În august 2010, prin amabilitatea unui vechi prieten anticar, Lucian Oancea, am achiziţionat vreo trei duzini dintre cele mai frumoase cărţi de buzunar din lume – din colecţia de literatură ştiinţifico-fantastică de la Presses Pocket coordonată de Jacques Goimard. În ianuarie 2011 am parcurs ediţia franceză a unui roman de Michael Moorcock, apărută sub titlul Le navire des glaces, cu o copertă de Wojtek Siudmak. La începutul anilor 1990 parcursesem o ediţie română numită Schoonerul gheţii (într-o singură zi, din cîte îmi amintesc), dar de această dată mi-au trebuit cam trei săptămîni.
Şi iată ce am aflat:
Într-un viitor îndepărtat, Pămîntul a fost acoperit de gheţuri, plantele şi animalele au dispărut aproape complet, iar mici comunităţi de oameni din Podişul Matto Grosso navighează cu veliere puse pe tălpici şi vînează balene de uscat. Fostul căpitan al unui asemenea velier, Konrad Arflane din Brershill, îl salvează pe amiralul dintr-un oraş învecinat, Friesgald – un bătrîn pe nume Pyotr Rorsefne. În Friesgald, Arflane face cunoştinţă cu membrii familiei Rorsefne – fiica lui Pyotr, Ulrica Ulsenn, ginerele acestuia, Janek Ulsenn, nepotul lui, Manfred Rorsefne, şi fiul său nelegitim, harponierul Urquart.
În testamentul său, Pyotr Rorsefne îi lasă moştenire lui Arflane o goeletă, Spiritul gheţurilor, cu condiţia să conducă pînă la miticul oraş New York o expediţie din care să facă parte Ulrica şi Manfred.
Konrad Arflane conduce expediţia, trecînd prin incidente cu crevase, vulcani, indigeni agresivi, balene de uscat, revolte ale echipajului, dar este prins într-un triunghi conjugal cu Ulrica Ulsenn şi Janek Ulsenn, noul amiral din Friesgald. Dacă pericolele externe nu îl afectează pe căpitan, vinovăţia cauzată de adulter îl macină.
În cele din urmă, după ce nava e zdrobită într-un defileu, iar echipajul este decimat, Konrad Arflane şi Ulrica Ulsenn ajung la New York pentru a afla că noua glaciaţiune s-a instalat ca o consecinţă a unui război nuclear, cu două milenii în urmă, iar oraşul New York a fost reconstruit de descendenţii unor savanţi din Groenlanda, hotărîţi să modifice clima, flora şi fauna, în vreme ce descendenţii unor expediţii antarctice au preferat să se adapteze noilor condiţii de mediu.
Ulrica alege să fie adusă înapoi în oraşul său de baştină, pe cînd Arflane preferă să plece singur mai departe, spre nord.
Cîteva aspecte demne de menţionat în legătură cu Schoonerul gheţii ar fi legate de intrigă, de personaje şi de lumea imaginară din fundalul romanului.
Michael Moorcock a declarat într-un interviu că, după ce crease cîteva lucrări experimentale, a construit Schoonerul gheţii pe o intrigă clasică, triunghiul amoros, inspirată de un roman mai puţin cunoscut al lui Joseph Conrad, The Rescue, apărut şi la noi sub titlul Ţărmul refugiului. Deşi tiparul intrigii este de tip iniţiatic (protagonistul călătoreşte, trece printr-o serie de pericole şi are în final o revelaţie), finalul contrazice acest tipar, căci protagonistul nu se întoarce în comunitatea sa pentru a se bucura de un statut superior celui iniţial, ci refuză această şansă şi pleacă departe de societate.
Personajele, la rîndul lor, sînt memorabile, iar unele dintre ele (Konrad Arflane, Ulrica Ulsenn, Janek Ulsenn) suferă transformări semnificative pe parcursul romanului. Poate ar mai trebui menţionat aici şi că harponierul Urquart, cu tatuajele, accesoriile şi ritualurile sale bizare, aminteşte de un alt harponier celebru, Queequeg din Moby Dick.
Lumea imaginară din fundal reprezintă însă punctul de rezistenţă al romanului. Moorcock a imaginat o întreagă faună (lupi polari, urşi modificaţi genetic, păsări verzi, balene de uscat), o societate umană adaptată noii glaciaţiuni, forme de arhitectură pentru crevase şi gheţari, o religie a Mamei Gheaţă, veşminte, unelte, vehicule şi obiceiuri. Minuţiozitatea cu care au fost imaginate toate aceste elemente face ca Schoonerul gheţii să rivalizeze pe undeva cu o altă lucrare majoră a literaturii SF din anii 1960, Dune de Frank Herbert.
Pe de altă parte, atmosfera romanului, personajele înveşmîntate în blănuri şi înarmate cu harpoane din fildeş şi cu săbii din os, lupii dresaţi pentru tractarea săniilor, urşii polari folosiţi ca animale de călărie, episoadele cu veliere printre gheţuri amintind Balada bătrînului marinar i-au îndemnat poate pe îngrijitorii colecţiei franceze despre care aminteam la începutul acestui articol să încadreze Schoonerul gheţii în categoria science-fantasy mai degrabă decît în cea de science-fiction. Cum nu am studii de ecologie ca să pot estima rigurozitatea ştiinţifică cu care s-a structurat (sau nu) ecologia imaginară din acest roman, nu am cum să ştiu dacă încadrarea Schoonerului gheţii în acest subgen a fost adecvată. Dar prezentarea ediţiei franceze este deosebit de elegantă, traducerea e muzicală şi fermecătoare, împrumutînd parcă un rafinament aristocratic prozei lui Moorcock, şi banii daţi pentru Le navire des glaces au fost bine cheltuiţi. Îi mulţumesc şi pe această cale lui Lucian Oancea pentru amabilitate.
Am şi o ediţie americană a Schoonerului gheţii, cu o copertă ilustrată de Boris Vallejo. Dar despre aceea am să vă relatez cu altă ocazie...
(P.S. Fie că îmi scrieţi numele Pîtea, Pitea, Patea sau Pâtea, vă invit să îmi vizitaţi pagina oficială de web la adresa: http://sites.google.com/site/florinpitea/. Lectură plăcută!)
Postări
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu