luni, 18 mai 2009

Philip K. Dick – 'Do Androids Dream of Electric Sheep?' (1968)

În vara anului 1988, prin amabilitatea lui Mirel Palada şi a lui Gelu Goran, am vizionat un film care m-a marcat pentru multă vreme – Blade Runner (1982) în regia lui Ridley Scott. Apoi, în 1989, mulţumită tot lui Mirel Palada şi distinsei doamne Sanda Hănciulescu, am avut ocazia să citesc o ediţie franceză a romanului pe care se baza acel film de excepţie. Se numea Les androïdes rêvent-ils de moutons électriques?

Apoi, prin 1990, a apărut o ediţie română uşor cenzurată în două antologii intitulate Cronici microelectronice şi Cronici metagalactice, în traducerea domnului Ştefan Ghidoveanu. Am citit şi acea ediţie, apoi versiunea necenzurată din 1992, volumul de deschidere al colecţiei Nautilus de la Nemira, sub titlul Vînătorul de recompense – Visează androizii oi electrice? Dar, cum relaţia mea cu această lume imaginară nu voia să se încheie prea curând, în 1997 am cumpărat şi am jucat jocul adventure Blade Runner, iar în cele din urmă, în 2006, am achiziţionat de la importatorii mei preferaţi, Nautilus (http://nautilus.ro), o ediţie britanică de buzunar care conţinea romanul Do Androids Dream of Electric Sheep? şi, pe prima copertă, afişul şi sigla filmului Blade Runner. În 2007 m-am aşezat şi am citit în tihnă versiunea originală a romanului.

Parcă ar fi fost altă carte decât versiunea franceză îndulcită sau cea română…

Să vă spun şi dumneavoastră de ce:

În 1992 (un viitor apropiat la data publicării romanului), în urma unui război mondial final, majoritatea animalelor au pierit din cauza căderilor radioactive, iar puţinele animale rămase au devenit adevărate posesiuni de lux cu preţuri exorbitante. Supravieţuitorii războiului sunt încurajaţi să emigreze pe Marte, unde vor avea drept sclavi androizi produşi de Corporaţia Rosen din Seattle. Numai că aceştia din urmă se revoltă şi caută să revină ilegal pe Pământ, iar forţele de poliţie pământene trebuie să pregătească detectivi speciali – vânători de recompense – care să-i identifice şi să-i distrugă.

Protagonistul romanului este un asemenea vânător de recompense, Rick Deckard, desemnat să prindă un grup de androizi Nexus 6. Povestea lui e relatată în paralel cu cea a unui anti-erou, Isidore Duncan, un personaj nu prea inteligent care se împrieteneşte cu câţiva androizi evadaţi. Iar autorul a introdus destule lovituri de teatru şi răsturnări de situaţie ca să-i ţină pe cititori cu sufletul la gură până la ultimul capitol.

Do Androids Dream of Electric Sheep? este un roman remarcabil şi memorabil în multe privinţe. Fireşte, de fiecare dată când l-am parcurs m-am raportat şi la filmul lui Ridley Scott, însă ţin minte că prima reacţie pe care am avut-o la lectura cărţii a fost una de încântare în legătură cu numeroase aspecte ale acelei lumi imaginare care nu fuseseră explorate în Blade Runner.

Poate cel mai important aspect care nu apărea în film este metoda prin care personajele umane îşi cultivă ceea ce consideră a fi trăsătura cea mai importantă: empatia. Numeroase povestiri şi romane scrise de Philip K. Dick sunt construite pe baza a două întrebări: „Ce este real?” şi „Ce este uman?”. Capacitatea de a ne imagina în situaţia altcuiva şi capacitatea de a fi buni cu alte fiinţe (sau empatia şi compasiunea, dacă preferaţi) reprezintă răspunsul pe care autorul l-a dat celei de-a doua întrebări de această dată. Iar personajele din Do Androids Dream of Electric Sheep? îşi cultivă empatia cu ajutorul unui aparat în care, într-o realitate virtuală, fuzionează cu un personaj mesianic, Wilbur Mercer, şi efectuează o ascensiune anevoioasă pe un munte.

Metoda prin care androizii sunt deosebiţi de personajele umane atât în roman cât şi în film este un test, Voight-Kampff, care determină cine are reacţii empatice şi cine nu. În mod ironic, dar deloc surprinzător, protagonistul este în pericol să i se atenueze empatia, în vreme ce Corporaţia Rosen caută metode din ce în ce mai rafinate ca să o simuleze în androizii din noua generaţie.

