Ţesătorul

Exploratorul lumii de mîine deschide cartea

2012-01-14T20:30:00.000+02:00

Mîine, 15 ianuarie 2012, între orele 8.30 şi 9.00, pe postul de televiziune TVRM puteţi urmări o nouă ediţie a emisiunii "Deschide cartea!" De această dată, împreună cu domnul Alexandru Mironov, l-am invitat în studio pe scriitorul, antologatorul şi traducătorul Ştefan Ghidoveanu, cel care, de aproape un sfert de veac, prezintă emisiunea "Exploratorii lumii de mîine" la Radio România Cultural. "Deschide cartea!" se poate urmări şi online la adresa http://tvonline.isfree.org/tvrm/. Vă doresc vizionare plăcută.

(P.S. Fie că îmi scrieţi numele Pîtea, Pitea, Patea sau Pâtea, vă invit să îmi vizitaţi pagina oficială de web la adresa: http://sites.google.com/site/florinpitea/. Lectură plăcută!)

Liviu Radu, "Opţiunea" (2004)

2012-01-01T21:13:00.000+02:00

În 2004, prin amabilitatea domnului Liviu Radu, am primit cadou, cu autograf, două romane. Pe unul dintre ele, Opţiunea (Editura Pygmalion, Ploieşti, 2004), l-am citit în decembrie 2011 în două zile. Şi iată ce am aflat:

Pe o planetă asemănătoare cu Pămîntul, numită Glia de către locuitorii ei, un veteran pe nume Enor este de pază în Civis, capitala Imperiului Latgan, şi meditează la întîmplări pe care le-a trăit şi la soarta a două personaje extraordinare, Colb şi Madby.

Cei doi, care se dovedesc a fi entităţi non-umane sosite din spaţiul cosmic, au o primă înfruntare un deceniu mai devreme, în prezenţa lui Enor, într-un han din provincia Calmeea, după care urmează destine diferite.

Madby foloseşte o tehnologie superioară, ce pare aproape magică (arme cu energie coerentă, farfurii zburătoare, cîmpuri energetice), pentru a înfrînge armate întregi şi pentru a se instala ca împărat-zeu. Colb, în schimb, predică o doctrină stoică a autocontrolului, a compasiunii şi a conduitei paşnice.

Dacă Madby pare la început un salvator, iar apoi un excentric, puterea absolută îl conduce în cele din urmă la excese, vicii şi cruzimi monstruoase. Colb, hotărît să practice ceea ce predică, este persecutat pentru doctrina sa, apoi torturat şi executat.

Cum eroul romanului Opţiunea discută pe alocuri destul de deschis ideea că este nevoit să se întrupeze şi să fie martirizat pe fiecare lume unde există oameni, presupun că ideea de la care a pornit domnul Liviu Radu cînd a scris acest roman a fost un argument teologic formulat împotriva posibilităţii existenţei vieţii inteligente pe alte planete – dacă ar exista un număr nesfîrşit de lumi locuite, Mîntuitorul ar trebui să se întrupeze şi să se răstignească pe fiecare dintre ele pentru a le aduce oamenilor de acolo posibilitatea mîntuirii; un număr nesfîrşit de răstigniri ar fi contrar firii binevoitoare a Divinităţii; prin urmare, Pămîntul este singura lume locuită.

În versiunea domnului Liviu Radu, acest argument teologic este dat peste cap, iar Fiul se întrupează, predică şi suferă în alt fel decît în evangheliile canonice. (Şi cel puţin cîteva dintre parabolele lui Colb nu sînt parafrazări ale celor din evanghelii, ci creaţii ale domnului Liviu Radu. Am să vă las dumneavoastră plăcerea să decoperiţi care anume.)

Singura mea obiecţie în privinţa acestei cărţi este că redactarea literară lasă adesea de dorit. Fireşte, este mult mai bine pentru cititori să aibă Opţiunea într-o formă cu unele erori tipografice decît să nu o aibă deloc. Dar îmi face plăcere să sper că romanul acesta deosebit va găsi cîndva un redactor literar pe măsură şi că va apărea într-o nouă ediţie mai îngrijită. Căci talentul literar al domnului Liviu Radu merită cu prisosinţă o abordare profesională din partea editurilor.

(P.S. Recenzia aceasta a apărut iniţial în numărul din decembrie 2011 al Gazetei SF. Fie că îmi scrieţi numele Pîtea, Pitea, Patea sau Pâtea, vă invit să îmi vizitaţi pagina oficială de web la adresa: http://sites.google.com/site/florinpitea/. Lectură plăcută!)

Elisabeth Vonarburg, "The Silent City" (1981)

2011-12-23T22:32:00.000+02:00

În 1999, prin amabilitatea doamnei dr. Tracey Rosenberg, am primit cadou un exemplar din ediţia americană de buzunar a unui roman scris iniţial în franceză de o autoare canadiană, Elisabeth Vonarburg. Romanul, publicat mai întîi la Paris în 1981 sub titlul Le silence de la cité, a apărut apoi, sub titlul The Silent City, la Editura Bantam Spectra din New York în 1992, tradus de Jane Brierley şi ornat pe copertă cu o recomandare generoasă din partea lui William Gibson. L-am parcurs în noiembrie 2011. Şi iată ce am aflat:

Romanul este împărţit în patru părţi şi subîmpărţit în capitole. Într-un viitor îndepărtat, protagonista, Elisa, creşte într-un oraş în mare parte pustiu, populat de maşinării inteligente, şi află că destui dintre puţinii locuitori cu care ia contact sînt de fapt androizi. Elisa descoperă că este postumană, modificată genetic pentru a se vindeca rapid în urma eventualelor vătămări, pentru a trăi mult peste speranţa medie de viaţă a oamenilor obişnuiţi şi pentru a-şi schimba la nevoie înfăţişarea, structura corpului şi chiar sexul.

Elisa e educată şi îndrumată de Paul, cel care a creat-o prin inginerie genetică şi care face în continuare experimente cu subiecţi postumani. Într-un moment de revoltă, protagonista fuge din oraş în ţinuturile pustiite din vecinătate, unde are aventuri printre oamenii recăzuţi în barbarie, apoi, într-un moment crucial, îl ucide pe Paul şi ajunge să îi continue experimentele. După cîteva decenii, Elisa devine conducătoarea unei mari comunităţi de copii şi adolescenţi postumani creaţi de ea, însă în cele din urmă se găseşte prinsă într-un conflict dintre grupuri locale - pe de o parte triburi barbare, pe de altă parte clanuri de femei nesupuse, favorizate de un dezechilibru demografic major în urma căruia majoritatea zdrobitoare a nou-născuţilor sînt fetiţe. În final, Elisa trebuie să decidă dacă să le permită generaţiilor viitoare să pătrundă în oraşul maşinăriilor inteligente sau dacă să-l închidă o dată pentru totdeauna.

Pe ansamblu, The Silent City mi s-a părut cam dezlînat, căci intriga e lăsată pe planul al doilea în favoarea pasajelor ce descriu minuţios gîndurile şi trăirile şi sentimentele protagonistei - de la copilărie şi adolescenţă pînă la maturitate şi senectute. Cum nici acţiunea nu e prea captivantă sau coerentă, nici viitorul imaginar din roman nu e din cale-afară de original, nici stilul nu e ieşit din comun (ştiu, ştiu, nu ar trebui să judec stilul unei cărţi pe baza unei traduceri, ci ar trebui să mă învrednicesc să citesc originalul), presupun că nu mă voi simţi tentat să reiau vreodată The Silent City. A fost bun pentru a umple cîteva reprize de călătorie cu transportul în comun prin oraş şi cîteva intervale de aşteptare, dar cam atît. Probabil are să facă o excursie la un anticariat - doar dus.

(P.S. Fie că îmi scrieţi numele Pîtea, Pitea, Patea sau Pâtea, vă invit să îmi vizitaţi pagina oficială de web la adresa: http://sites.google.com/site/florinpitea/. Lectură plăcută!)

Aldous Huxley, "Crome Yellow" (1921)

2011-12-21T17:06:00.000+02:00

În mai 2006, de la anticariatul Ex Libris din Pasajul Universităţii, am achiziţionat un exemplar din primul roman al lui Aldous Huxley, Crome Yellow (Progress Publishers, Moscova, 1979). L-am parcurs în trei zile, în decembrie 2011. Şi iată ce am aflat:

În vara anului 1921, tînărul Dennis Stone, în vîrstă de 23 de ani, merge în vacanţă în provincie, în localitatea Camlet, şi petrece cîteva săptămîni la conacul Crome împreună cu prieteni şi cunoştinţe. La conac se află cîteva domnişoare (Mary, Jenny şi Anna), un scriitor celebru (Barbecue-Smith), un tînăr pictor (Gombauld), gazdele (domnul şi doamna Wimbush), ca şi cîţiva domni mai în vîrstă (precum domnul Scogan). Ca în orice vacanţă, unele personaje pleacă (spre exemplu Barbecue-Smith), altele vin pentru scurtă vreme (ca tînărul şi cuceritorul Ivor Lombard). Personajele poartă discuţii politicoase despre filosofie, istorie, literatură şi artă, deapănă anecdote din istoria familiei aristocratice în al cărei conac îşi petrec vacanţa, au parte de vremelnice seducţii şi idile, ba chiar şi de o petecere cîmpenească încheiată cu dansuri.

Pe de o parte, Crome Yellow e remarcabilă prin aerul lejer, spiritual, cu care aminteşte în trecere tot felul de chestiuni erudite. De la războaiele napoleoniene la poezia simbolistă, de la cubism la teoria relativităţii, numeroase chestiuni se perindă în conversaţiile personajelor ca într-un caleidoscop.

Pe de altă parte, unele dintre aceste subiecte par să fi fost ţintele unor şarje satirice. Astfel, în capitolul al treilea, personajul Scogan persiflează un proiect de roman al protagonistului - proiect care seamănă suspect de mult cu Portret al artistului din tinereţe (1916) de James Joyce - şi îl demontează punct cu punct. În capitolul al nouăsprezecelea, în schimb, sub forma unei cronici de familie, sînt satirizate personajele stereotipe din literatura romantică - palide, lipsite de poftă de mîncare, morbide şi predispuse să leşine adesea.

Un aspect ceva mai interesant e prezent însă în capitolul al cincilea, în care, într-un discurs spontan al domnului Scogan, apare viziunea unui viitor îndepărtat în care erotismul şi reproducerea vor fi fost complet separate, iar embrionii vor fi cultivaţi la scară industrială în şiruri de sticle pentru a fi "destupaţi", nu născuţi. Această viziune, combinată cu o alta, a omenirii divizate prin îndoctrinare în mai multe categorii (expusă tot de Scogan în capitolul al douăzeci şi doilea) şi cu situaţia protagonistului neliniştit care nu îşi găseşte perechea şi care e măcinat de frustrări şi de porniri sinucigaşe, a format baza unui roman mult mai celebru al lui Aldous Huxley, Minunata lume nouă (1932).

Alte porţiuni ale acestui roman par să îşi fi găsit ecoul mai tîrziu în opera altor scriitori modernişti, precum cărţile fictive dintr-un fals corp de bibliotecă asupra cărora speculează unele personaje (ca în unele povestiri fantastice ale lui Jorge Luis Borges), alte personaje care pictează (precum Lily Briscoe din Spre far de Virginia Woolf) sau serbarea cîmpenească (similară cu cea din Între acte de Virginia Woolf). Asupra întregii cărţi planează o senzaţie de pace... ireală, intensificată de amintirile unor personaje despre Primul Război Mondial (pe atunci recent încheiat) şi de premoniţia aceluiaşi domn Scoogan că va izbucni Al Doilea Război Mondial (formulată în capitolul al douăzeci şi şaptelea).

