la scară redusă ale unor procese globale pe care cititorii le-au văzut deja în celelalte romane ale lui Womack.

Aici părea să se oprească seria Ambient. Apoi, după o aşteptare de şapte ani, în 2000, Jack Womack ne-a oferit încă un volum, Going, Going, Gone. Dar despre acesta am să vă povestesc cu altă ocazie.

(P.S. Fie că îmi scrieţi numele Pîtea, Pitea, Patea sau Pâtea, vă invit să îmi vizitaţi pagina neoficială de web la adresa: http://www.geocities.com/themaddancinggod/Indexr.htm . Lectură plăcută!)

Jack Womack – "Elvissey" (1993)

În septembrie 2002, mulţumită lui Daniel Măndiţă şi foştilor lui colegi de la Books Unlimited, am primit Elvissey de Jack Womack. Cumva, romanul acesta mi s-a părut, înainte de a-l citi, ceva mai puţin atrăgător decît celelalte, poate pentru că era cu vreo sută de pagini mai gros decît oricare altă carte din seria Ambient. Şi iată ce am aflat cînd l-am citit:

La mai bine de cincisprezece ani după evenimentele din Terraplane, Judy (cunoscută mai întîi sub numele de Avalon, dar căreia acum toţi angajaţii Dryco îi spun "Doamnă") plănuieşte să le dea lovitura de graţie tuturor bisericilor lui Elvis. Ca urmare, decide să-i trimită în lumea paralelă pe care o vizitaseră Luther Biggerstaff şi Jake pe protagonista-naratoare Isabel Bonney şi pe soţul ei, John, actualul şef al securităţii Dryco. Misiunea lor este să-l găsească pe Elvis Presley al lumii paralele.

Iz şi John călătoresc într-un 1954 unde s-au împlinit unele dintre visurile cele mai îndrăzneţe şi unele dintre coşmarurile cele mai sumbre ale primei jumătăţi a secolului al douăzecilea. Atunci cînd îl găsesc, Elvis tocmai îşi omorîse mama, iar călătoria lor înapoi spre casă este presărată cu brutalităţi şi crime. Adolescentul Elvis chiar încearcă s-o violeze pe Isabel, iar aceasta trebuie să-l ţină sub control pe John, care cu dragă inimă l-ar ucide pe agresor.

Revenirea în lumea Dryco inversează rolurile, căci Elvis e acela supus şocului cultural. Poate cel mai traumatizant este pentru el să asculte înregistrări cu cîntecele celuilalt Elvis, cel ce trăise cu mult timp în urmă în lumea dominată de corporaţia Dryco. Iar eforturile celor de la departamentul de publicitate de a-l face pe adolescent să arate ca idolul adult şi obez cu care sînt familiarizaţi admiratorii nu-l ajută cu nimic pe noul-venit.

La un festival Elvissey din Londra, Dryco pune la punct un spectacol grandios în care Elvis ar trebui să cînte şi să încînte hoardele de admiratori. Din păcate, tentativa eşuează, iar Elvis o convinge pe Iz să-l ducă înapoi în lumea paralelă, unde Al Doilea Război Mondial încă nu s-a încheiat pentru Marea Britanie, iar rachetele de tip V2 bombardează în continuare Londra.

În final, Judy o concediază pe Iz şi-i revocă privilegiile, iar John, măcinat de suspiciunea că Iz poartă copilul lui Elvis, nu al lui, îi propune soţiei sale să se sinucidă împreună. Iz preferă să nu-l urmeze, căci se simte responsabilă pentru copilul păstrat pînă atunci cu mari sacrificii.

