joi, 17 ianuarie 2008

"În parc" (din romanul "Gangland")


După-amiază, cu destul de puţin înainte de începerea orei de vîrf cînd lumea pleca de la birouri, Maria Alonzo ajunse într-un parc din centrul Philadelphiei. Nu coborî din maşină, ci preferă să ruleze încet pe o stradă care mărginea parcul. În dreapta ei, dincolo de trotuar, trunchiuri de banian aclimatizat conspirau să înfulece dioxid de carbon, să întindă frunze şi lăstari şi să se înmulţească.

Desişurile de banian arătau frumos şi cu siguranţă că dădeau bine în peisaj. În mod clar fuseseră plantate acolo ca să îmbunătăţească imaginea locală a unor zaibatsu-uri precum Fujitsu-Geneline, dar Maria avea senzaţia că desişurile acelea erau un exemplu tipic de prea puţin prea tîrziu.

Femeia crescuse cu televiziune prin cablu, urmărind zilnic ştiri aparent disparate despre defrişări, inundaţii, alunecări de teren, inaugurări de platforme industriale în ţări în curs de dezvoltare, secete, creşterea temperaturilor medii anuale, topirea gheţarilor, modificări ale ţărmurilor, fenomene meteorologice de violenţă extremă. Toate aceste lucruri alcătuiau o litanie continuă ca un zgomot de fond al emisiunilor de ştiri, presărată cu imagini de sinistraţi şi victime, o acuzaţie permanentă la adresa celor care distruseseră pădurile şi modificaseră ireversibil climatul. Prin comparaţie cu acea avalanşă de dezastre, desişurile de banian din parc păreau un gest frumos, dar în mare parte nesemnificativ.

Cel puţin apăreau insistent în cărţile poştale ilustrate precum cele expuse în cascade colorate pe un raft de sîrmă rotativ, lîngă un stand de ziare tipărite. Iar dincolo de stand, cu mîinile în buzunarele sacoului bleu-marine, aştepta Nathaniel Murdoch, privind încolo şi încoace ca un popîndău din documentarele pe care le urmărea Juanita. Era mai înalt şi mai slab decît crezuse Maria.

Îi făcu semn cu farurile o dată, apoi încă o dată.

– Aţi putea arde becurile prematur, iar abuzurile de utilizare nu sunt acoperite de asigurarea auto, o atenţionă maşina pe un ton plăcut.

– N-am voie să claxonez în oraş, explică Maria.

Murdoch o recunoscu şi se apropie zîmbind. Femeia coborî geamul din dreapta.

– Salut, Nathaniel. Arăţi mai înalt.

Consultantul ridică din umeri.

– N-o fac intenţionat.

La gît purta înnodat laptopul, pe post de eşarfă. Nu cadra deloc cu costumul şi cravata. Maria avea impresia că îl legase acolo numai ca să se dea mare.

Îi întinse o franzelă. O înfăşurase înr-un şervet de hîrtie pufoasă, poroasă, ca să nu se prăfuiască.

– Poftim. Ţi-am adus-o ca să ai la icrele negre.

Murdoch apucă franzela cu o mînă murdară, cu unghii negre şi crăpate. Pe degetul inelar încă i se mai vedea urma ca un şanţ lăsată de verighetă.

Dacă portiera şi geamul, chiar lăsat, închipuiseră o barieră, pîinea aceea înfăşurată în şervet de hîrtie formă între ei o punte firavă. Peste acea punte, Murdoch o privi cu un aer nesigur.

– Şi ce favoare ai dori în schimb?

Maria lăsă din mînă celălalt capăt al pîinii.

– Voi, bărbaţii, sunteţi groaznic de încuiaţi. O favoare cere altă favoare. Un ban cîştigat aici înseamnă un ban cheltuit dincolo. Unii pierd, alţii cîştigă. Sunt sătulă pînă în gît de viziunea asta îngustă luată din paginile de sport ale tabloidelor. Dă-le în mă-sa de favoruri. E o pîine şi-atît. Mare scofală!

Dădu să închidă geamul.

– Stai puţin! făcu Nathaniel.

Puse pîinea sub braţ şi căută prin buzunare, grăbit, dar metodic. De-acum, mirosul lui de transpiraţie acrită şi haine nespălate se infiltrase în maşină.

– Mă aşteaptă copiii, încercă Maria să încheie discuţia.

– Te rog, nu pleca aşa repede. Unde naiba... A! Uite.

Îi întinse un petic de hîrtie maro, care probabil fusese rupt dintr-o pungă pentru mîncăruri la minut. Maria se uită lung la petic, apoi la consultantul software.

– Sper că nu e o adresă din ciberspaţiu. Sau vreo schemă piramidală. Sau vreo investiţie sigură, garantată, care să-mi tragă din cont şi ultimii bani. Sau vreo reclamă la cine ştie ce program shareware care să-mi dea viaţa peste cap.

Murdoch zîmbi strîmb, arătîndu-şi dinţii îngălbeniţi.

– Viaţa ta a fost deja dată peste cap. Pur şi simplu încă nu simţi.

– Ştiu.

– N-am zis că nu ştii. Am zis că nu simţi. Nu încă...

Lăsă peticul să cadă în maşină, pe marginea banchetei din dreapta, aproape de portieră. Maria se uită la peticul maroniu cum s-ar fi uitat la o molie moartă de foame pe fundul unui sertar. Bătu cu degetul arătător pe bord, în spatele volanului, lîngă senzorul care comanda închiderea ferestrelor.

– Pînă la urmă, ce e pe hîrtia aia?

Consultantul clătină din cap. Vîntul făcea să-i fluture laptopul de la gît şi un colţ al şervetului în care era învelită franzela.

– O adresă geografică la care să mergi şi să susţii un interviu pentru un post.

– Un post?

– Nu sunt sigur că o să-ţi placă, dar am convingerea că eşti calificată ca să-l obţii. Ai să vezi.

Maria ridică o sprînceană, neîncrezătoare.

– Dacă n-ai cerut o favoare, nu înseamnă că nu meriţi una, continuă Murdoch. Să ai baftă!

Şi porni grăbit către desişul de banian.

(Ediţia electronică gratuită a romanului Gangland poate fi citită la adresa http://www.geocities.com/themaddancinggod/Igang.htm . Lectură plăcută! )
Posted by Picasa

Un comentariu:

l-fy spunea...

Salut Florin,

Am baut niste cola intr-o seara intr-un Mac. Da-mi un semn de viata la diana at null ro

Diana