Finalul cărţii este abrupt. Protagonistul, sfătuit de unul dintre personajele feminine, îşi inventează nişte probleme de familie urgente şi pleacă înapoi la Londra, iar senzaţia lui distinctă este că, neavînd nici un motiv real pentru a rămîne în metropolă, plecarea sa acolo seamănă cumva cu o înmormîntare. Din fericire, oricît de morbide ar fi gîndurile lui Dennis Stone la sfîrşitul romanului, Crome Yellow nu a fost ultima carte din cariera lui Aldous Huxley. I-au urmat multe altele, însă despre acelea vom discuta cu altă ocazie.

(P.S. Fie că îmi scrieţi numele Pîtea, Pitea, Patea sau Pâtea, vă invit să îmi vizitaţi pagina oficială de web la adresa: http://sites.google.com/site/florinpitea/. Lectură plăcută!)

"The Hobbit" - Prima reclamă

2011-12-21T14:22:00.000+02:00

Astăzi am aflat că s-a lansat prima reclamă oficială a filmului The Hobbit - An Unexpected Journey, în regia lui Peter Jackson. Filmul urmează să se lanseze în decembrie 2012 şi, împreună cu un al doilea care se va lansa ulterior, reprezintă ecranizarea romanului The Hobbit or There and Back Again (1937) de J.R.R. Tolkien. Aşteptam această ecranizare de 35 de ani. Iată că aşteptarea cea lungă este pe cale să se încheie.

(P.S. Fie că îmi scrieţi numele Pîtea, Pitea, Patea sau Pâtea, vă invit să îmi vizitaţi pagina oficială de web la adresa: http://sites.google.com/site/florinpitea/. Lectură plăcută!)

Întoarcere la Pămîntul-de-mijloc

2011-12-19T23:39:00.002+02:00

Pentru aceia dintre dumneavoastră care fie au apreciat romanele Hobbitul şi Stăpînul inelelor de J.R.R. Tolkien, fie au vizionat cu plăcere trilogia cinematografică Stăpînul inelelor în regia lui Peter Jackson, am o veste bună: Cu ceva timp în urmă, am descoperit pe You Tube un film realizat de fani ai universului lui Tolkien. Producătoarea şi regizoarea se numeşte Kate Madison, iar actriţele şi actorii sînt de la compania Actors at Work Productions din Marea Britanie. (Mai multe informaţii despre această peliculă făcută de fani puteţi afla de aici.) Mi s-a părut un film cu destule merite, drept pentru care vă îndemn să îl urmăriţi la hiperlegătura de mai sus. Vă doresc vizionare plăcută, iar dacă vă place filmul nu uitaţi să îl recomandaţi şi prietenilor dumneavoastră - pentru că lucrurile bune nu se tac.

(P.S. Fie că îmi scrieţi numele Pîtea, Pitea, Patea sau Pâtea, vă invit să îmi vizitaţi pagina oficială de web la adresa: http://sites.google.com/site/florinpitea/. Lectură plăcută!)

John Updike, "Rabbit Redux" (1971)

2011-12-19T12:17:00.001+02:00

La finalul lunii octombrie, 2006, am achiziţionat de la anticariatul Ex Libris (care pe atunci funcţiona în Pasajul Universităţii) o ediţie de buzunar a unui roman de John Updike, Rabbit Redux (Fawcett Crest, Greenwich, Conn., 1972), al doilea dintr-o tetralogie. De citit, l-am citit abia la finalul lunii octombrie 2011. (Aşa multe cărţi, aşa puţin timp.) Şi iată ce am aflat:

Acţiunea din Rabbit Redux are loc la zece ani după cea din Rabbit, Run, în vara anului 1969. În timp ce, pe parcursul uneia dintre misiunile Apollo, primii oameni ajung pe Lună, Harry Angstrom, în vîrstă de 36 de ani, descoperă că soţia sa are o relaţie amoroasă cu un coleg de serviciu, Charlie Stavros. Paradoxal, deşi Rabbit nu are nimic împotrivă, ba chiar îi permite să se mute împreună cu Stavros, Janice se face foc şi pară cînd află că, la rîndul lui, protagonistul a adus în domiciliul conjugal o tînără amantă hippie pe nume Jill.

Situaţia se complică, dat fiind că Janice cere custodia fiului lor, Nelson, în vreme ce Jill îl aduce în casa familiei Angstrom pe un traficant de culoare, cunoscut sub numele de Skeeter, iar acesta din urmă începe să îi îndoctrineze pe toţi cu discursuri politice radicale de stînga.

Prin amabilitatea unor vecini "îngrijoraţi", aventura cu droguri, idei radicale şi experimente amoroase se încheie într-o noapte cînd Harry şi Nelson sînt plecaţi într-o vizită. Locuinţa familiei Angstrom este incendiată, Jill piere (spre disperarea lui Nelson), iar Skeeter fuge din oraş. În final, soţii Angstrom se întîlnesc pentru a conveni să vîndă ce a mai rămas din casa lor, apoi se împacă într-un motel.

Asemenea primei cărţi din serie, Rabbit Redux îmbină cu succes mai multe tehnici literare. Astfel, pe de o parte, romanul lui Updike pune foarte bine în valoare tehnicile literaturii realiste. Contextul istoric şi cultural e redat cu atenţie - de la misiunile Apollo şi contracultura hippie la mişcarea de emancipare a persoanelor de culoare şi filmul 2001 - O odisee spaţială.

Personajele principale sînt redate convingător - Harry şi Janice prinşi în criza vîrstei de mijloc, Nelson cu primele semne de rebeliune adolescentină. Jill e o apariţie memorabilă - fiica unei familii notabile devenită rătăcitoare prin America, apoi toxicomană, iar în cele din urmă victimă colaterală. Iar Skeeter - veteran al războiului din Vietnam - le creează foarte clar cititorilor senzaţia că, sub masca de bravură şi obrăznicie, ascunde anxietăţi şi temeri greu de adus la lumină.

Personajele secundare sînt de asemenea bine realizate, precum părinţii protagonistului - tatăl epuizat, dar împăciuitor, mama bolnavă, pe moarte, dar neîmblînzită. Dintre aceste personaje - unele dezmăţate sub aparenţa respectabilităţii, altele agresive sub pojghiţa de civilizaţie - iese în evidenţă Charlie Stavros, amantul lui Janice, care, departe de a fi un cuceritor sau un mascul feroce, e un cardiac grijuliu cu propria sănătate. Pe tot parcursul romanului, el încearcă pe diverse căi să îi reunească pe cei doi soţi.

Pe de altă parte, unele tehnici din Rabbit Redux amintesc de literatura modernistă şi ilustrează o definiţie a postmodernismului conform căreia acesta ar fi o continuare a modernismului. Adesea, fie cînd protagonistul aleargă sau şofează prin oraş, fie cînd întreţine relaţii intime cu diverse personaje feminine sau cînd se află sub efectul drogurilor ori al alcoolului, naraţiunea clară virează în fluxul conştiinţei, amestecînd senzaţii, gînduri pe jumătate formate, frînturi de amintiri şi crîmpeie de închipuiri. Tehnica fluxului conştiinţei e bine stăpînită de autor, însă adesea întinde cîte un alineat de text pe două sau trei pagini, punînd la încercare pe alocuri răbdarea cititorilor. (Deşi trebuie remarcat că o parte dintre pasajele acestea servesc foarte bine ca să le reamintească evenimentele din primul roman celor care l-au parcurs cu mai mult timp în urmă sau ca să le prezinte aceste evenimente celor care nu l-au citit deloc.)

Şi, tot ca în literatura modernistă (mai degrabă decît ca în romanele realiste victoriene), personajele sînt ambigue, complexe, contradictorii, nu împărţite clar în "eroi" şi "sceleraţi". Astfel, Harry Angstrom are relaţii adultere şi uneori e violent cu femeile, însă face eforturi ca să îşi salveze căsnicia. Jill se poartă frumos cu cei din jur, dar devine dependentă de heroină şi porneşte pe panta înjosirii şi autodistrugerii. Iar Janice, ca urmare a propriei ei aventuri extraconjugale, nu devine mai iubitoare sau mai înţelegătoare cu ceilalţi, ci mai intolerantă şi mai agresivă.

Pe ansamblu, Rabbit Redux reprezintă o continuare adecvată a romanului Rabbit, Run şi un portret convingătior al societăţii americane la finalul anilor 1960. După alţi zece ani, John Updike avea să publice încă un roman în serie, Rabbit Is Rich. Dar despre acela am să vă relatez cu alt prilej.

(P.S. Fie că îmi scrieţi numele Pîtea, Pitea, Patea sau Pâtea, vă invit să îmi vizitaţi pagina oficială de web la adresa: http://sites.google.com/site/florinpitea/. Lectură plăcută!)

Ţesătorul la braţ cu monştrii sacri

2011-12-16T01:09:00.000+02:00

Nici în vis nu aş fi crezut că voi vedea vreodată o carte de-a mea oferită împreună cu una dintre antologiile de temelie ale mişcării literare cyberpunk. Iată însă că, începînd de ieri, Editura Millennium Books din Satu Mare oferă Art Wasn't Quite Crime împreună cu Cyberpunk (ediţia română a antologiei Mirrorshades, îngrijită de Bruce Sterling) în nişte condiţii foarte avantajoase - condiţii valabile numai pînă la sfîrşitul acestei săptămîni. Ţin să îi mulţumesc şi pe această cale editorului Horia Nicola Ursu. Mai multe detalii vă invit să aflaţi aici: http://uglybadbear.wordpress.com/2011/12/14/oferta-speciala-cyberpunk-pe-piine/.

(P.S. Fie că îmi scrieţi numele Pîtea, Pitea, Patea sau Pâtea, vă invit să îmi vizitaţi pagina oficială de web la adresa: http://sites.google.com/site/florinpitea/. Lectură plăcută!)

Terry Pratchett, "Snuff" (2011)

2011-11-19T16:40:00.001+02:00

În noiembrie 2011, prin amabilitatea bunului meu prieten Liviu Moldovan, am avut ocazia să parcurg cel mai recent roman al lui Sir Terence Pratchett, Snuff (Doubleday, New York, 2011). L-am citit în cinci zile, plăcut impresionat de calitatea lui. Şi iată ce am aflat:

De această dată, comandantul Samuel Vimes merge împreună cu soţia, Lady Sybil, şi cu fiul lor în vacanţă la ţară, la conacul moştenit de distinsa doamnă. Din păcate, pe lîngă lucrurile obişnuite pentru Lady Sybil (partide de ceai, vizite la vecini aristocratici) se întîmplă şi lucruri obişnuite pentru Sam Vimes (crime, răpiri). Ca urmare, protagonistul îşi extinde jurisdicţia în zona rurală a Comitatelor şi anchetează uciderea bestială a unui spiriduş. Intriga duce la descoperirea unei reţele de traficanţi de sclavi, la o urmărire spectaculoasă pe fluviul Old Treacherous şi la prinderea vinovaţilor, datorită eforturilor eroice ale lui Vimes, dar şi la o recunoaştere a spiriduşilor ca fiinţe inteligente, cu drepturi cetăţeneşti, mulţumită relaţiilor la vîrf şi abilităţii diplomatice de care dispune Lady Sybil.

Ca şi Unseen Academicals, Snuff readuce în paginile sale umorul autorului Terry Pratchett, începînd chiar cu titlul care face o dublă referire la tutunul de prizat şi la prezentarea mediatică a crimelor sîngeroase. Printre altele, romanul conţine o şarjă savuroasă la adresa literaturii romanţioase (da, domnişoară Jane Austen, despre dumneavoastră este vorba), precum şi trimiteri satirice la literatura contemporană pentru copii. Tot ca şi romanul precedent din serie, în subtext, Snuff tratează despre rasism, intoleranţă, segregare şi pledează pentru toleranţă, includere şi egalitate în drepturi. Scenele în care spiriduşii care trăiesc în teroare şi în sărăcie extremă dovedesc a avea talente nebănuite sînt impresionante şi memorabile. De asemenea, Snuff conţine unele apariţii episodice ale unor personaje îndrăgite ale seriei, precum Lord Vetinari, patricianul oraşului Ankh-Morpork, căpitanul Carrot şi iubita lui, Angua von Uberwald, sergentul Fred Colon şi caporalul Nobby Nobbs sau William de Worde, redactorul şef de la "The Ankh-Morpork Times". (Spre surprinderea mea, nu a apărut deloc un personaj înalt şi descărnat, îmbrăcat în pelerină neagră, dar asta e altă poveste.)

Din păcate, poate în mai mare măsură decît alte romane plasate în Lumea Disc, Snuff conţine indicii frecvente că autorul a ajuns într-un impas al existenţei, cauzat de maladia netratabilă cu care a fost diagnosticat în urmă cu cîţiva ani, şi că opţiunile care i-au rămas lui Sir Terence Pratchett sînt extrem de puţine şi extrem de neplăcute, fără excepţie. Întunericul, moartea şi disperarea i se ivesc adesea în cale protagonistului, însă Sam Vimes - ca şi creatorul său, care, dacă nu mai poate scrie, nici dactilografia, dictează, dar nu abandonează - nu se dă bătut şi duce lucrurile la bun sfîrşit. Nu pot decît să îmi exprim recunoştinţa faţă de autor pentru că, în ciuda dificultăţilor grave cu care se confruntă, ne-a oferit încă un roman din seria Lumii Disc.

(P.S. Fie că îmi scrieţi numele Pîtea, Pitea, Patea sau Pâtea, vă invit să îmi vizitaţi pagina oficială de web la adresa: http://sites.google.com/site/florinpitea/. Lectură plăcută!)

O imagine (mişcată)...

2011-11-07T13:25:00.000+02:00

... face cît o mie de cuvinte. Astăzi am primit de la un vechi prieten, domnul Dragoş Dumitraşcu, o hiperlegătură către un film de scurt metraj şi m-am gîndit să vă invit şi pe dumneavoastră să îl urmăriţi.

Şi, pentru că lucrurile se mişcă repede pe lumea asta, puteţi urmări aici şi parodia:

Vă doresc vizionare plăcută şi vă mai aştept în vizită la Ţesătorul.

(P.S. Fie că îmi scrieţi numele Pîtea, Pitea, Patea sau Pâtea, vă invit să îmi vizitaţi pagina oficială de web la adresa: http://sites.google.com/site/florinpitea/. Lectură plăcută!)

John Updike, "Rabbit Run" (1960)

2011-10-26T13:26:00.001+03:00

În ultima zi din septembrie 2006, la anticariatul Ex Libris din Pasajul Universităţii, am achiziţionat un număr semnificativ de cărţi de buzunar. Printre ele se afla şi un roman de John Updike, Rabbit, Run (Fawcett Crest, New York, 1983). De citit, l-am citit abia în octombrie 2011, la îndemnul distinsului meu coleg, conferenţiar doctor George Volceanov. Şi iată ce am aflat:

În primăvara anului 1959, tînărul Harry Angstrom, zis Rabbit, pleacă seara de acasă, abandonîndu-şi soţia, Janice, şi copilul. După ce şofează noaptea spre Virginia de Vest, revine în orăşelul său natal, apoi, însoţit de fostul său antrenor de baschet din liceu, Tothero, merge la o dublă întîlnire într-un oraş învecinat şi sfîrşeşte prin a se muta la o prostituată, Ruth.

Două luni mai tîrziu, după ce află că soţia lui este pe cale să aibă încă un copil, Rabbit o părăseşte pe Ruth şi revine lîngă Janice, parţial la insistenţele pastorului Eccles. Dar, la cîteva săptămîni după naştere, soţia lui alcoolică o îneacă din greşeală pe fiica lor nou-născută, iar Rabbit fuge de la înmormîntare şi se întoarce la Ruth. Aceasta, însărcinată fiind, îi cere să divorţeze de soţie ca o condiţie pentru reluarea relaţiei. Iar Harry Angstrom, în finalul romanului, porneşte încă o dată la fugă mai degrabă decît să ia o decizie clară.

Scris în 1959 şi publicat în 1960, Rabbit, Run pare să fie o replică la un alt roman celebru de la mijlocul secolului al douăzecilea, Pe drum (1957) de Jack Kerouac. Dacă cel din urmă părea să glorifice libertatea post-belică oferită de automobile, autostrăzile inter-statale proaspăt construite şi benzina (pe atunci) ieftină, cel dintîi arată în detalii clinice că, atunci cînd o persoană pleacă de acasă cu lunile, cei lăsaţi în urmă au de suferit. Din acest punct de vedere, cu toate că iniţial protagonistul pare să îşi fi cîştigat porecla pentru că are buza de sus foarte mobilă şi incisivii proeminenţi, pe parcursul romanului dovedeşte că, asemenea unui iepure, fuge şi se ascunde ori de cîte ori apar necazuri, iar cînd nu fuge... se ocupă cu alte activităţi iepureşti.

Sub acest aspect, al scenelor explicite, ca şi sub cel al limbajului explicit, lipsit de inhibiţii, Rabbit Run a fost un roman îndrăzneţ la data publicării (cu doi ani înaintea proceselor pentru Amantul doamnei Chatterley care au dus la abolirea cenzurii în S.U.A. şi în Regatul Unit), iar primele ediţii ale cărţii au fost cenzurate la iniţiativa editorilor şi cu acordul autorului. După procesele din 1962 la care făceam referire anterior, pasajele cenzurate au fost reintroduse în ediţiile mai noi ale romanului.

Dincolo de scenele explicite, pe baza cărora autorul însuşi găseşte o filiaţie cu unele romane moderniste de D.H. Lawrence, Henry Miller şi James Joyce, un alt element modernist din Rabbit, Run îl constituie pasajele de flux al conştiinţei, redat într-un stil liber indirect bine adaptat pentru fiecare personaj în parte. Unele asemenea pasaje sînt relativ scurte şi clare, corespunzînd unor scene în care un personaj este treaz, odihnit şi cu mintea clară. Altele sînt lungi, confuze şi aproape lipsite de punctuaţie, marcînd situaţii în care un personaj este pe cale să adoarmă sau se află sub influenţa alcoolului. Atît porţiunile în care se foloseşte fluxul conştiinţei cît şi preponderenţa interesului pentru viaţa interioară a personajelor, mai degrabă decît pentru cea exterioară, ar face din Rabbit, Run o bună ilustrare a noţiunii că postmodernismul este o continuare a modernismului.

Pe ansamblu, atît prin tema eroului american tînăr şi neliniştit, cît şi prin tehnicile literare folosite, Rabbit, Run se aşază cu cinste alături de alte romane celebre de la mijlocul secolului al douăzecilea, cum ar fi Pe drum de Jack Kerouac sau De veghe în lanul de secară (1951) de J.D. Salinger. După ce am terminat acest roman, am început să citesc şi continuarea acestuia, Rabbit Redux. Dar asta e altă poveste...

(P.S. Fie că îmi scrieţi numele Pîtea, Pitea, Patea sau Pâtea, vă invit să îmi vizitaţi pagina oficială de web la adresa: http://sites.google.com/site/florinpitea/. Lectură plăcută!)

"Relaţii diplomatice"

2011-10-25T10:30:00.001+03:00

1 octulie 31416 Am preluat astăzi ambasada de la reprezentanţii corpului diplomatic ma’voz. Microclimatul este agreabil – 20-22° Celsius, aerul din ambasadă e filtrat şi deparazitat, iar domnul ambasador, soţia sa şi personalul auxiliar au fost foarte mulţumiţi de mobilier şi de aparatele utilitare. Atît apa de băut cît şi cea pentru uz menajer sînt ireproşabile, iar alimentele puse la dispoziţia noastră sînt gustoase şi hrănitoare.

1 augurtie 31416 Am preluat astăzi ambasada de la ambasadorul terestru. Tavanele erau suspect de curate, lipsite de cuiburile semivii în care să ne putem depune ouăle paHulc. De asemenea, aerul era prea uscat, iar pe pereţi nu am găsit moRanna hrănitoare, atît de necesară. Am secretat mucilagiu pe toţi pereţii şi am plantat seminţe de moRanna, dar o să dureze ceva timp pînă va răsări, mai ales că iluminatul instalat de terrieni nu conţine aproape deloc ultraviolete.

1 decunie 31416 Am preluat astăzi ambasada de la ambasadorul paHulc. Lumina lor ne doare şi ne arde, drept pentru care am închis-o în toate camerele şi ne-am ghemuit unii într-alţii în întunericul liniştitor. Ne era frig, căci în ambasadă nu e suficientă căldură pentru gustul nostru, dar de la sporii blănii vegetale mov de pe pereţi am făcut cu toţii febră şi ne-am mai încălzit. Cu toate că ne-a fost greu, am răzuit de pe tavane toate cuiburile acelea urîcioase şi am instalat în schimb antenele Ke-Vran ca să putem comunica în voie pe toate tonurile.

1 septrilie 31416 Am preluat astăzi ambasada de la badovieni. Soţii ambasadoarei au cerut să fie schimbată mobila, pe motiv că era prea uscată, iar wakuna s-a căţărat pe antenele de pe tavane şi a fluturat veselă din loc în loc, de nu a mai reuşit nimeni să o prindă pînă seara. Am făcut concurs de tir cu cocoloaşe k’luuli pînă cînd am acoperit pereţii în culori vii, căci badovienii răzuiseră pereţii pînă la armătura metalică – nu ne dăm seama din ce motiv. Poate o fi un ritual din cultura lor, legat de o tradiţie obscură.

1 iugust 31416 Am preluat astăzi ambasada de la reprezentanţii u’raaz. Ambasadoarea a fost deosebit de jovială, iar soţii ei s-au purtat cu multă amabilitate. După plecarea lor, cînd plantam fotoliile-balon, din pădurea de antene de pe tavan a ieşit o creatură mică, fluturînd din loc în loc ca o flăcăruie. A fost gustoasă. Spre seară, secretara ambasadoarei u’raaz a întrebat de ceva care se chema uacana sau cam aşa ceva, dar nu ne-am dat seama la ce anume se referea.