Cu Elvissey, Jack Womack reuşeşte să extindă lumea Ambient în zone interesante. Astfel, Biserica lui Elvis şi cultul paralel al Divinităţii, abia schiţate în romanele Ambient, respectiv Heathern, capătă aici importanţa unor fenomene sociale majore. Biserica a lui Elvis, cel puţin, s-a ramificat într-o puzderie de culte (Prearmatiştii, Cetele din Memphis, Scuturaţii, Zguduiţii şi Legănaţii, Gracelandienii, Vegasienii, Gladyseenii, Biserica lui Now or Never şi nenumăraţi alţii) ale căror aderenţi sînt comparaţi de protagonistă cu lăcustele: cîte unul sau doi - inofensivi; în număr mare - devastatori. Acesta ar fi motivul pentru care Judy ar dori să-i pună sub control.

Tentativa ei eşuează însă pentru că Jack Womack ne arată într-un mod foarte convingător contrastul dintre hoardele de fani şi fenomenul mediatic Elvis, pe de o parte, şi tînărul cu voce minunată dar fără educaţie, valori morale ori direcţie în viaţă, pe de altă parte. Faţă de fenomenul cu adevărat global al adoratorilor lui Elvis (care include bulgari îmbrăcaţi ca Elvis, sau femei care şi-au lipit păr pe piept şi perciuni pe faţă ca să semene cît mai bine cu idolul lor), adevăratul Elvis apare neînsemnat, iar mulţimile care se roagă de ani de zile pentru revenirea lui îl iau în drîdere atunci cînd li se arată în finalul romanului.

Ceva mai sus am amintit împlinirea unor visuri şi coşmaruri în lumea paralelă al cărei timp curge mai încet. Printre ele se numără pe de o parte sisteme uluitoare de şosele pe care circulă bolizi aerodinamici, iar pe de altă parte sugestii persistente că rasismul din Terraplane a fost împins la extrem. Ca rezultat populaţia de culoare din Statele Unite a fost supusă unui genocid. Au mai rămas cimitire cu inscripţii funerare care protagonistei îi sună asemenea reclamelor la aparatele Burma Shave, cimitire pe care albii plănuiesc să le distrugă unul cîte unul. Iar Isabel se întreabă obsesiv "Unde sînt oamenii mei? Unde e poporul meu?" căci persoanele de culoare au dispărut pînă şi din cărţile de istorie,

Ca o metodă de a asigura succesul misiunii, Leverett, conducătorul diviziei Dryco pentru proiecte noi, insistă ca Iz şi John să fie supuşi unui tratament medicamentos pentru albire. Pe parcurs, Iz descoperă că medicamentele nu numai o albesc, dar sînt şi cancerigene. Iar Leverett îi dă lui John şi pastile care anulează tratamentul de "rebunare" prin care trec gărzile Dryco, crescîndu-i agresivitatea şi împingîndu-l la distrugerea căsniciei, la violenţă fizică şi în cele din urmă la sinucidere. Strategia ascunsă a lui Leverett duce la succesul misiunii în lumea paralelă, însă suferinţa pe care o cauzează este enormă şi ireparabilă.

Judy, prietena şi protectoarea lui Iz, se dovedeşte a fi la fel de calculată, rece şi nemiloasă în conflictul cu Leverett. Dacă misiunea în lumea paralelă oferă un prilej pentru distrugerea profesională a lui Leverett, Judy e dornică să-i rişte sănătatea şi viaţa lui Iz, iar după înfrîngerea şi moartea competitorului, "Doamna" care conduce Dryco în numele lui O'Malley o concediază pe cea care i-a adus victoria pentru că Iz şi-a luat libertatea de a-l duce pe Elvis înapoi în lumea de unde venise.

Dincolo de aceste evenimente şi relaţii, cele două lumi paralele capătă mai multă consistenţă şi contur. Un exemplu este satira la adresa artei postmoderne pe care Jack Womack o realizează sub forma artei fetale postambient. "Artiste" precum Tanya expun în galerii de artă fetuşi mutanţi pe care i-au pierdut prematur. Cînd Iz anunţă că a rămas însărcinată, Tanya insistă să-i transforme copilul nenăscut în artă postambientală. Iar alt exemplu este Marea Britanie a lumii Dryco, în care există un oribil Monument Thatcher (care nu îi este dedicat lui Thatcher Dryden) şi unde Complotul Prafului de Puşcă a ajuns să fie sărbătorit nu cu focuri de artificii sau cu momîi Guy Fawkes de paie, ci cu automobile-capcană şi cu oameni care ard de vii.

