În 1999, la sugestia domnului Cristian Lăzărescu, am achiziţionat de la Librăria Noi un exemplar dintr-un volum de non-ficţiune de Mark Dery intitulat Escape Velocity: Cyberculture at the End of the Century (Grove Press, New York, 1996). L-am parcurs abia în 2007 (aşa multe cărţi, aşa puţin timp) ca parte din materialul documentar pentru teza mea de doctorat. Şi iată ce am aflat:
Prima parte, intitulată "Turn On, Boot Up, Jack In: Cyberdelia", tratează despre relaţiile dintre contracultura hippie a anilor 1960 şi cibercultura anilor 1990. Unele capitole din această secţiune tratează despre chestiuni generale, cum ar fi mercantilizarea contraculturii. Altele analizează cazuri concrete, precum revista Mondo 2000, lucrările unor autori ciber-psihedelici ca Douglas Rushkoff sau manifestările online ale mişcărilor de tip New Age.
Partea a doua, "Metal Machine Music: Cyberpunk Meets the Black Leather Synth-Rockers", prezintă influenţa fenomenului cyberpunk asupra muzicii. Unele capitole tratează despre muzicieni, ca de exemplu Elliot Sharp şi Nine Inch Nails. Altele discută influenţa muzicii asupra unor autori cyberpunk precum William Gibson, Bruce Sterling, Pat Cadigan şi John Shirley.
Partea a treia, "Waging a Tinkerer’s War – Mechanical Spectacle", analizează conexiunea dintre cibercultură şi spectacolele animatronice, începînd cu cele violente, suprarealiste ale lui Mark Pauline şi terminînd cu cele paşnice de la Disneyland sau Coney Island. Capitolele dedicate artiştilor Chico MacMurtrie şi Brett Goldstone merită atenţie deosebită, întrucît cel dintîi înceţoşează în mod intenţionat graniţele dintre uman şi mecanic, dintre manipulant şi manipulat, iar cel de-al doilea aduce o critică societăţii de consum energofage construindu-şi creaţiile exclusiv din rămăşiţe şi activîndu-le cu apă sau cu aburi.
Partea a patra, "Ritual Mechanics – Cybernetic Body Art", discută despre artişti de avangardă care practică modificarea chirurgicală a trupului ca formă de artă. Unii, precum australianul Sterlac, tind către un viitor postuman. Alţii, ca D.A. Therrien, găsesc inspiraţia mai degrabă în instrumentele de tortură din trecut sau în fanteziile mecanice din romanele lui Ballard.
Oarecum în aceeaşi direcţie se situează şi capitolele din partea a cincea, "Robocopulation: Sex Times Technology Equals the Future", în care autorul prezintă diverse aspecte ale interferenţelor dintre sexualitate şi înalta tehnologie.
Probabil însă că cea mai interesantă secţiune este cea de-a şasea, "Cyborging the Body Politic: Obsolete Bodies and Posthuman Beings", cu capitole dedicate trucajelor numerice din filme, chirurgiei estetice ca modă inspirată de imaginile retuşate cu fotomodele, intruziunilor corporatiste în istoria medicală a angajaţilor, tatuajelor biomecanice şi ipotezei încărcării minţii umane în calculatoare, teme ilustrate adesea cu extrase din romane cyberpunk din anii 1980 şi 1990.
Faţă de alte cărţi cu subiect similar, lucrarea lui Mark Dery pune datele în context social şi cultural, avînd grijă să sublinieze care aspecte ale ciberculturii sînt reale şi deja răspîndite pe scară largă, care sînt în stadiul experimental şi care sînt doar ipotetice. De asemenea, autorul urmăreşte nu numai influenţa pe care iniţiatorii curentului literar cyberpunk au exercitat-o asupra unor creatori de artă, modă sau tehnologie, ci şi cum creaţiile acestora din urmă i-au influenţat pe unii autori cyberpunk în etapele ulterioare ale carierei lor. Spre deosebire de alţi autori, Dery menţine un ton sobru pe tot parcursul cărţii, iar uneori îi critică pe unii dintre entuziaştii ciberculturii şi postumanismului pentru că, prin discursul lor bombastic şi ipotezele lor uneori fantasmagorice, abat atenţia publicului de la chestiuni sociale sau economice reale care şi-ar putea găsi o rezolvare aici şi acum. Poate de aceea, printre recomandările generoase oferite la începutul cărţii de J.G. Ballard, Pat Cadigan şi R.U. Sirius se află şi următoarele rînduri scrise de Bruce Sterling:
"Mark Dery este cineva pe care îl pot recunoaşte ca fiind un critic cultural adevărat, autentic. Într-o mulţime de ciberguru postmoderni, el e ca un cactus printre baloane."
(P.S. Fie că îmi scrieţi numele Pîtea, Pitea, Patea sau Pâtea, vă invit să îmi vizitaţi pagina oficială de web la adresa: http://sites.google.com/site/florinpitea/. Lectură plăcută!)
Postări
2 comentarii:
am o intrebare legata de un post mai vechi al d-voastra (cel privitor la romanul Neuromancer a lui Gibson). L-am terminat de citit acum doua zile in engleza si azi cautand pe net am dat de titlul in romana. Sunt nedumerit de ce a fost tradus in felul in care a fost tradus. Mi se pare ca titlul in engleza contine o anumita ambiguitate care nu mai se regaseste aproape deloc in romana. M-am intrebat de ce nu a fost lasat netradus, dat fiind faptul ca e un nume la fel ca Wintermute.
Vă salut.
Vă asigur că munca traducătorului este ingrată, iar cea a redactorului literar la fel de ingrată. În principiu, traducătorul trebuie să redea în limba-ţintă nişte cuvinte, concepte şi evenimente fictive din limba de origine, iar faptul că uneori cuvintele, conceptele sau evenimentele din limba de origine nu aveau un corespondent în realitate nu ajută, ba chiar dimpotrivă.
Tot ca o chestiune de principiu, mă nedumeresc, ba uneori chiar mă revoltă, editurile care publică traducerea unei cărţi dintr-o limbă străină în limba-ţintă (cum ar fi româna), dar păstrează titlul în original, de parcă orice cetăţean al acestei ţări ar fi dator să cunoască germana, spaniola, italiana, franceza, engleza, japoneza şi malgaşa. Că dumneavoastră sau eu am ajuns să cunoaştem şi o altă limbă e un lucru bun. Să aşteptăm ca fiecare cititor din această ţară să cunoască şi altă limbă decît cea naţională cînd deschide o carte ar fi exagerat.
Aşa încît, ca traducător (puţin productiv) şi redactor literar (insuficient de activ), vă asigur că e mai bine să avem traducători şi redactori literari care redau aproximativ sensul textelor originale decît să nu îi avem deloc.
Cu mult mai bine. :)
Trimiteți un comentariu