1 febrembrie 31416 Am preluat astăzi ambasada de la ambasadorul gatagilor. Părea îngrijorat, iar cînd am întrebat de provenienţa hăţişului metalic de pe tavane, mi-a spus că probabil are să ne aducă şi nouă numai ghinion. Desigur, asta nu a făcut decît să ne sporească suspiciunea, mai ales că pe canale diplomatice ne parveniseră informaţii despre tensiunile dintre gatagi şi civilizaţia u’raaz. Ca urmare, înainte de a instala mobilierul tradiţional leppol, precum şi rezervoarele de oxid de azot care îl alimentează, am avut grijă să eliminăm toate vergelele acelea de pe tavanele ambasadei. Pe unele dintre ele se aflau nişte brobonele, aşa de mărunte încît erau greu de observat cu pedunculii noştri fotosensibili. Am presupus că aşa erau din construcţie.

1 noiarie 31416 Am preluat astăzi ambasada de la reprezentanţii leppo, însă ţin să atenţionez autorităţile superioare că ceremonia de predare şi preluare a ambasadei a fost mult îngreunată de o invazie de fiinţe care fluturau în toate părţile, în stoluri dese, atît împrejurul clădirii cît şi în interior. Ambasadorul leppo părea la capătul puterilor, iar cînd am menţionat faptul că fiinţele acelea ar putea fi exterminate cu uşurinţă, doar a clătinat din cap şi a refuzat să comenteze. Cei doi nolcori de vînătoare ai ambasadoarei noastre au prins şi au mîncat cele mai multe dintre acele fiinţe, după care, spre seară, au murit, iar din partea civilizaţiei u’raaz am primit un ultimatum. Se pare că fiinţele acelea, numite wakuna, au un rol cu totul special în cultura lor. Solicităm urgent instrucţiuni.

1 marilie 31416 La preluarea ambasadei, am trecut prin situaţia fără precedent de a nu avea de la cine să o preluăm. Mai precis, întregul personal diplomatic al civilizaţiei kol!dor fusese exterminat, cel mai probabil de către un comando u’raaz, conform ataşatului nostru militar. Abia după efectuarea unei anchete din partea autorităţilor locale şi după clarificarea acestei situaţii tragice vom putea să ne instalăm şi să ne îndeplinim îndatoririle diplomatice. În plus, clădirea ambasadei este infestată de paraziţi, unii tîrîtori, alţii zburători, dintre care am prins şi conservat cîteva specimene pe care vi le trimitem pentru edificare. Dacă ne veţi da asigurări ferme că paraziţii din clădire nu prezintă nici un pericol, vom începe activităţile pentru care am fost trimişi aici. Pînă atunci, preferăm să păstrăm o atitudine precaută pentru a nu pune în pericol sănătatea şi viaţa personalului ambasadei.

1 ianunie 31416 În ciuda extinderii conflictului dintre civilizaţia u’raaz şi aliaţii ei, pe de o parte, şi gatagi, kol!dori şi voneli, pe de altă parte, am preluat astăzi ambasada de la reprezentanţii voneli şi m-am îngrijit personal ca toate wakunele din clădirea ambasadei şi din împrejurimi, precum şi ouăle lor, să fie colectate în condiţii de absolută siguranţă şi predate unei delegaţii u’raaz pentru a evita situaţii precum aceea de cîteva luni cînd kol!dorii de la ambasadă au fost măcelăriţi. Imediat după încheierea ceremoniei, m-am îngrijit ca pereţii ambasadei să fie căptuşiţi cu un strat gros de material Glinol în care să ne putem cuibări ori de cîte ori simţim nevoia. Aşteptăm instrucţiuni despre cum să tratăm eventualele tensiuni ce s-ar putea ivi cu celelalte părţi implicate în conflict.

1 mauarie 31416 Ajutor! La ceremonia de predare şi preluare a ambasadei, împreună cu întreaga delegaţie Utrom şi cu omologii mei fizani, am fost luat ostatic de un grup paramilitar kol!dor. Am încercat să le explic poziţia diplomatică a civilizaţiei noastre privitoare la războiul izbucnit, însă conducătorul grupului ameninţă că va executa cîte un Utrom şi un fizan pe zi, prin tragere la sorţi, pînă cînd îi vor fi îndeplinite cererile – în primul rînd sistarea exploatărilor de metan lichid de pe giganţii gazoşi de la marginea sistemului nostru planetar de către u’raaz. Solicităm întăriri militare urgent.

1 aprembrie 31416 Astăzi, cînd am preluat ambasada de la ambasadorul Utrom, am constatat că, în urma lucrărilor de reabilitare efectuate, clădirea seamănă mai puţin cu o ambasadă şi mai mult cu un buncăr antiatomic. După efectuarea ceremoniei, cînd au început bombardamentele, am înţeles şi ce anume motivase această schimbare structurală. Ar putea cineva din corpul nostru diplomatic să îi informeze eventual pe paramilitarii kol!dor că, începînd de astăzi, personalul diplomatic Utrom nu se mai află la adresa asta? E adevărat că soţul meu şi ataşatul militar au dezamorsat o bombă artizanală în această după-amiază, dar sperăm cu toţii că asta nu se va înscrie printre îndatoririle lor zilnice de acum înainte.

1 iunembrie 31416 Din păcate, astăzi, la începerea misiunii mele diplomatice, a trebuit să asist la ceremonia tristă a evacuării rămăşiţelor delegaţiei nelYort din clădirea ambasadei. Ca urmare a unui atac biologic, trupurile lor fuseseră lichefiate şi transformate într-o pastă informă pe care gazdele noastre au curăţat-o cu ajutorul unor aspiratoare pe care le-au predat apoi cu onor autorităţilor nelYort, în acordurile unui marş funebru. Cum metabolismul nostru este atît de diferit de cel al nefericiţilor mei predecesori, nu cred că un asemenea atac ar avea mare succes în cazul colegilor mei din delegaţia 3for, însă contextul general al războiului pan-galactic impune, cred, luarea unor măsuri suplimentare de siguranţă chiar şi pe o planetă atît de îndepărtată cum este aceea unde am fost trimişi.

1 augombrie 31416 Astăzi, practic sub stare de asediu, am preluat ambasada de la omologii mei 3for. În cadrul ceremoniei, ambasadorul 3for m-a atenţionat în legătură cu necesitatea unor ample măsuri de siguranţă şi mi-a încredinţat un dosar în care sînt detaliate toate incidentele violente care s-au desfăşurat în această clădire pe parcursul ultimelor cîteva luni. Ca orice ma’voz cu sînge verde, nu m-am înspăimîntat din atîta lucru, iar corpul de pază aşteaptă cu nerăbdare ocazia să pună în aplicare din nou instrucţia militară de acasă. Dar, conform instrucţiunilor primite, vom căuta să nu tensionăm situaţia încă şi mai mult, ori să creăm accidental noi conflicte într-o galaxie deja sfîşiată de războaie.

1 octulie 31417 Am preluat astăzi ambasada de la reprezentanţii corpului diplomatic ma’voz. Faţă de anul trecut, cînd clădirea era amenajată şi aclimatizată cît se poate de agreabil, de această dată am găsit un fel de buncăr cu pereţi groşi, marcat pe alocuri de explozii, de schije şi de tirul armelor cu energie radiantă. Reprezentanţii civilizaţiilor care au trecut pe aici înaintea noastră au lăsat în urma lor variate instalaţii şi decoraţiuni, unele mai ciudate decît altele, iar în lumina incidentului de tristă amintire cu wakunele u’raaz nu am îndrăznit să clintim sau să îndepărtăm nimic. E adevărat că, în contextul războiului pan-galactic recent izbucnit, noi, diplomaţii, nu ne mai facem auzit glasul, pentru că el este acoperit de mult mai zgomotosul glas al armelor. Nu pot însă să nu îi întreb pe superiorii mei din corpul diplomatic terestru dacă ideea de a ocupa ambasada numai o lună pe an, prin rotaţie cu reprezentanţii altor civilizaţii, este într-adevăr cea mai inteligentă, în ciuda costurilor reduse.

(P.S. Schiţa de mai sus a fost publicată iniţial în Gazeta SF. Fie că îmi scrieţi numele Pîtea, Pitea, Patea sau Pâtea, vă invit să îmi vizitaţi pagina oficială de web la adresa: http://sites.google.com/site/florinpitea/. Lectură plăcută!)

Sebastian A. Corn, "Vindecătorul" (2008)

2011-10-24T11:06:00.000+03:00

În anul 2008, alături de un numeros şi distins public, am asistat la lansarea romanului lui Sebastian A. Corn Vindecătorul (Editura Cartea Românească, Bucureşti, 2008). De citit, însă, nu am reuşit să citesc volumul acesta decît în 2011 şi am constatat, cu oarecare ciudă, că întîrziasem prea mult cu lectura. Să vă spun şi dumneavoastră de ce:

Intriga romanului Vindecătorul este plasată în preistorie, la aproximativ un secol după erupţia vulcanului Toba. Protagonistul narator, Krog, este trimis de Vindecătorul tribului său să le ducă oamenilor vorbirea.

Parcursul lui Krog este lung – dacă ar fi să-i dăm crezare hărţii ce însoţeşte romanul, eroul parcurge Europa în lat, Africa în lung, coasta Antarcticii împrejur şi Asia de-a curmezişul. De asemenea, misiunea lui este îngreunată de urmăritori, din ce în ce mai numeroşi şi mai îndîrjiţi, care vor să îl împiedice pe Krog să îi înveţe pe toţi oamenii aceeaşi limbă. Şi, nu în ultimul rînd, dincolo de obstacolele naturale şi de însoţitori a căror loialitate este uneori îndoielnică, protagonistul mai trebuie să îşi îndeplinească misiunea în pofida falptului că este mut. (Din fericire, este telepat.)

Pe de o parte, periplul acesta cu adevărat mondial duce la descoperirea lumii – şi ceva din interesul autorului pentru frumuseţea peisajului natural se transmite şi în text. Pe de altă parte, vrînd-nevrînd, Krog trebuie să inventeze cuvinte noi pentru lucrurile care îi ies în cale sau pentru unele concepte pe care le descoperă.

Astfel, într-o inversare a dictonului care spune că limitele limbajului meu sînt limitele lumii mele, protagonistul extinde pe tot parcursul romanului limitele lumii sale şi în acelaşi timp limitele limbajului său.

Aş mai remarca aici scriitura elegantă, clară, intriga bine structurată, cu conflicte ordonate pe mai multe paliere, meticulozitatea cu care au fost motivate personajele şi, nu în ultimul rînd, condiţiile tipografice foarte îngrijite în care a apărut volumul – o ediţie cartonată, pe hîrtie velină, cu semn de carte la cotor şi cu supracopertă.

Pe alocuri, nu foarte des, au scăptat mici erori de punctuaţie, de ortografie sau de stil, dar sînt convins că ele vor fi corectate la o a doua ediţie. Ciuda mea în privinţa acestui roman nu are însă nimic de-a face cu ele, nici cu cartea în sine, ci mai degrabă cu... cititorul.

La începutul carierei mele, ca profesor de literatură, am remarcat că puteam parcurge cu oarecare uşurinţă, ba chiar şi cu plăcere, lucrări literare de Joseph Conrad - pentru că în adolescenţă şi în studenţie citisem benzi desenate cu Corto Maltese. De la rătăcitorul Corto pe vremea Primului Război Mondial pînă la rătăcitorul Charlie Marlowe pe vremea reginei Victoria nu era decît un pas.

Într-un mod asemănător, n-am avut nici o dificultate să citesc în Vindecătorul despre personaje preistorice dornice să exploreze lumea – pentru că în adolescenţă, mulţumită vechiului meu prieten Andrei Tudose, parcursesem cîteva duzini de albume cu Rahan. Tot blănuri, tot unelte din piatră cioplită, tot coafuri hirsute, tot dihănii de prins în capcane şi un protagonist dornic să îi înveţe lucruri bune pe toţi oamenii.