Tot la sporirea consistenţei seriei Ambient contribuie şi trimiterile care se fac în romanul Elvissey la romanele anterioare. Astfel, pe parcurs apar Seamus O'Malley, Enid şi Avalon/Judy din Ambient, Luther Biggerstaff şi soţia sa din Terraplane, portrete ale lui Joanna şi ale familiei Dryden din Heathern, ca şi cartea de aforisme "Knifelife" scrisă de Jake, mentorul gărzilor Dryco, ori religia lansată de Lester Macaffrey. Cu toate astea, sau poate tocmai din cauza abundenţei de sugestii, trimiteri şi elemente de fundal, Elvissey lasă impresia că e o carte mai lungă şi mai lentă, cu mai puţină acţiune şi mai puţin suspans. Din fericire, i-au urmat Random Acts of Senseless Violence şi Going Going Gone. Dar despre acestea am să vă povestesc altă dată.

(P.S. Fie că îmi scrieţi numele Pîtea, Pitea, Patea sau Pâtea, vă invit să îmi vizitaţi pagina neoficială de web la adresa: http://www.geocities.com/themaddancinggod/Indexr.htm . Lectură plăcută!)

Jack Womack - "Heathern" (1990)

După ce am citit Terraplane, cîteva luni bune m-am perpelit pe lîngă volumele al cincilea şi al şaselea din serie, Random Acts of Senseless Violence, respectiv Going, Going, Gone. Pe de o parte le-aş fi citit, şi chiar am citit cîte douăzeci-treizeci de pagini din fiecare. Pe de altă parte, parcă aş fi preferat să aştept volumele al treilea şi al patrulea ca să le parcurg în ordine. Din fericire, pe la începutul lunii septembrie 2002 chinul a luat sfîrşit. Mulţumită domnului Daniel Măndiţă şi foştilor săi colegi de la firma Books Unlimited, am primit Heathern şi Elvissey. Şi, printre capitolele unei cărţi grozav de mari şi de frumoase, Perdido Street Station, despre care am să vă povestesc altă dată, am citit Heathern, azi un pic, mîine mai mult, pînă cînd pe la jumătate m-a prins atît de tare încît am lăsat orice altceva deoparte şi-am parcurs-o pînă la sfîrşit. V-am mai spus că Womack este un scriitor talentat? Să vă explic de ce:

În 1998 (aşa cum se vedea din 1990, cînd Womack a scris cartea), protagonista-naratoare Joanna lucrează ca şefă a departamentului de noi proiecte în corporaţia Dryco. Thatcher Dryden senior a auzit de un profesor de religie, Lester Macaffrey, care face miracole. Thatcher plănuieşte să-l coopteze, şi o roagă pe Joanna să meargă şi să-l contacteze.

A doua zi, Joanna şi Avi, garda ei personală, sînt înconjuraţi de cerşetori la intrarea în şcoală, iar Avi îl ucide pe unul dintre ei. Cei doi asistă apoi la o lecţie neconvenţională de teologie pe care Lester o predă unor copii mutanţi. La plecare, Macaffrey îl învie pe cerşetor.

