"Duios, anestezia trecea"

- Lasă, tati, că o să te trateze nenea doctorul şi o să te faci bine şi n-o să te mai doară.

Aşa mi-a zis tati înainte să mă ducă la veterinar cînd mă durea burtica. Veterinarul ăsta cred că a avut întotdeauna ceva cu mine, că, de fiecare dată cînd m-a dus tati la el, mi-a făcut injecţie. Şi cînd cu burtica, tot aşa am păţit, numai că a fost mai rău ca alte dăţi. Mi-a făcut o injecţie, de m-a luat cu ameţeală, pe urmă încă una, de abia mă mai ţineam pe lăbuţe, şi încă una. Nu mai ştiu dacă mi-a făcut şi altele, că am adormit.

Cînd m-am trezit, m-am pomenit că mă tăiaseră pe burtică şi mă pansaseră în timp ce dormeam. Tati mă minţise, că, în loc să nu mă mai doară burtica după vizita la doctor, mă durea mult mai rău ca-nainte. Cîteva zile, a trebuit să stau în pat. Dacă vroiam să-mi fac nevoile, trebuia să mă dea jos din pat cineva din familie şi pe urmă să mă urce înapoi, pe braţe. Aşa de tare mă durea burtica.

L-am auzit pe tati vorbind în cutiuţa aia pe care o ţine cîteodată la ureche şi spunînd că îmi apăruse puroi în uter şi că, dacă nu-mi făcea doctorul histerectomie, cam într-o săptămînă aş fi dat în septicemie şi-aş fi murit. O mulţime de cuvinte complicate, nu din alea simple, pentru căţei, gen "Mergem?" sau "La masă!" sau "Şezi!"

Încet-încet, mi-a trecut şi, după cîteva luni, am putut din nou să merg la plimbare, să mă joc şi să alerg după jucării fără să mă mai doară burtica. Numai că, după vreo doi sau trei ani, a început să mă doară spatele. M-a momit tati din nou şi m-a dus la veterinar cu promisiuni că o să mă fac bine.

Nu numai că mi-au făcut injecţii, dar m-au şi înţepat cu o sondă ca să ia mostre şi să facă analize, sau cum s-or fi numind. Şi pe urmă, după analizele-alea, i-a spus doctorul lui tati că aveam probleme la rinichi. Zicea că de la bobiţele-alea pe care le primeam de mîncare, că dacă nu beau destulă apă după ele ajung să am depuneri la rinichi, ba chiar să fac blocaj renal. Beam apă după boabe de fiecare dată, nu-ncape discuţie, dar cîtă apă poţi să bei, la urma urmei? Nu poate să intre o cantitate prea mare de apă într-un cîine destul de mic.

Cum durerile de spate nu aveau de gînd să se potolească, m-a convins tati să mergem din nou la doctor. Nu prea m-aş fi dus, dar nici cu durerile-alea nu se mai putea trăi. Iar mi-a făcut doctorul injecţii, iar am adormit, iar m-au tăiat cînd dormeam. Ăia de la clinica veterinară precis au boală pe căţei din moment ce îi taie de cîte ori îi prind dormind. Să fi fost trează, că-i arătam eu veterinarului!

De data asta nu numai au scos ceva, ci au şi băgat ceva în schimb. Nişte rinichi de la o căţeluşă mică de tot, pe care mi-a zis tati că ăia de la clinică au clonat-o din celule de-ale mele ca să n-am reacţie de respingere la transplant. N-am idee ce vroia tati să spună cu asta, doar v-am zis că uneori foloseşte cuvinte complicate.

A fost greu şi cu tăietura asta, dar am scos-o la capăt şi-am putut să mă întorc la ale mele, să scot oamenii la plimbare prin parcuri, că dacă ar fi după ei ar zăcea toată ziua prin casă ca nişte momîi.

Au mai trecut nişte ani, pe urmă, încet-încet, parcă mi s-a împăienjenit vederea. M-a dus tati iar la doctor, tot cu promisiuni din astea fără acoperire că n-o să mă doară nimic şi că o să fie totul bine. De-acum, mă cam învăţasem că, de fiecare dată cînd aud asta, o să mă doară sigur, dar cel puţin ştiam la ce să mă aştept.

Veterinarul a zis că am cataracte, că vîrsta, că aşa e la cîinii care îmbătrînesc şi aşa mai departe. Iar m-au adormit, iar m-au tăiat. Şi, cînd m-am trezit, eram pe-ntuneric! Beznă-beznă, de nu vedeam nimic!

Pe urmă s-a făcut lumină şi-am început să văd mult mai fain ca-nainte. Nu în ceaţă, nu împăienjenit, nu tulbure. Mai bine decît văzusem vreodată. I-a spus veterinarul tatei că-mi pusese nişte proteze oculare Genentech şi că-mi instalase nişte wetware pentru interfaţarea semnalului lor cu sistemul nervos. Oamenii-ăştia şi cuvintele lor fără rost...