Numai cititorul s-a schimbat. Să fi fost eu cu vreun sfert de veac mai tînăr cînd am citit Vindecătorul, ehei... Dar nu e decît vina mea că am întîrziat cu lectura.

(P.S. Recenzia de mai sus a fost publicată iniţial în Gazeta SF. Fie că îmi scrieţi numele Pîtea, Pitea, Patea sau Pâtea, vă invit să îmi vizitaţi pagina oficială de web la adresa: http://sites.google.com/site/florinpitea/. Lectură plăcută!)

Terry Pratchett, "Going Postal" (2004)

2011-10-23T10:55:00.001+03:00

A fost odată...

A fost odată un tînăr care a citit o carte cartonată de la Consiliul Britanic (Reaper Man), s-a amuzat copios, apoi a aflat că mai erau şi altele în aceeaşi serie.

A fost odată un om (mai puţin tînăr) care a citit pe apucate cărţi Discworld, luîndu-le cu împrumut de la prieteni.

A fost odată un om (de-acum tînăr mai mult prin convenţie) care n-a rezistat şi şi-a cumpărat colecţia completă Discworld şi a umplut cu ea un raft. Apoi, treptat, încă unul.

A fost odată un om (aflat la graniţa vîrstei a doua) care a trăit o experienţă pe care n-ar fi crezut-o posibilă vreodată: abandonarea lecturii unei cărţi de Terry Pratchett (Monstrous Regiment). Pe urmă, a încă uneia (The Wee Free Men).

A fost odată (acum vreo cinci ani) un om care s-a perpelit mai multe luni pe lîngă următoarea carte din serie, Going Postal (Corgi Books, Londra, 2005). În cele din urmă, a cumpărat-o de la importatorii săi preferaţi, din librăria Nautilus, şi a ajuns să vă relateze despre ea:

Going Postal este un roman de sine stătător, mai degrabă decît parte dintr-o subserie. În această privinţă, dacă unele romane despre Lumea Disc sînt unite în subserii de un personaj (Moartea sau Rincewind, spre exemplu) sau de un grup de personaje (vrăjitoarele, magii de la Universitatea Nevăzută, Paza Oraşului), altele au în comun ideea instituirii unui serviciu sau a unei organizaţii. Astfel, Moving Pictures a urmărit ascensiunea şi decăderea meteorică a cinematografiei în Lumea Disc, Soul Music - apariţia muzicii rock, iar The Truth - instituirea presei.

Going Postal se ocupă de revigorarea sistemului poştal în condiţiile în care Lumea Disc are o reţea de semafoare pentru transmiterea rapidă a mesajelor. Dat fiind că investitori hrăpăreţi au acaparat reţeaua şi o exploatează fără milă, Lord Vetinari, patricianul metropolei Ankh Morpork, îl sileşte pe escrocul Moist Von Lipwig să repună în funcţiune oficiul poştal şi să livreze scrisori. Iar, cum Moist este creativ şi dornic să o cucerească pe Adora Bell Dearheart, iniţiative precum introducerea timbrelor poştale şi gesturile spectaculoase îl aduc mereu pe prima pagină a ziarelor, ceea ce atrage invidia concurenţilor şi necazurile. De aici pînă la incendii, capcane, conspiraţii nu mai e decît un pas...

Cumva, romanul lasă impresia că a fost făcut după reţetă. Aproape că mi-l imaginez pe Terry Pratchett cu tastatura sa din Wiltshire (îndărătul căreia a afirmat că trăieşte) verificînd o listuţă înainte să trimită romanul la editură:

Apariţii ale lordului Vetinari... Bifat.

Apariţie a rectorului Ridcully, însoţit de Stibbons... Bifat.

Apariţie episodică a Morţii... Bifat.

Apariţie a comandantului Sam Vimes şi a căpitanului Carrot... Bifat.

Apariţie episodică a lui Lu-Tze, călugărul-măturător-călător prin timp... Bifat.

Apariţii ale ziaristei Sacharissa Cripslock şi ale fotografului-vampir Otto Chrieck... Bifat.

Menţionare a doamnei Margolotta din Uberwald... Bifat.

Menţionare a regelui din Lancre... Bifat.

Apariţie a bibliotecarului-urangutan... Bifat.

Menţionare a calculatorului cu furnici HEX... Bifat.

Vizită la Toba Dreasă... Bifat.

Sau, dacă preferaţi:

Pirotehnie... Bifat.

Peste 400 de pagini... Bifat.

Personaj feminin corect din punct de vedere politic, îmbrăcat după standarde feministe, dar atrăgător pentru personajul principal masculin (nu uitaţi că în literatura fantasy se poate chiar orice)... Bifat.

Final emoţionant... Bifat.

Discursuri de centru-stînga... Bifat.

Iar cititorii, la rîndul lor, alcătuiesc o listă pe parcursul lecturii:

Rincewind... Lipsă.

Cufărul cu picioare... Lipsă.

Cohen Barbarul... Lipsă. (Da, ştiu. Cohen a pierit în misiune într-un volum anterior, The Last Hero, dar îi simt lipsa.)

Granny Weatherwax... Lipsă.

Nanny Ogg... Lipsă.

Susan Sto Helit... Lipsă.

Moartea... Numai o pagină.

Ceilalţi trei Călăreţi ai Apocalipsei... (Apoca)lipsă.

Moartea Şoarecilor... Lipsă.

Mai grav şi mai întristător decît cele de mai sus este însă că Terry Pratchett, după ce a trecut de o anume vîrstă, a căzut, precum Robert A. Heinlein în ultimele decenii de viaţă, în patima predicării. Dacă în Small Gods i-a impresionat pe cititori cu chestiuni precum revelaţia individuală şi religia instituţionalizată, în Going Postal se vede limpede că Terry Pratchett duce o bătălie de cuvinte împotriva unui duşman practic imposibil de biruit. Mijloacele de comunicare electronice, în frunte cu jocurile video, Internetul şi televiziunea prin cablu, îndepărtează copiii şi tinerii de lectura cărţilor tipărite (inclusiv a celor din seria Discworld). Nu întîmplător, conflictul romanului Going Postal opune cuvintele scrise de mînă pe hîrtie celor trimise "cu viteza luminii", scrisorile vechi codurilor noi, factorii poştali investitorilor care au acaparat reţeaua. Şi, pentru că e o fantezie (mai exact, fantezia lui Terry Pratchett), cuvintele scrise pe hîrtie cîştigă, iar investitorii hrăpăreţi sînt anchetaţi şi închişi.

Fireşte, fantezia aceasta nu va inversa tendinţa culturală care aruncă noile generaţii pradă mijloacelor de comunicare electronice, iar predicile din ce în ce mai insistente strecurate de Terry Pratchett în cărţile sale în ultimii cincisprezece ani au început să-i obosească pe cititori, oricît de îndreptăţite şi de întemeiate ar fi. Din acest punct de vedere, Going Postal confirmă că autorul a trecut într-o epocă de argint a carierei sale - prolifică, dar mai puţin creativă, moderată, dar nu tocmai fermecătoare.

Şi, din păcate, insuficient de amuzantă...

(P.S. Fie că îmi scrieţi numele Pîtea, Pitea, Patea sau Pâtea, vă invit să îmi vizitaţi pagina oficială de web la adresa: http://sites.google.com/site/florinpitea/. Lectură plăcută!)

Marc Muchnick, "Gata cu regretele!" (2011)

2011-10-22T12:47:00.001+03:00

În octombrie 2011 m-am reîntîlnit cu fostul meu editor, domnul Cristian Cârstoiu. Cu acest prilej, dumnealui mi-a oferit cîteva cărţi pe care le publicase recent, dintre care pe una am citit-o în aceeaşi zi, în numai cîteva ore. Autorul ei se numeşte Marc Muchnick, iar volumul se intitulează Gata cu regretele! - 30 de sfaturi pentru a-ţi schimba viaţa şi a fi mai fericit (Editura Amaltea, Bucureşti, 2011). Să vă spun şi dumneavastră ce am aflat:

Gata cu regretele! este o lucrare de non-ficţiune scrisă clar şi pe înţelesul tuturor, bazată pe ideea că regretele provin din lucruri pe care le faci, dar ţi-ai dori să nu le faci, sau din lucruri pe care nu ai reuşit să le faci, dar ţi-ai dori să le fi făcut - iar calea de a scăpa de regrete este să îţi trăieşti viaţa din plin.

Partea întîi, numită "Scapă de rutină", conţine capitole precum "Încetează să faci ceea ce nu funcţionează", "Alege un loc din care să începi", "Transformă situaţiile adverse în oportunităţi", "Evită să te victimizezi" sau "Scapă de oamenii toxici". Fiecare dintre aceste capitole conţine un exemplu sau o anecdotă din viaţa autorului, continuă cu un sfat practic şi se încheie cu un îndemn la acţiune şi cu întrebări clare, de genul: "Cum arată lista ta actuală cu lucruri de care trebuie să te ocupi?"

Partea a doua se numeşte "Nu lua nimic drept garantat şi de la sine înţeles". Capitolele care o compun poartă titluri sugestive ca: "Trăieşte-ţi viaţa în modul în care vrei să-şi amintească de tine ceilalţi", "Întîmpină fiecare zi cu bucurie", "Păstrează legătura cu ceilalţi" sau "Fă astfel încît fiecare zi să conteze". La fel ca şi în prima parte, fiecare capitol oferă exemple pozitive şi îndemnuri la acţiune.

Partea a treia se intitulează "Fii autentic", iar capitolele grupate aici au titluri ca: "Transformă-ţi visul în realitate", "Spune-ţi punctul de vedere", "Respectă ceea ce apreciezi cel mai mult" sau "Urmăreşte-ţi fericirea".

Partea a patra poartă titlul "Dezvoltă-te pe plan personal", iar capitolele care o alcătuiesc sînt intitulate: "Fii optimist", "Depăşeşte obstacolele", "Lărgeşte-ţi perspectiva culturală" sau "Identifică-te cu un mentor", ca să amintesc numai cîteva exemple.

Partea a cincea se numeşte "Fii o forţă a binelui". Capitolele din această parte poartă titluri precum: "Fii deschis la minte", "Iubeşte necondiţionat", "Profită de a doua şansă", "Fă ceea ce trebuie", "Fă din lumea înconjurătoare un loc mai bun" şi, poate cel mai actual, "Străduieşte-te să nu fii egoist". Ca şi în secţiunile precedente, fiecare capitol se încheie cu un îndemn care serveşte totodată drept concluzie, dar şi cu două probleme care îl ajută pe cititor să facă trecerea de la chestiuni de ordin general la cazul său particular. Două asemenea probleme sînt: "Dă un exemplu în care nu a fost o decizie uşoară să faci ceea ce trebuie," şi "Ce anume a făcut ca decizia să fie dificilă?"

Pe ansamblu, Gata cu regretele! reprezintă o lectură agreabilă şi utilă, iar principiile şi îndemnurile pe care le conţine îi pot ajuta pe cititori să îşi facă viaţa mai frumoasă. V-o recomand şi dumneavoastră.

(P.S. Fie că îmi scrieţi numele Pîtea, Pitea, Patea sau Pâtea, vă invit să îmi vizitaţi pagina oficială de web la adresa: http://sites.google.com/site/florinpitea/. Lectură plăcută!)