În ziua următoare, Lester se prezintă la biroul lui Dryden, iar acesta îl supune unui test. Lester refuză, şi astfel Dryden se convinge că Macaffrey nu e şarlatan. Thatcher are nevoie de ajutor, întrucît unul dintre oamenii săi a fost otrăvit, iar el îi suspectează rînd pe rînd pe ruşi, pe haitieni şi şi pe japonezi. Între Lester şi Joanna se înfiripă o poveste de dragoste, dar ambele personaje sînt prea traumatizate de evenimente dramatice din trecut şi prea tensionate de situaţia din prezent pentru ca idila lor să se dezvolte normal. Macaffrey îi spune totuşi protagonistei un fapt esenţial, anume că noul Mesia va reunifica două aspecte ale Divinităţii care au fost separate timp de milenii. Joanna poate şi ea să vadă cei doi îngeri pe cerul poluat al New Yorkului.

Ca urmare a bănuielilor lui Thatcher, acesta îl vizitează pe omologul său, Otsuka, semnează un acord care printre altele stipulează că unul dintre trusturi va administra ţara de baştină a celuilalt în caz de catastrofă naturală majoră, apoi angajaţii săi îl ucid pe japonez. În schimbul de focuri este omorît şi Gus, mentorul tînărului Jake pe care vi-l amintiţi probabil din romanul anterior, Terraplane.

La Ziua Recunoştinţei, Joanna îşi dă seama că Thatcher îl bănuise pe Gus de colaborare cu Otsuka. Susie Dryden e la un pas de a muri înecată cu mîncare, dar Joanna şi Lester o salvează, ceea ce confirmă teoriile Dryco despre puterile paranormale ale lui Macaffrey. Următorul pas în mintea megalomană a lui Dryden este să-l folosească pe Lester pentru a provoca o catastrofă majoră în Japonia. Cînd Susie, aflată în Los Angeles, nu răspunde apelurilor sale, iar la ştiri se anunţă un cutremur masiv în California, Dryden îl suspectează pe Lester şi-l împuşcă.

Joanna, devastată, află despre o întreagă reţea de comploturi de la Bernard, adjunctul lui Susie Dryden. Îşi prezintă demisia, îl anunţă pe Jake că va pleca din oraş în zbor, şi sare de la etaj. Ultimul ei gînd, cînd se înalţă spre cer, este amintirea unui secret spus de Lester: ea, Joanna, este Mesia.

Pentru un roman scris şi publicat în 1990, Heathern are surprinzător de multe în comun cu cărţile moderniste apărute în anii '20 şi '30. Pe parcursul cărţii, interesul cititorilor se concentrează nu atît asupra a ceea ce urmează să se întîmple în viitorul personajelor, cît mai ales pe ce li s-a întîmplat acestora în trecut şi determină acţiunile lor curente. Astfel, observăm atitudinea rezervată a protagonistei la avansurile lui Thatcher Dryden şi Lester Macaffrey, iar ulterior aflăm că aceasta este determinată de moartea copilului pe care-l avusese cu Dryden, moarte ordonată de Susie. Aflăm despre cicatricile de pe pieptul lui Lester, iar în finalul romanului asistăm la reconstituirea sub hipnoză a episodului traumatic din copilăria acestuia, în care mama sa i-a împuşcat tatăl şi sora. Observăm atitudinea rezervată a lui Gus, apoi aflăm că a asasinat trei preşedinţi americani şi că se simte vinovat pentru colapsul ţării pentru că el a tras de pe colina cu iarbă la Dallas, pe 22 noiembrie 1963. Astfel, la fel ca în romanele moderniste cele mai reuşite, cititorii pendulează permanent între prezentul personajelor şi trecutul lor, şi ambele par la fel de interesante.

Deosebirea majoră este că, dacă romanele moderniste prezintă personaje obişnuite în circumstanţe obişnuite, Heathern şi celelalte romane din seria Ambient prezintă personaje şi circumstanţe care nouă ni se par neobişnuite într-un mod care sugerează permanent că sînt obişnuite pentru acea lume ficţională. Astfel, Heathern creează mereu impresia că a fost scris nu numai în manieră modernistă, ci şi în preajma unui televizor care transmitea fără încetare ştirile sfîrşitului de secol XX.