Am ajuns să văd şi cînd e cald sau frig, şi pe întuneric, şi cît de fierbinte e mîncarea, şi tot soiul de lucruri pe care nici nu visam să le văd vreodată. Numai că, după încă vreun an sau doi, n-am mai auzit aşa de bine, iar tati m-a pus pe lesă şi m-a dus din nou la clinică, povestindu-mi pe drum minciuni frumoase că nenea doctorul o să mă facă bine şi n-o să mă mai doară.

Ce să nu mă mai doară? Că nu mă durea nimic de data asta! Doar că n-auzeam, atîta tot. Oricum, m-au înţepat, m-au adormit, m-au tăiat (parcă mai puţin decît alte dăţi) şi aşa m-am ales cu implanturi auriculare, cum le zicea tati.

Cînd m-am refăcut după operaţia asta, parcă nici plimbarea şi joaca nu au mai mers ca odinioară. Mă mai durea una, mă mai înjunghia alta, că am impresia că noi, căţeii, îmbătrînim mai repede decît oamenii, nu ştiu de ce.

Şi m-a dus tati iar la veterinar. M-au pus la raze, care nu-s ca razele-alea care intră dimineaţa pe geam în bucătărie, m-au pus la ultrasunete, pe care acum le auzeam mai bine ca-nainte, m-ar fi pus ei şi la remeneu, dar nu puteau, că aveam o mufă de metal în cap de cînd îmi schimbaseră ochii. Şi-a zis veterinarul că am articulaţiile uzate, a folosit un cuvînt de-ăla complicat, artroză parcă, şi tati a spus că, dacă poate, să mi le schimbe şi pe-astea.

Cînd am auzit iar poezia că o să mă trateze nenea doctorul şi că o să mă fac bine, mi-a venit să m-ascund undeva, dar m-au dibuit pe-acolo, pe sub mesele de operaţie din cabinet, m-au înţepat şi m-au adormit.

Cînd m-am trezit, ăştia îmi tăiaseră lăbuţele! Pe toate patru. Pînă sus, la şold. Nu ştiu, le-o fi fost foame şi or fi poftit la un copan de căţel, habar n-am. Îmi puseseră unele noi, cu tendoane din fibră de carbon, cu blană artificială pe deasupra care ai fi jurat că e adevărată şi cu gheruţe cu care puteam să apuc una-alta. Am fost cea mai fericită cînd am ajuns acasă, că puteam să-mi stric singură jucăriile. Oricum, copiii lui mami şi ai lui tati crescuseră şi plecaseră în treaba lor de cîţiva ani, aşa că nu mă mai puteam baza pe nimeni altcineva să mi le strice.

O vreme, am dus un trai plăcut, că prin curte sau prin parc auzeam şobolanii, ratonii sau veveriţele chiar şi cînd stăteau smirnă, după suflare şi după bătaia inimii îi auzeam, şi-i vedeam oriunde s-ar fi ascuns, după căldura care le ieşea din trup, şi puteam să mă caţăr după ei sau să cotrobăi după ei prin cotloane cu gheruţele astea noi şi deştepte.

Înainte să se pensioneze, veterinarul mi-a mai făcut ceva. Mi-a injectat nişte chestii, nanomecanisme, care mi-au ţesut prin cap un păienjeniş din nanotuburi de carbon cu care mi-au înlocuit sistemul nervos central, indiferent ce-o mai fi şi ăla. Veterinarul zicea că sistemul ăsta se cam sclerozase şi că trebuia înlocuit. Noroc că de data nu m-a adormit, nici nu m-a tăiat, numai mi-a făcut o injecţie cu chestiile-alea mici şi isteţe. Altfel, dacă ar fi trebuit să mă adoarmă şi să mă taie iar, sistemul ca sistemul, dar eu aş fi fost tare nervoasă.

Pe urmă a fost floare la ureche să vorbesc sau să chem lumea prin cutiuţa aia a lui tati, ba chiar şi să mă uit la televizor, deşi nu prea ai ce vedea, că dau oamenii ăştia numai porcării. Şi a fost norocul lui tati că de-acum puteam vorbi, fiindcă azi, cînd nu eram decît eu cu el acasă şi a făcut atac de inimă, am putut să sun la salvare şi, pînă să veniţi voi ca să-l luaţi cu ambulanţa, am stat lîngă el şi i-am zis:

- Lasă, tati, că o să te trateze nenea doctorul şi o să te faci bine şi n-o să te mai doară.

O să-l tăiaţi şi pe el cînd doarme?

(P.S. Fie că îmi scrieţi numele Pîtea, Pitea, Patea sau Pâtea, vă invit să îmi vizitaţi pagina oficială de web la adresa: http://sites.google.com/site/florinpitea/. Lectură plăcută!)