Sebastian A. Corn, "Să mă tai cu tăişul bisturiului tău, scrise Josephine" (1998)

2011-10-21T11:29:00.001+03:00

Cu mulţi ani în urmă, am participat la lansarea unui roman de Sebastian A. Corn, Să mă tai cu tăişul bisturiului tău, scrise Josephine (Editura Nemira, Bucureşti, 1998). De citit, l-am citit abia în octombrie 2011. (Mai bine mai tîrziu...) Şi iată ce am aflat:

Acţiunea romanului se petrece într-o ţară africană, de pe coasta Oceanului Atlantic, numită G. (Ar putea fi Gambia, Guineea, Guineea-Bissau, Ghana, Guineea Ecuatorială sau Gabon, dar nici unul dintre personajele-narator nu ne spune care anume este.) Cea mai mare parte a evenimentelor din intrigă se desfăşoară într-un spital, mai exact într-o sală de operaţii. Unul dintre personajele-narator este un chirurg european, al cărui nume nu îl aflăm. Celălalt personaj-narator este o asistentă medicală din G., descendentă din colonişti europeni sosiţi acolo cu secole mai înainte. Chirurgul îi spune "Josephine", însă ea nu se numeşte aşa. Nici adevăratul ei nume nu îl aflăm. Iar cele două puncte de vedere alternează pe tot parcursul cărţii.

Fundalul intrigii îl constituie o proliferare fără precedent a cazurilor de cancer în G. Protagonistul-narator operează zilnic diverşi pacienţi, iar cazurile devin din ce în ce mai dificile. Şi, dat fiind că cititorul mediu nu poate rivaliza cu un chirurg în ceea ce priveşte noţiunile medicale, Sebastian A. Corn a recurs la o strategie literară ingenioasă. Mai precis, protagonistul-narator, din ce în ce mai obosit şi mai indiferent, uită progresiv vocabularul de specialitate şi îl înlocuieşte treptat cu termeni comuni. De asemenea, se înstrăinează treptat de colaboratorii săi, ajungînd nu numai la izolare, ci şi la incapacitatea de a înţelege ceea ce se întîmplă în jurul său. (Din acest punct de vedere, regresul afectiv, lingvistic şi cognitiv al acestui personaj pare să fie reversul progresului altui protagonist, Krog, din romanul Vindecătorul.)

Pentru mine, ca om lipsit de cunoştinţe medicale, unele dintre cazurile descrise în roman au părut suprarealiste, precum cel în care unui pacient i se secţionează o porţiune dintr-un muşchi dorsal pentru a i se "petici" cutia toracică grav afectată de un accident feroviar, sau cea în care doi gemeni, la naştere, se proptesc bărbie în bărbie. Autorul m-a asigurat însă că asemenea cazuri apar uneori şi sînt documentate în literatura de specialitate.

Dincolo de aspectele clinice ale romanului, ar mai trebui să menţionez minuţiozitatea cu care sînt redate diferenţele culturale dintre personaje, grija cu care autorul a construit o reţea de relaţii profesionale şi afective între aceste personaje şi veridicitatea unor detalii, cum ar fi oxidarea progresivă a mobilierului metalic şi a instrumentarului chirurgical din cauza umidităţii mari din aer. Pe de altă parte, nici motivul apariţiei numeroaselor cazuri de cancer nu este aflat, nici unele evenimente minore nu sînt clarificate, precum sursa misterioaselor mesaje pe care le primeşte protagonistul pe pager, ceea ce îi nedumereşte întrucîtva pe cititori. (Sau putem pretinde că Josephine este pur şi simplu un roman postmodernist, drept pentru care trebuia să aibă un grad destul de ridicat de nedeterminare.)

Pe ansamblu, Să mă tai cu tăişul bisturiului tău, scrise Josephine a reprezentat o experienţă neobişnuită, comparabilă poate în privinţa stranietăţii cu The Crystal World de J. G. Ballard, un alt roman insolit care se petrece într-o ţară africană. Şi mai trebuie precizat că a fost distins în 1997 cu Marele Premiu al Editurii Nemira.

(P.S. Fie că îmi scrieţi numele Pîtea, Pitea, Patea sau Pâtea, vă invit să îmi vizitaţi pagina oficială de web la adresa: http://sites.google.com/site/florinpitea/. Lectură plăcută!)

Ţesătorul la gazetă

2011-10-18T11:37:00.001+03:00

A apărut numărul pe octombrie al Gazetei SF, editat de George Sauciuc şi îngrijit de Simona Şerbănescu. În acest număr, pe lîngă un interviu cu Mircea Pricăjan, pe lîngă articole de Nina Munteanu, Oliviu Crâznic şi Alexandru Ioan Despina şi pe lîngă o puzderie de proze fantastice şi ştiinţifico-fantastice, puteţi găsi şi o schiţă de-a subsemnatului, "Relaţii diplomatice", precum şi o recenzie pe care am scris-o despre romanul lui Sebastian A. Corn, Vindecătorul. Vă invit să faceţi o vizită pe site-ul Gazetei SF şi vă urez lectură plăcută!

Varujan Vosganian, "Cartea şoaptelor" (2009)

2011-10-17T14:32:00.001+03:00

În octombrie 2011, prin amabilitatea domnului Alexandru Mironov, am avut ocazia să parcurg, într-o ediţie cartonată foarte elegantă, un roman de Varujan Vosganian intitulat Cartea şoaptelor (Editura Polirom, Iaşi, 2009). L-am citit în cinci zile. Şi iată ce am aflat:

Cartea şoaptelor e departe de structura confortabilă a romanului tradiţional, cu protagonist, antagonist, conflict clar definit şi aşa mai departe. Mai curînd, se apropie de maniera postmodernistă de creaţie literară. Astfel, personajele sînt numeroase, însă nici unul dintre ele nu este protagonist în adevăratul înţeles al cuvîntului. Conflictele sînt multiple, însă nici unul nu este foarte clar definit (poate cu excepţia rivalităţii dintre doi cizmari care aveau atelierele pe aceeaşi stradă în Focşani). Iar graniţa comodă dintre realitate şi ficţiune, ori cea dintre realism şi fantastic, parcă nici nu ar exista. Dimpotrivă, naratorul îi asigură pe cititori că personajele au existat cu adevărat - multe dintre ele aflîndu-se în cercul de rude şi prieteni ai bunicului autorului - iar evenimentele fantastice se înfiripă printre cele realiste pe aproape fiecare pagină.

Romanul oferă o perspectivă amplă asupra poporului armean înaintea genocidului din 1915-1916, pe parcursul acestuia şi după aceea. Bună parte dintre evenimentele relatate tratează despre cel de-Al Doilea Război Mondial, despre ocupaţia sovietică din România şi despre efectele regimului comunist asupra societăţii româneşti, dar şi asupra comunităţii armene din România. Pentru a le oferi cititorilor săi o perspectivă asupra acestor evenimente istorice, autorul aduce în scenă numeroase personaje, cele mai multe dintre ele expatriaţi armeni sau descendenţi ai acestora.

Ca într-un caleidoscop, se perindă prin roman consulul Republicii Armene la Bucureşti, Harutiun Khântirian, fotograful Arşag Sâvagian, comandantul Onik Tokatlian, antreprenorul Harutiun Fringhian (cu fantasticul său testament), supravieţuitorul Sahag Şeitanian, partizanul Misak Torlakian şi, adesea, bunicul Garabet Vosganian. Poveştile lor se împletesc, se intersectează şi, în manieră postmodernistă, mica istorie a acestor personaje ajunge uneori în marginea istoriei mari, ca atunci cînd Arşag Sâvagian fotografiază cadavrul lui Nicolae Iorga, după asasinat, sau cînd planurile sinistre ale lui Stalin sînt dejucate de salutările transmise din Armenia Sovietică în România unui anume domn Staipelochian.

Aproape ca într-o instalaţie de artă experimentală, precum cutiile lui Joseph Cornell, autorul introduce în roman o întreagă serie de obiecte - un radio, hărţi, ştampile, nuci, o rîşniţă de cafea, sîmburi de rodie, un clopot, căluţi din lemn - şi fiecare dintre aceste obiecte capătă valoare simbolică şi un rost în alcătuirea poveştii. Cu alte cuvinte, fiecare dintre obiectele acestea respectă Legea lui Cehov: "Dacă pe scenă apare o puşcă, cu puşca aceea trebuie să se tragă." Şi parte din interesul pe care romanul i-l stîrneşte cititorului provine tocmai din curiozitatea de a afla ce rost are în poveste un obiect sau altul, respectiv în ce mod îşi vor influenţa personajele existenţa unele altora.

Spre sfîrşit, în penultimul capitol, autorul a mai folosit un procedeu care îmi este foarte drag: ieşirea la rampă a actorilor (sau, în acest caz, a personajelor). După ce au trecut prin paginile romanului, fiecare cu povestea sa, personajele revin laolaltă într-o ceremonie fantastică, iar obiectele despre care vă relatam ceva mai sus nu sînt nici ele lăsate deoparte.

Romanul este însoţit de un album, Cartea şoaptelor - Album (Editura Ararat, Bucureşti, 2009), în care fotografii din arhiva personală a autorului sau imagini de relevanţă istorică sînt însoţite de fragmente din roman. Ca şi Cartea şoaptelor, albumul alătură scene paşnice din viaţa de familie şi atrocităţi absolut şocante. Căci, dincolo de ritualul rîşnirii, fierberii şi sorbirii cafelei, dincolo de negoţ şi de cariere, personajele armene din roman sînt marcate, direct sau indirect, de traume majore precum genocidul, războaiele mondiale, exproprierile, întemniţările şi deportările. Pe fundalul urgisitului secol al douăzecilea, momentele de tihnă din casa bunicului Vosganian par cu atît mai fragile şi mai preţioase.

Vă recomand şi dumneavoastră cu multă căldură acest roman.

(P.S. Fie că îmi scrieţi numele Pîtea, Pitea, Patea sau Pâtea, vă invit să îmi vizitaţi pagina oficială de web la adresa: http://sites.google.com/site/florinpitea/. Lectură plăcută!)

Will McIntosh, "Soft Apocalypse" (2011)

2011-10-04T02:14:00.000+03:00

În vara anului 2011, de pe blogul autorului american Walter JonWilliams, am aflat despre romanul de debut al autorului Will McIntosh. Romanul se intitula Soft Apocalypse (Night Shade Books, San Francisco, 2011) şi părea să fie foarte incitant. Am găsit pe site-ul autorului un fragment – un text care iniţial fusese povestire şi care ulterior a devenit capitolul al cincilea al romanului. L-am citit la adresa http://willmcintosh.net/Stories.html (ceea ce vă invit şi pe dumneavoastră să faceţi), după care... am dorit să parcurg şi romanul în întregime. Mulţumită vechiului meu prieten Horia Nicola Ursu, dorinţa mi-a fost îndeplinită. Şi iată ce am aflat:

Protagonistul-narator este Jasper, absolvent al unei facultăţi de sociologie, care în viitorul apropiat colindă împrejurimile oraşului Savannah. Fiecare capitol este plasat ceva mai departe în timp, la un interval de cîteva luni sau chiar cîţiva ani de cel precedent, iar cititorii pot vedea cum societatea americană colapsează din cauza unei crize economice şi a modificării radicale a mediului înconjurător, în vreme ce Jasper şi prietenii săi se transformă la rîndul lor pentru a supravieţui.