Dintre aceste circumstanţe 'obişnuite' aş vrea să amintesc cîteva. La începutul romanului, Dryden şi colaboratorii săi merg în parc ca să mănînce la iarbă verde şi să discute. Pe lîngă ei, pe alee, trece un biciclist, iar tînărul Jake, antrenat să fie gardă de corp şi să suspecteze orice, îl ucide cu eficienţă şi eleganţă.

Apoi, Thatcher îi cere lui Gus să-i rupă un deget protejatului său, Jake, numai pentru a vedea dacă Lester are puteri miraculoase.

Negocierile cu Otsuka încep cu afirmaţii fine, usturătoate, continuă cu focuri de armă automată, şi se încheie cu o katana suvenir pentru Jake şi un 'yeah' plin de satisfacţie sexuală pentru Dryden.

Spre finalul romanului, trauma din copilăria lui Lester este reconstituită veridic, cu o puşcă autentică, iar puşca ajunge să facă o victimă autentică.

Şi, poate cel mai spectaculos, începutul cărţii: "Un bebeluş aproape m-a omorît pe cînd mergeam pe jos spre serviciu într-o dimineaţă. Trecînd pe sub acoperişul unui refugiu din staţia de autobuz la momentul predestinat, am trăit ca să-mi spun povestea." Bebeluşul a fost aruncat de la etaj de o mamă disperată, pe o stradă unde trecători nu mai puţin disperaţi pun afişe gen Vreau să fiu crucificat. Am propriile cuie. Lăsaţi mesaj pe robot. Ironia episodului se dezvăluie pe parcursul cărţii în straturi succesive. Mai întîi, bebeluşul nu era s-o omoare pe Joanna în calitate de agent conştient, aşa cum am putea crede din lectura primei fraze. Apoi, într-un capitol din cea de-a doua jumătate a romanului, aflăm despre copilul care i-a fost luat şi ucis protagonistei. În final, ea însăşi sare de la etaj. Şi, după lectura cărţii, revăzînd primele două fraze, ne întrebăm cu un zîmbet amar cum şi cît a trăit ca să spună povestea, şi de unde ne-o spune.

Pe de altă parte, Heathern are destul de multe în comun cu structura romanului poliţist dur. Ca şi în Palmetto de James Hadley Chase, spre exemplu, apar ipoteze succesive, conspiraţii în alte conspiraţii. Astfel, Bernard îi spune lui Gus că Jensen lucrează pentru Otsuka, iar acesta, prompt, îl ucide. Apoi, Bernard îi spune lui Avi Schwartz, garda de corp a Joannei, acelaşi lucru despre Gus. Rezultă o nouă victimă. De fapt, Jensen era implicat împreună cu Bernard şi Susie într-un plan de alimentare a războiului civil din Long Island cu imigranţi din America Latină, cu scopul de a menţine armata de ocupaţie în New York pentru liniştea doamnei Dryden. Planul e atît de secret încît nici Thatcher Dryden nu ştie de el, iar bună parte dintre victimele pe care le face, inclusiv Otsuka şi subordonaţii lui, apar din cauza nesiguranţei şi paranoiei. Şi, pentru a întregi cercul victimelor, Joanna îl anunţă pe Avi Schwartz în finalul cărţii că Jake va veni după el ca să-şi răzbune mentorul. În mod ironic, şi caracteristic pentru acest gen de literatură, nici unul dintre personaje nu scapă de manipulare şi dezinformare, nici măcar Thatcher Dryden senior.

