vineri, 15 mai 2009

Patricia A. McKillip, 'The Forgotten Beasts of Eld' (1974)

În 2007 am achiziţionat de la importatorii mei preferaţi (Nautilus, http://nautilus.ro) un exemplar din romanul Patriciei McKillip The Forgotten Beasts of Eld (Colecţia Fantasy Masterworks, nr. 48, Editura Gollancz, Londra, 2005). Pe coperta a patra scria că romanul fusese distins cu întîiul premiu World Fantasy în 1975, iar prima pagină era scrisă într-un stil atît de fermecător încît am cumpărat cartea fără să mai stau pe gînduri.

Dar, cum (de la John Lennon citire) viaţa este ceea ce ni se întîmplă în timp ce ne facem alte planuri, am ajuns să citesc despre fiarele uitate din Eld abia în aprilie 2009. Am ţinut volumul în mîna stîngă – pentru că mîna dreaptă o aveam în gips. L-am parcurs nu în vacanţă, cum mi-aş fi dorit, ci în concediu medical. Şi am citit nu exemplarul meu, ci pe cel al vechiului meu prieten Liviu Moldovan.

Dar l-am citit.

Să vă spun şi dumneavoastră ce am aflat:

Protagonista, Sybel, locuieşte pe Muntele Eld, într-un tărîm de basm, şi descinde dintr-un neam de magi. Sybel a moştenit de la tatăl ei şi de la bunicul ei cîteva animale fabuloase. Adunînd vechi cărţi de magie (uneori pe căi nu tocmai cinstite), studiindu-le şi folosind diferite invocaţii, protagonista reuşeşte să mai cheme cîteva fiinţe şi să le adauge la colecţie, dar are dificultăţi în invocarea celei mai rîvnite dintre ele, pasărea Lyralen.

Sybel primeşte misiunea de a creşte un bebeluş, Tamlorn, fiul surorii ei – poate rodul unei relaţii ilicite pe care aceasta a avut-o cu un nobil din neamul Sirle. Ulterior, Tamlorn se dovedeşte a fi fiul legitim al regelui Drede, care începe să-l caute. Astfel, fără să vrea, Sybel se pomeneşte prinsă într-un conflict între regele Drede şi familia aristocratică Sirle, iar faptul că atît regele cît şi Coren din neamul Sirle o cer de soţie nu face decît să agraveze lucrurile.

Din păcate, tentativa regelui de a-i mutila mintea protagonistei cu ajutorul vrăjitorului Mithran pentru a o transforma într-o soţie docilă duce la escaladarea conflictului, iar Sybel se căsătoreşte cu Coren şi, împreună cu fraţii acestuia, plănuieşte un război care să-l distrugă pe Drede. După care lucrurile ameninţă să devină interesante...

Pentru un roman de 200 de pagini, The Forgotten Beasts of Eld a reuşit performanţa de a fi cartea în legătură cu care am cea mai ambivalentă atitudine, detronînd în această privinţă pînă şi Iron Council de China Miéville.

Pe de o parte, romanul Patriciei McKillip are certe calităţi literare. Cel mai uşor de remarcat este stilul – o bijuterie a subgenului high fantasy. Fiecare pagină din The Forgotten Beasts of Eld rivalizează ca frumuseţe stilistică cu cele mai reuşite pagini de proză scrise de Lord Dunsany, J.R.R. Tolkien, Ursula K. Le Guin sau Roger Zelazny.

Apoi trebuie să amintesc farmecul poveştii – puterea autoarei de a ţese vrajă din cuvinte, de a-i fermeca pe cititori şi de a-i face să viseze cu ochii deschişi.

Nu în ultimul rînd ar fi şi faptul că, în mod concis şi clar, The Forgotten Beasts of Eld prezintă o intrigă închegată, cu cap şi coadă. Avînd în vedere ce s-a întîmplat cu genul fantasy de la 1977 încoace, e o calitate rară şi de apreciat.

Pe de altă parte, cu părere de rău sînt nevoit să observ că intriga romanului este foarte săracă. Pînă dincolo de jumătatea cărţii, lăsînd deoparte elementele fantastice, intriga pare să fi venit din imaginaţia lui Henry James: unele personaje merg în vizită la alte personaje şi au conversaţii politicoase şi elegante. Pe urmă au loc alte vizite şi alte conversaţii. Apoi altele. Iar cititorii ajung să se întrebe cînd urmează să se întîmple şi altceva decît vizite şi conversaţii.

Ca o consecinţă directă a celor enunţate în paragraful precedent, suspansul lipseşte aproape complet din roman. Mult dincolo de jumătatea cărţii, apar premisele unei tragedii de proporţii shakespeareiene în care personajele principale ar avea şansa să piară într-un război apocaliptic sau să înnebunească de durere după pierderea celor dragi. Numai că autoarea găseşte o rezolvare elegantă a conflictului şi (aproape) toate personajele scapă cu bine.

După încheierea lecturii, cititorul se întreabă cu părere de rău: Dacă Patricia McKillip a avut talentul să scrie aşa de frumos, de ce a creat o intrigă atît de searbădă? Dacă nu a ştiut să creeze suspans, cum de a îmbibat romanul cu asemenea farmec cuceritor? Ar trebui ca o carte să ne mulţumească doar prin caracterizarea personajelor şi prin frumuseţea stilului, sau sînt necesare şi alte ingrediente?

Cu siguranţă că The Forgotten Beasts of Eld este un exemplu de bună calitate al genului fantasy. Dar, după ce am terminat-o, am simţit nevoia să parcurg volumul al doilea din Cronicile lui Conan de Robert E. Howard, ştiind cu siguranţă că aveam să întîlnesc în paginile lui ceva mai mult decît vizite şi conversaţii.

Însă despre acesta am să vă relatez cu altă ocazie...

(P.S. Fie că îmi scrieţi numele Pîtea, Pitea, Patea sau Pâtea, vă invit să îmi vizitaţi pagina neoficială de web la adresa: http://www.geocities.com/themaddancinggod/Indexr.htm. Lectură plăcută!)

2 comentarii:

gingav spunea...

"Avînd în vedere ce s-a întîmplat cu genul fantasy de la 1977 încoace..."

hmm... mi-ati stirnit curiozitatea: ce s-a intimplat in fantasy de la 1977 incoace? (as fi recunoscator macar petnru un link :) )

Tesatorul spunea...

@gingav
Citiţi articolul de la adresa de mai jos şi veţi afla unele detalii:
http://tesatorul.blogspot.com/2008/05/terry-pratchett-colour-of-magic-1983.html
Lectură plăcută şi numai bine.