Incidentele care formează intriga sînt adesea şocante sau dezgustătoare, de la crime şi violuri la atentate bioteroriste şi incendii. Astfel, cititorii probabil vor uita cu greu episoade în care un cîine este furat pentru scurtă vreme numai ca să revină lîngă stăpînă cu o bombă cu ceas cusută în stomac, sau în care fermieri dornici să îi ucidă pe nişte nomazi incendiază desişul de bambus cale de kilometri întregi.

Personajele, la rîndul lor, pe de o parte păstrează amintirea normalităţii în noile condiţii de colaps economic, purtînd cu ele albume de fotografii sau cărţi de buzunar jerpelite sau diplome de doctorat în filologie engleză, iar pe de altă parte ajung în situaţia de a ucide necunoscuţi pentru a salva o prietenă de la viol sau de a face apendictomii cu instrumente improvizate. În acest context, dorinţa protagonistului de a avea o relaţie amoroasă stabilă şi de a fi fericit în compania unei femei – cu tentativele şi eşecurile de rigoare – constituie un fel de laitmotiv al episoadelor din roman, cu atît mai emoţionant cu cît haosul şi decăderea din fundal sînt descrise atît de convingător în fiecare capitol.

Din punctul de vedere al prezentării acestui fundal de colaps economic şi dezastru ecologic, autorul îşi dozează extrem de bine efectele. Pe de o parte, decorul urban decadent, cu locuinţe abandonate, străzi în descompunere şi căi ferate ruginite, deşi constituie un motiv recurent al literaturii SF postapocaliptice, este descris convingător. Pe de altă parte, elemente greenpunk precum Jihadul dadaist al unei organizaţii extremiste, bambusul modificat prin inginerie genetică, apt să crească patru metri pe zi, sau virusul capabil să-i facă paşnici pe oamenii infectaţi cu el sînt tratate într-un mod creativ şi ingenios.

Romanul Soft Apocalypse este cu atît mai relevant cu cît, după criza economică din 2008, Statele Unite ale Americii se pregătesc pentru o nouă recesiune, iar şomajul, abandonul locuinţelor, insecuritatea (alături de dispozitivele tehnologice portabile precum telefoanele celulare, consolele portabile sau tabletele electronice) au ajuns să reprezinte noua normalitate. Din acest punct de vedere, pentru 2011, Soft Apocalypse este tot atît de mult o reprezentare metaforică a spiritului timpului pe cît a fost Neuromancer de William Gibson în 1984. Vă recomand şi dumneavoastră cu toată căldura acest roman.

Grant Naylor, "Better Than Life" (1990)

2011-10-01T12:54:00.001+03:00

În octombrie 2006, cu ocazia achiziţionării unui număr semnificativ de cărţi dintr-un anticariat, am cumpărat o ediţie de buzunar a romanului Better Than Life (Penguin Books, Londra, 1991). De parcurs, am parcurs-o abia în septembrie 2011, în cea mai mare parte prin mijloacele de transport în comun bucureştene - au şi cărţile de buzunar rostul lor. Şi iată ce am aflat:

La fel ca şi predecesorul său, Red Dwarf, romanul Better Than Life este o parodie a operei spaţiale şi în acelaşi timp o adaptare sub formă de text a unui serial de televiziune. În capitolele introductive, personajele principale, Lister, Rimmer, Motanul şi robotul Kryten sînt captivi într-o lume virtuală, Better Than Life, dar caută să evadeze de acolo şi să revină în lumea reală. Apoi, nava lor este prinsă în cîmpul gravitaţional al unei găuri negre şi, pentru a scăpa de acolo, personajele joacă o partidă de biliard cosmic cu planete rătăcite. Lister este pierdut, apoi regăsit pe Pămînt, printre munţi de gonaie şi gîndaci de bucătărie uriaşi. Lister îi ajută după aceea pe ceilalţi membri ai echipajului să se lupte cu un polimorf care se hrăneşte cu emoţiile lor, iar în cele din urmă pleacă pentru o vreme într-un univers paralel în care timpul curge invers.

Pe ansamblu, Better Than Life se încadrează foarte comod în categoria de "literatură de consum", dar calitativ nu se poate compara nici cu Ghidul autostopistului prin galaxie, nici cu seria Lumii Disc. Destule dintre episoadele intrigii sînt amuzante, precum cel în care conştiinţa personajului Rimmer este transferată într-un corp sintetic de femeie, sau cel în care, în cîmpul gravitaţional al găurii negre, echipajul se transformă în spaghete, iar diferitele segmente ale navei sînt în zile diferite ale săptămînii, ori cel în care polimorful le lasă pe personajele principale fără emoţiile care le stăpînesc cel mai des - vanitatea, în cazul Motanului, vina, în cazul robotului Kryten, mînia, în cazul lui Rimmer sau teama, în cazul lui Lister. Cu toate acestea, Better Than Life nu încurajează o a doua lectură, drept pentru care, împreună cu predecesorul său, Red Dwarf, fie va fi oferit la schimb unui alt cititor de literatură SF, fie va face o excursie numai dus la anticariat.

(P.S. Fie că îmi scrieţi numele Pîtea, Pitea, Patea sau Pâtea, vă invit să îmi vizitaţi pagina oficială de web la adresa: http://sites.google.com/site/florinpitea/. Lectură plăcută!)

John O'Farrell, "An Utterly Impartial History of Britain" (2007)

2011-09-26T00:07:00.001+03:00

În octombrie 2007, prin amabilitatea vechiului meu prieten, Liviu Moldovan, am avut ocazia să parcurg un volum cu o abordare neobişnuită a istoriei Marii Britanii scris de John O'Farrell şi intitulat An Utterly Impartial History of Britain or 2000 Years of Upper Class Idiots in Charge (Black Swan, Londra, 2008). Spre mirarea mea, cu toate că evenimentele prezentate în această lucrare erau tot cam cele din alte cărţi de istorie cu acelaşi subiect, maniera de prezentare a fost atît de fermecătoare şi de amuzantă încît nu mi-a venit să las cartea din mînă şi am dus-o la bun sfîrşit în numai cîteva zile. Şi iată ce am aflat:

An Utterly Impartial History of Britain este împărţită în nouă capitole. Cel dintîi acoperă perioada străveche şi perioada ocupaţiei romane din Britania. Al doilea capitol prezintă Evul Mediu timpuriu, sau, dacă preferaţi, Vremurile Întunecate. Cel de-al treilea capitol prezintă ocupaţia normandă (1066-1216). În cel de-al patrulea capitol se discută Evul Mediu tîrziu (1216-1485), iar în capitolele al cincilea şi al şaselea dinastia Tudor (1485-1603), respectiv dinastia Stuart (1603-1714). Capitolul al şaptelea tratează despre revoluţii (1714-1815). Capitolul al nouălea prezintă Imperiul Britanic (1815-1914). În final, capitolul al nouălea se ocupă cu cele două războaie mondiale (1914-1945). (Nu vă faceţi griji, în volum sînt menţionaţi şi soţii Beckham.)

Ce diferenţiază această lucrare de altele este utilizarea umoristică a anacronismelor, lucru care nu poate decît să îl încînte pe un anumit fan al curentului steampunk. Astfel, printre discuţii despre bătălii, epidemii, descoperiri geografice şi mişcări sociale se strecoară referiri anacronice la iPad, piaţa imobiliară, traficul auto, muzică pop/rock şi aviaţie. De asemenea, expunerea este întreruptă periodic pentru scurte dialoguri imaginare amuzante între diferite personalităţi istorice.

Abordarea aceasta jucăuşă face cu atît mai emoţionante relatările despre evenimente istorice mai puţin cunoscute, precum armistiţiul din ajunul Crăciunului pe frontul de vest, în 1914, sau implicarea masivă a civililor proprietari de ambarcaţiuni în retragerea armatei britanice de la Dunkirk în cel de-Al Doilea Război Mondial. În egală măsură, autorul aduce un echilibru binevenit între informaţiile de natură politică (regi, prim-miniştri, guverne, partide), cele de natură militară (războaie, campanii, bătălii), cele de natură socială (mişcări de emancipare, greve, reforme) şi cele de natură culturală (dramaturgi, arhitecţi, artişti plastici). Iar tonul lejer, ritmul alert şi dozarea atentă a informaţiilor îi împiedică pe cititori să se plictisească sau să abandoneze lectura.

Desigur, este recomandabil să parcurgem mai întîi o altă istorie a Marii Britanii ca să nu rămînem cumva cu impresia că în secolul al zecelea scandinavii au adus în Anglia mobilă în pachete plate, că Asaltul Viking a fost o formaţie de heavy metal sau că ducele de Wellington a cîştigat concursul Eurovision cu melodia Waterloo. Dar An Utterly Impartial History of Britain merită cu siguranţă timpul şi banii dumneavoastră. Puteţi achiziţiona această carte de la importatorii mei preferaţi de la Librăria Nautilus, vizitînd pagina http://www.nautilus.ro/index.php?page=shop.product_details&flypage=shop.flypage&product_id=3729&category_id=8&manufacturer_id=0&option=com_virtuemart&Itemid=1. Eu, unul, am început deja să citesc o altă carte pe aceeaşi temă, una scrisă de istoricul Simon Schama. Dar despre aceea am să vă relatez cu altă ocazie.

(P.S. Fie că îmi scrieţi numele Pîtea, Pitea, Patea sau Pâtea, vă invit să îmi vizitaţi pagina oficială de web la adresa: http://sites.google.com/site/florinpitea/. Lectură plăcută!)

De domeniul SF

2011-09-25T23:21:00.000+03:00

Zilele trecute, în numărul 10/septembrie 2011 al Gazetei SF, număr dedicat apreciatului scriitor Liviu Radu, alături de nume importante ale literaturilor imaginarului, precum Ştefana Czeller, şi Oliviu Crîznic, am avut onoarea să public o schiţă, "În vremea lui Arond Vodă", şi recenzia unui roman de Will McIntosh, "Soft Apocalypse". Vă invit şi pe dumneavoastră să urmaţi hiperlegăturile de mai sus, să parcurgeţi numărul acesta al Gazetei SF şi să apreciaţi eforturile domnişoarei redactor şef adjunct Simona Şerbănescu. Lectură plăcută!

(P.S. Fie că îmi scrieţi numele Pîtea, Pitea, Patea sau Pâtea, vă invit să îmi vizitaţi pagina oficială de web la adresa: http://sites.google.com/site/florinpitea/. Lectură plăcută!)

Grant Naylor, "Red Dwarf" (1989)

2011-09-17T00:59:00.001+03:00

Pe 30 octombrie 2006, printr-o întîmplare norocoasă, am cumpărat de la anticariatul Ex Libris (aflat pe atunci în Pasajul Universităţii) un braţ de cărţi SF... una şi una. Printre ele se aflau şi două romane de Grant Naylor dintre care pe primul, Red Dwarf (Penguin Books, Londra, 1989) am izbutit să îl citesc abia în septembrie 2011. (Aşa multe cărţi, aşa puţin timp.) Să vă spun şi dumneavoastră ce am aflat:

În viitorul îndepărtat, la bordul uriaşei nave spaţiale Red Dwarf, care face curse regulate prin Sistemul Solar, are loc un accident în urma căruia piere întregul echipaj, cu excepţia unui modest îngrijitor, Lister, a unei inteligenţe artificiale, Holly, a reprezentării holografice a unui şef de echipă, Arnold J. Rimmer, şi a unei pisici gestante. Iar nava călătoreşte vreme de peste un milion de ani, cu Lister într-un modul de stază. La reactivare, Lister descoperă că la bord se află o nouă formă de viaţă inteligentă, un descendent îndepărtat şi inteligent al pisicii gestante aduse cîndva la bord. Împreună, ei decid să se întoarcă pe Pămînt. Mai întîi găsesc o navă avariată, dintr-o generaţie mult mai recentă, apoi o repară şi revin pe Pămînt numai ca să constate că... s-au rătăcit într-un joc virtual, Better Than Life, care le îndeplineşte cele mai ascunse dorinţe.