Un al doilea aspect absent din ecranizare îl constituie orga de emoţii, o instalaţie care le permite personajelor să-şi regleze starea emoţională la domiciliu. Rick Deckard şi soţia lui fac faţă stresului de zi cu zi nu cu ajutorul băuturilor sau al pastilelor, ci mulţumită combinaţiilor numerice ale orgii.

Nu în ultimul rând, din ecranizare lipseşte referirea la unul dintre subiectele recurente din romanele lui Philip K. Dick – televiziunea. În Do Androids Dream of Electric Sheep?, una dintre cele mai îndrăgite vedete de televiziune este Matahala Prietenoasă, gazda unei emisiuni de discuţii. Cum Matahala îşi doreşte un public cât mai numeros în detrimentul concurenţei, una dintre loviturile de teatru din roman este dezvăluirea că Wilbur Mercer de fapt nu ar reprezenta o experienţă reală, ci un simulacru, iar figura mesianică din realitatea virtuală este interpretată de un figurant patetic. Şi dacă figura mesianică ar căpăta o existenţă proprie? Dacă ar avea capacitatea să readucă la viaţă exemplare ale unor specii dispărute? Dar dacă acestea s-ar dovedi a fi simple simulacre electronice? Căci realitatea din lumile imaginare ale lui Dick este mereu schimbătoare...

Uneori, autorul american a fost acuzat de faptul că, întrucât îşi scria romanele foarte repede, proza sa era destul de săracă stilistic. Din acest punct de vedere, Do Androids Dream of Electric Sheep? este scrisă elegant, pe alocuri chiar poetic, iar frumuseţea prozei se combină uneori cu loviturile de teatru din intrigă pentru a crea efecte emoţionale greu de uitat. Poate această combinaţie (cel mai uşor de sesizat în versiunea originală) m-a încurajat să parcurg şi alte romane de Philip K. Dick. Dar despre acestea am să vă relatez cu alte ocazii...

10 comentarii:

Anonim spunea...

Am acceptat cu drag invitatia dumneavoastra si va multumesc pentru aprecieri. :) Mai urmeaza carti de Philip K. Dick, si dupa ce am citit si ultimele cuvinte cu care v-ati incheiat articolul, presupun ca nici dumneavoastra nu va veti opri aici.

Citind ce ati scris mi-am dat seama de un lucru: eu am fost atat de dezamagita ca nu am reusit sa percept atmosfera cartii, asa cum o simtisem in film, incat nu m-am mai concentrat pe ceea ce avea in plus cartea fata de film- si lucruri importante. "Empatia" si "generatorul de stari emotionale"- cel putin ultimul mi s-a parut ge-ni-al! Inclusiv ideea necesitatii starilor emotionale negative...

Trecusem cu vederea Matahala Prietenoasa pentru ca nu mi-a atras atentia aceasta legatura dintre Televiziune- Realitate sau ceea ce inseamna realitatea filtrata printr-un tub catodic si cat de, da, schimbatoare este ea... in functie de felul in care omul de la lumini se joaca cu reflectoarele (in ultima vreme am si eu o tema "P.K.D"-iana, apropo de realitate si evenimente surprinzatoare- coincidente ori ba).

As adauga la lista de elemente- care, nu pot sa nu remarc, intra in structura filosofica a cartii, conturandu-i temele recurente in operele lui Dick-, si niste elemente vizuale care mie mi s-au parut destul de faine, si care nu au intrat in film- oile. :D Animalele de care oamenii aveau grija pentru a-si "stimula si exersa empatia". Bizar si in acelasi timp jucaus, comic, exact stilul lui Dick. Face ce face, si tot strecoara o ghidusie in toate povestile lui incarcate de comploturi, dileme existentiale, cautari. Imi aduc aminte ca si in Ubik - superba carte, in care, mai mult decat in cazul "Viseaza androizii oi electrice?" am regasit stilul poetic, de care spuneati- a ras putin de personajele lui, imbracandu-le extrem de ciudat, ca si cand ar fi niste actori la circ. Caricaturi plasate intr-un decor serios.

Ah, la final, ma bucur ca ati aminti de JOCUL Blade Runner, pe care si eu l-am jucat. :D Era vechi si prafuit atunci cand mi l-am instalat, dar imi placuse prea mult filmul. Pe-atunci nu stiam de carte... inca nu facusem cunostinta cu SF-ul.

Florin Pîtea spunea...

@Feeria
Vă mulţumesc pentru vizită şi pentru comentariu.
V-am vizitat blogul şi l-am adăugat în blogroll. Vă mai aştept cu plăcere în vizită pe aici şi cu alte ocazii.
Toate cele bune.
B)

Cristiana Maris spunea...