Heathern prezintă şi o figură mesianică foarte convingătoare. Lester Macaffrey, precum mulţi profeţi şi sfinţi, are o atitudine neconvenţională care şochează aşteptările celor din jur. Titlul romanului reproduce viziunea lui heterodoxă filtrată prin pronunţia sudistă a lui Thatcher - 'heathern' (păgîrn) în loc de 'heathen' (păgîn). Puterile sale sînt destul de reale pentru a învia morţii şi a face mici miracole, dar Lester are suficientă înţelepciune pentru a privi cu prudenţă zona de putere şi paranoia a lui Thatcher Dryden. Tot ca în cazul figurilor mesianice, Lester este nimicit în conflictul cu puterea seculară, căci Dryden tinde să-i distrugă pe cei pe care nu şi-i poate subordona. Şi, lucru care mi se pare demn de interes, Lester este în primul rînd o fiinţă umană, un personaj convingător, cu un trecut, cu îndoieli şi certitudini, cu o anume vulnerabilitate de care Joanna e foarte conştientă. Dacă Dryden senior şi acoliţii săi văd doar puterile paranormale (pentru Thatcher, un cutremur care să devasteze Japonia ar fi o surpriză de Crăciun), Joanna vede în primul rînd omul.

Încărcătura mistică şi emoţională a figurii mesianice este echilibrată însă cu o doză de satiră muşcătoare. Exemple se găsesc pe aproape fiecare pagină a cărţii, însă două episoade mi-au reţinut atenţia în mod deosebit. Unul îi surprinde pe soţii Dryden cu invitaţii şi asociaţii la masa de Ziua Recunoştinţei. Dryden senior, prezidînd la o masă plină de curcani mutanţi, cu cîte şase copane, ţine un toast depre Pelerini:

"Să ne amintim Pelerinii care, căutînd o viaţă mai bună, au debarcat la Jonestown -"
"Jamestown," zise Susie.
"Plymouth!" zise Bernard, cuvîntul explodînd pe cînd îşi corecta stăpînii.
"Oriunde dracu' au debarcat," continuă Thatcher.

Masa festivă degenerează apoi din pricina certurilor cu Thatcher Dryden junior, care insistă să folosească noul tip de limbaj post-literat ("Pîineşte-mă", mai degrabă decît "Dă-mi pîine"), şi din pricina accidentului căruia îi cade victimă Susie.

Celălalt episod este văzut în treacăt de Joanna dintr-o limuzină a corporaţiei Dryco. La o confruntare între demonstranţi civili şi forţe ale armatei, o dubiţă a unui canal de televiziune opreşte pentru filmări. Un tanc reacţionează prompt şi, cu un obuz bine plasat, distruge dubiţa. Joanna e şocată. Avi Schwartz şi Thatcher Dryden comentează în tandem: "Reţeaua noastră de televiziune." "Armata mea."

Şi, pentru ca textul să fie perfect echilibrat, printre doze de satiră, probleme mesianice, ironie bine gradată, intrigi de roman poliţist şi tehnici de roman modernist, pe alocuri se strecoară fraze de genul celor pe care Michael Haulică le reciteşte din cînd în cînd. Spre exemplu, într-un paragraf banal în care Joanna îi însoţeşte pe plutocraţi în limuzină, apare propoziţia: "Soarele licărea din lacrimile a milioane de oameni."

Yeah.

(P.S. Fie că îmi scrieţi numele Pîtea, Pitea, Patea sau Pâtea, vă invit să îmi vizitaţi pagina neoficială de web la adresa: http://www.geocities.com/themaddancinggod/Indexr.htm . Lectură plăcută!)

Jack Womack - "Terraplane" (1989)

După ce am terminat de citit Ambient, mai întîi mi-a părut rău că nu comandasem toată seria, după care am luat măsuri. În iarna lui 2001 am luat legătura cu domnişoara Tracey Rosenberg în Scoţia şi am rugat-o să caute celelalte volume din serie. Aşa se face că la jumătatea lui mai 2002 am primit un raft şi jumătate de cărţi, între care şi Terraplane. După o porţie serioasă din Lumea Disc a lui Terry Pratchett, la sfîrşitul lui iulie 2002 am ajuns să citesc şi Terraplane. Şi iată ce am aflat:

La ordinele lui Seamus O'Malley, care acum conduce corporaţia Dryco, naratorul-protagonist Robert Luther Biggerstaff şi garda sa de corp, Jake, se află la Moscova pentru a-l contacta pe savantul Alekhine. Persoana de contact, Skuratov, îi întîlneşte într-un bar şi le spune că Alekhine a dispărut, apoi sugerează ca americanii s-o contacteze pe asistenta acestuia, Oktobriana Dmitrievna Osipova. După o plimbare pe jos şi o tentativă de jaf, cei doi ajung la hotel, iar Luther află mai multe despre Oktobriana de la inteligenţa artificială Alice.

A doua zi, cei doi merg la Oktobriana acasă, dejoacă o tentativă de răpire a lui Skuratov şi zboară cu un avion particular. Pe drum, ca să scape de avioanele de vînătoare ruseşti, aceştia acţionează un dispozitiv experimental al lui Alekhine şi sînt transferaţi în America. Skuratov îi atacă din nou, aşa că Jake îl aruncă din avion. Din păcate, elemente importante precum aeroportul Newark lipsesc cu desăvîrşire, iar Luther înţelege treptat nu numai că au nevoie toţi trei de asistenţă medicală în urma aterizării forţate, dar şi că se află în vara anului 1939.

Un medic negru, Norman Quarles, îi duce acasă, deasupra unui club de jazz şi blues. Luther află că negrii au nevoie de permise de liberă trecere în această lume, că o parte din populaţia lumii a fost decimată de o viroză extrem de periculoasă, sindromul lui Dovlatov, şi că istoria recentă a Americii e diferită de aceea din lumea lui. Eliberarea negrilor din sclavie, spre exemplu, a avut loc abia la începutul secolului al douăzecilea sub administraţia lui TD Roosevelt.

Norman şi soţia sa Wanda îi ajută pe noii-veniţi să obţină paşapoarte false. Luther şi Jake decid că se pot întoarce în lumea lor fie cu un aparat aflat la Skuratov, fie cu celălalt, aflat la Alekhine. Osipova se îmbolnăveşte de sindromul lui Dovlatov, iar agenţi FBI încearcă să-i aresteze şi-l ucid pe Norman. Jake îi omoară pe poliţişti, apoi Wanda îi duce la o casă părăsită din Long Island. Luther află din ziare că Stalin a dispărt din Kremlin, şi presupune că Alekhine l-a transferat în lumea lor.

Cei doi se infiltrează în spitalul unde este internat Skuratov şi află că dispozitivul lui de transfer a fost distrus de poliţişti. Osipova, hiperstimulată de viroză, le sugerează soluţia: un uriaş dispozitiv electric construit de Nikola Tesla pentru Expoziţia Mondială din 1939. Împreună cu Wanda şi Osipova, Jake şi Luther conduc maşina prin descărcările de energie pentru a trece înapoi în lumea lor. Osipova moare, iar Jake sare împreună cu cadavrul ei între cele două lumi.
După mulţi ani, Luther încă îl mai regretă pe Jake. Aflăm mai multe despre viaţa lui Biggerstaff alături de Wanda, şi despre Norman şi Wanda Quarles aşa cum trăiseră în lumea lui.

Terraplane continuă experimentul lingvistic al lui Jack Womack. Ceea ce mi s-a părut mai interesant, însă, a fost modul în care reprezentanţi ai unor culturi diferite au interacţionat pe parcursul cărţii, şi faptul că diferenţele de limbaj dintre personaje au fost tratate veridic, cu consecinţe plauzibile.

Din lumea Ambient, situată cam în 2020 în America, provin Luther şi Jake, care vorbesc jargonul criptic al corporaţiei Dryco. Osipova şi Skuratov folosesc o engleză standard care americanilor li se pare uşor învechită. Wanda şi Norman, pe de altă parte, vorbesc în argoul din anii '30, iar bună parte din ceea ce spun vizitatorii din viitor li se pare de neînţeles.

Limbajele folosite de personaje sînt însă numai o extindere a culturilor din care provin. Luther, spre exemplu, a participat la războiul din Long Island, şi vizitarea locurilor într-un 1939 alternativ îi reînvie în memorie ororile acestui război, pierdera camarazilor şi crizele morale prin care a trecut.

Osipova şi Alekhine provin dintr-un amestec straniu de societate de consum şi sistem totalitar orwellian, o parodie a perestroikăi lui Gorbaciov în care cetăţenii ruşi sînt arestaţi pentru că nu au cumpărat destule mărfuri, chipul lui Stalin e folosit pentru a vinde tot felul de produse şi servicii, iar un cartier vechi şi părăginit se numeşte Raisa. Fără să vrea, Aleknine duce sistemul la extrem, căci acel Iosif Visarionovici pe care-l transportă din lumea alternativă contaminează viitorul cu sindromul lui Dovlatov. Printre ruşi începe să circule bancul că numai Tătucul putea să extermine zeci de milioane de oameni, şi încă în două secole diferite.

Doctorul Norman Quales şi soţia lui Wanda, la rîndul lor, şi-au început viaţa ca sclavi, întîi pentru compania de tutun Reynolds, apoi pentru Coca Cola, iar în cele din urmă în Cuba. Eliberarea le-a adus violul şi sterilitatea, apoi traiul într-o societate profund rasistă în care poliţiştii îi brutalizează şi-i bat pe negri din principiu. Norman visează la o societate viitoare în care negrii şi albii să se bucure de aceleaşi drepturi, iar Luther îi prezintă latura frumoasă a lumii viitoare, precum şaisprezece generali negri în Statul Major sau un preşedinte american negru. Wanda este însă profund şocată de faptul că vizitatorii sînt în stare se omoare oameni în stînga şi-n dreapta ca şi cînd şi-ar pregăti micul dejun.

Cele două lumi, un 1939 în care marea criză economică s-a prelungit şi un 2020 dominat de poluare, războaie civile şi mercantilism agresiv, sînt puse alături. Personajele, în primul rînd Norman Quales, se întreabă care dintre ele este mai bună, iar diferenţele se şterg treptat spre finalul cărţii, cînd Luther îi explică Wandei cît de asemănătoare sînt una cu cealaltă. În lumea lui Norman şi a Wandei, albii rasişti vin în cluburi pentru a asculta muzica unor negri precum Robert Johnson, idolul lui Jake. În lumea lui Luther, Statele Unite şi Rusia poartă războaie locale în ţările slab dezvoltate, dar supercorporaţiile Dryco şi Krasnaya fac împreună afaceri mai mari decît costul războaielor. Dacă în acel 1939 alternativ au fost asasinaţi de timpuriu Abraham Lincoln, FD Roosevelt şi Winston Churchill, în 2020 preşedintele negru menţionat de Luther a fost şi el ucis după doi ani de la intrarea în funcţie. Şi exemplele de acest fel abundă pe fiecare pagină, pînă cînd cititorii se întreabă care decizie a fost mai înţeleaptă: a lui Luther, care izbuteşte să se întoarcă în lumea sfîşiată a viitorului, sau a lui Jake, care preferă să dispară în zona incertă dintre cele două lumi?

Am aflat mai tîrziu că Terraplane este numai prima vizită a lui Womack într-un asemenea trecut alternativ, tulburător de similar şi în acelaşi timp de diferit de al nostru. Dar asta e altă poveste.

(P.S. Fie că îmi scrieţi numele Pîtea, Pitea, Patea sau Pâtea, vă invit să îmi vizitaţi pagina neoficială de web la adresa: http://www.geocities.com/themaddancinggod/Indexr.htm . Lectură plăcută!)