Domnule profesor Pitea, nu v-am mai urmarit de ceva timp prin spatiul virtual, insa regasindu-va din nou, promit sa va citesc blog-ul cu sfintenie. Datorita cursurilor dvs. si a felului dvs. inedit si fascinant de a prezenta fiecare scriitor si roman, am prins "microbul" literaturii SF si va voi ramane etern recunoscatoare pentru acest lucru. Biblioteca mea personala de care sunt mandra contine in mare parte carti recomandate de dvs. si prezentate la curs. Citindu-va blog-ul, aproape ca sunt invidioasa pe studentii dvs. de acum, dorindu-mi sa particip din nou activ la cursurile dvs. (tot optionale sunt? ar trebui sa fie obligatorii!). Sper ca sunteti bine si voiam doar sa va multumesc si sa-mi exprim recunostinta.

O fosta studenta.

Florin Pîtea spunea...

@ Cristiana Maris
Vă mulţumesc pentru vizită şi pentru apreciere. Din păcate, de vreo doi ani încoace cursurile mele opţionale de fantasy şi science fiction au fost suspendate. Dar, după cum puteţi vedea, au reapărut în format virtual pentru toţi cei care au bunăvoinţa să le citească.

Vă mai aştept în vizită pe acest blog şi cu alte ocazii. Numai bine şi pe curînd.

Cristiana Maris spunea...

Au fost suspendate?! Imi pare foarte rau, mai ales ca se invata(cei care erau deschisi catre acest lucru, bineinteles), iar formatul de predare/evaluare era foarte eficient si modern... Mie una chiar mi-au folosit acele cursuri, m-au mai destupat la minte si in prezent imi ofera un hobby nemaipomenit. Va voi urmari in continuare. Apropo: mi-a placut teribil povestioara sarcastico-cyberpunk-ish cu plimbarea prin Bucuresti postata anul trecut parca :) Mi-a placut stilul narativ care ne introduce gradual in atmosfera utopica, pentru ca mai apoi, la nivelul individului, sa devina distopica. Foarte reusita!

Florin Pîtea spunea...

@Cristiana Maris
Mulţumesc, mă bucur că ţi-a plăcut schiţa aceea.
Cu puţin noroc, în vara asta o să apară şi ediţia a doua, revizuită, a romanului meu Gangland. Dacă doreşti, poţi parcurge gratuit ediţia electronică la adresa de mai jos:
http://www.geocities.com/themaddancinggod/Igang.htm
Lectură plăcută şi numai bine.

Cristiana spunea...

Multumesc, il voi citi. N-am apucat sa achizitonez prima editie si cred ca o voi procura pe a doua. Sper ca va beneficia si de o lansare oficiala, doresc sa particip la ea. Am Necropolis si An/Organic cu autograf cu tot :)

Anonim spunea...

Am si eu o curiozitate: de ce crezi ca editia in romana a romanului „Vanatorul de recompense/Viseaza androizii oi electrice?” nu are legatura cu originalul englezesc? Fiindca eu asa inteleg din ce-ai spus tu in cuprinsul comentariului...

Stefan Ghidoveanu spunea...

Sa stii ca din editia „usor cenzurata” n-au lipsit decat niste descrieri care - adunate - nu cred ca depaseau 3-4 pagini. Iar despre antologiile cu pricina voi vorbi mai pe larg in revista „Nautilus”.

Florin Pîtea spunea...

@ Ştefan Ghidoveanu
Bine ai venit în vizită pe blogul meu, Ştefan. Mulţumesc pentru comentariu. Dacă nu aş fi avut accesul restrîns la cea mai mare parte a arhivei personale, mai mult ca sigur că m-aş fi referit mai pe larg la traducerile pe care le-ai publicat după "Do Androids Dream of Electric Sheep?". Într-o bună zi, sper să aduc completările necesare. :)

@Anonim
Stimată doamnă/domnişoară /Stimate domn.
Nu am afirmat în recenzia postată cum că nu ar exista legătură între traducerea română şi textul original al acestui roman. Nici nu cred aşa ceva - dimpotrivă. Dacă dumneavoastră aşa aţi înţeles, vă priveşte. (Am o bănuială că, dacă nu ar exista nici o legătură între cele două, aşa-zisa traducere română nu ar fi o traducere, ci o cu totul altă carte, de sine stătătoare, cu alt conţinut.) Iar motivele pentru care, pînă la urmă, dintre cele patru versiuni care mi-au fost accesibile am preferat-o pe cea originală le veţi găsi în ultimul paragraf al recenziei.

Vă doresc toate cele bune.