Red Dwarf este, ca şi seria The Hitchhiker's Guide to the Galaxy, o operă spaţială parodică şi umoristică ce mai întîi a fost serial BBC. Personajele sînt caricaturale, intriga în ansamblu şi unele scene în particular sînt amuzante, iar unele clişee par să fi migrat de la Douglas Adams la Rob Grant şi Doug Naylor - ca, de exemplu, inteligenţa artificială criptică şi inutilă sau robotul dereglat şi suferind de mania persecuţiei. Per total, însă, romanul Red Dwarf nu mi s-a părut atît de amuzant ca seria lui Douglas Adams şi, ca urmare, probabil că mă voi despărţi de el destul de curînd. Dar am să citesc şi continuarea, despre care vă voi relata cu altă ocazie...

(P.S. Fie că îmi scrieţi numele Pîtea, Pitea, Patea sau Pâtea, vă invit să îmi vizitaţi pagina oficială de web la adresa: http://sites.google.com/site/florinpitea/. Lectură plăcută!)

O armă elegantă pentru o eră mai civilizată

2011-09-16T22:42:00.002+03:00

De pe blogul autorului steampunk Stephen Hunt, http://stephenhunt.net/, am aflat astăzi că, avînd în vedere relansarea seriei Star Wars, de această dată pe BluRay, regizorul George Lucas a făcut ca, noaptea, turnul British Telecom din Londra să ia înfăţişarea unei... săbii de lumină. Referirea cinematografică o puteţi (re)vedea aici: http://www.youtube.com/watch?v=ukbTFgQ4jxs.

(P.S. Fie că îmi scrieţi numele Pîtea, Pitea, Patea sau Pâtea, vă invit să îmi vizitaţi pagina oficială de web la adresa: http://sites.google.com/site/florinpitea/. Lectură plăcută!)

Oliviu Crâznic, "...Şi la sfârşit a mai rămas coşmarul" (2010)

2011-09-02T22:48:00.001+03:00

Pe 20 noiembrie 2010, la lansarea volumului meu Art Wasn't Quite Crime, unul dintre cumpărători, pe numele său Oliviu Crâznic, mi-a oferit cadou un exemplar din primul său roman, ...Şi la sfârşit a mai rămas coşmarul (Editura Vremea, Bucureşti, 2010). Ca să nu rămîn dator, i-am oferit pe loc, tot cadou, un exemplar din volumul meu An/Organic. Din păcate, la lectura romanului său, distins cu premiile Visul 2010 şi Galileo 2011, am ajuns abia spre sfîrşitul verii acestui an. Dar am ajuns...

Şi iată ce am aflat:

Protagonistul-narator, cavalerul Arthur de Seragens, primeşte invitaţia de a participa la nunta marchizei Josephine de Lauras cu un conte austriac, Maximillien Schwartz. Împreună cu un vechi prieten, vicontele de Vincennes, protagonistul ajunge la Castelul Ultimelor Turnuri, în Nuit-aux-Bois, pentru a participa la festivităţi alături de aristocraţi, prelaţi, un medic, un avocat şi şeful poliţiei locale. Festivităţile sînt însă înnegurate de zvonuri despre pîngărirea mormintelor din zonă, apoi de o misterioasă maladie care ar putea fi ciumă bubonică, iar în cele din urmă de o serie de evenimente supranaturale din ce în ce mai intense şi mai violente.

(Ca să nu vă stric plăcerea lecturii, nu am să vă dezvălui prea multe amănunte despre intrigă, pentru că bună parte din efectul romanului se bazează pe lovituri de teatru şi pe răsturnări de situaţii.)

În principiu, literaturile imaginarului se bazează pe trei elemente, ca un tripod: intrigă, personaje şi lume imaginară. Autorul s-a preocupat în mod vizibil de construirea intrigii, crescînd tensiunea treptat pînă la confruntări de-a dreptul spectaculoase aproape de final. De asemenea, romanul este structurat în capitole scurte, care fac lectura antrenantă, iar îmbinarea de elemente din romanul de capă şi spadă, romanul gotic şi romanul poliţist este făcută cu dibăcie.

Personajele sînt la rîndul lor interesant construite, iar o tuşă ce contribuie la creşterea tensiunii este că şi unele personaje aflate oficial de partea Binelui par adesea ameninţătoare, dacă nu de-a dreptul... răuvoitoare. De remarcat aici ar fi şi faptul că autorul s-a preocupat să îşi prezinte personajele cu detalii de vestimentaţie, comportament şi mimică, precum şi atenţia cu care a structurat reţeaua de relaţii schimbătoare dintre personaje.

Lumea imaginară, la rîndul ei, este construită destul de convingător, cu numeroase elemente ce amintesc de Franţa secolului al XVIII-lea. Interesant este că lumea aceasta se extinde, căci dialogurile personajelor sau documentele pe care le parcurg fac trimitere la Slovacia, Spania, Austria şi, spre final, la Transilvania. Dar decorul de bază al romanului, după canoanele gotice, este castelul bîntuit în care se petrec grozăvii de nedescris.

Romanul lui Oliviu Crâznic are şi unele mici scăpări pe care presupun că un bun redactor literar le-ar fi îndreptat.

Astfel, apar pe alocuri exprimări improprii pentru limba română ("să ne concentrăm pe posibilităţi", p. 134, în loc de: "să ne concentrăm asupra posibilităţilor", sau "M-am concentrat pe ceilalţi, pe toţi," p. 243, în loc de: "M-am concentrat asupra celorlalţi, asupra tuturor.").

Apar derapaje stilistice în discursul personajelor, ca de exemplu la pagina 97, unde un personaj aristocratic le spune altor două personaje de viţă aleasă: "De voi doi ştiam dinainte că bănuiţi câte ceva, dar mai ştiam şi că sunteţi total pe lângă." Sau, la pagina 146, protagonistul remarcă despre o contesă italiană: "Presupun că prefera să joace pe teren propriu."
Apar mici erori de morfologie ("şi noi îmbrăcasem ceva adecvat," p. 144, în loc de: "şi noi îmbrăcaserăm ceva adecvat," sau "cînd ne întorsesem," p. 145, în loc de: "cînd ne întorseserăm,").

Apar mici probleme cu punctuaţia ("Şi ducele, se uită atît de urît...", p. 94, sau "Căci oricine se afla în spatele evenimentelor, suferise în mod clar o înfrângere," p. 153).

Apar uneori exprimări tautologice ("presupun că a intrat înăuntru," p. 99, "cât să nu bată exagerat la ochi," p. 235, sau "Chiar Miraz Paşa însuşi", p. 279).

Apar din cînd în cînd cacofonii ("adică cam de toţi oamenii educaţi", p. 36, "Vicontesa se mişcă ca fulgerul", p. 267, sau "ce viaţă duc aceştia", p. 287).

În ciuda micilor stîngăcii de acest fel, ...Şi la sfîrşit a mai rămas coşmarul este un roman care se situează deasupra mediei, iar pe alocuri am observat unele apropieri stilistice faţă de proza fantastică a lui Edgar Allan Poe. Ca atare, această primă ediţie reprezintă rezultatul unui efort mai mult decît onorabil, iar o nouă ediţie revizuită probabil va elimina erorile şi îi va da romanului forma intenţionată de către autor.

(P.S. Fie că îmi scrieţi numele Pîtea, Pitea, Patea sau Pâtea, vă invit să îmi vizitaţi pagina oficială de web la adresa: http://sites.google.com/site/florinpitea/. Lectură plăcută!)

Ţesătorul, cetăţean european, se întoarce

2011-08-29T09:54:00.001+03:00

Astăzi, la ora 18.00, pe postul de televiziune TVRM, puteţi viziona o nouă ediţie a emisiunii "Românul, cetăţean european" în care voi fi invitat. Gazda acestei emisiuni este doamna Cristina Păiuşan-Nuică. De asemenea, puteţi urmări această emisiune în reluare joi, de la 9.30. Vă doresc vizionare plăcută.

(P.S. Fie că îmi scrieţi numele Pîtea, Pitea, Patea sau Pâtea, vă invit să îmi vizitaţi pagina oficială de web la adresa: http://sites.google.com/site/florinpitea/. Lectură plăcută!)

Ţesătorul, cetăţean european

2011-08-22T13:17:00.001+03:00

Astăzi, la ora 18.00, pe postul de televiziune TVRM, voi apărea în cadrul emisiunii "Românul, cetăţean european". Gazda emisiunii este doamna Cristina Păiuşan, iar tema ediţiei de astăzi... ei, o să vedeţi dumneavoastră cînd o s-o urmăriţi.

Vă urez de pe acum vizionare plăcută.

(P.S. Fie că îmi scrieţi numele Pîtea, Pitea, Patea sau Pâtea, vă invit să îmi vizitaţi pagina oficială de web la adresa: http://sites.google.com/site/florinpitea/. Lectură plăcută!)

Michael Haulică & Horia Nicola Ursu (antologatori), "Millennium Fantasy & Science Fiction", vol.1 (2009)

2011-08-19T14:48:00.003+03:00

Am început anul 2010 parcurgînd cea dintîi dintre antologiile semestriale Millennium Fantasy & Science Fiction (Millennium Press, Satu Mare, 2009, traduceri de Cristi Mitran, Robert Coller, Bogdan Lascu), un volum cu o copertă elegantă pentru care îl felicit pe graficianul Mihai Tițoiu. Antologia cuprinde proză scurtă de autori români şi anglo-saxoni ale căror romane şi nuvele fie au fost publicate la Millennium Press, fie vor apărea acolo în viitorul apropiat.

Cuvîntul înainte este semnat de editorul şi antologatorul Horia Nicola Ursu şi constituie o pledoarie în favoarea prozei scurte, un tip de ficţiune propice pentru experimente literare şi pentru formarea noilor generaţii de scriitori.

Povestirea “Cerul îngheţat” de Jeff Carlson se încadrează în subgenul hard SF şi are ca fundal al intrigii explorarea satelitului Europa şi descoperirea unor forme de viaţă extraterestre.

Schiţa “Crama lăutarilor” de Marian Coman e mai degrabă încadrabilă în genul realismului magic şi reprezintă un efort literar onorabil al autorului.

Povestirea “Epidemia” de Sebastian A. Corn, în schimb, marchează o întoarcere la universul science-fantasy din viitorul îndepărtat descris în Imperiul Marelui Graal. Cumva, textul pare un prim capitol de roman, întrucît personajele se confruntă cu o problemă majoră, ajung să îi înţeleagă originea, dar nu o şi rezolvă pînă la sfîrşitul povestirii. Aştept romanul…

Nuvela lui Jack Dann, “Da Vinci înălţîndu-se”, poate fi încadrată în subgenul clockpunk, întrucît ne prezintă un crîmpei de istorie alternativă în care, pe cînd experimenta cu maşinării zburătoare, tînărul Leonardo da Vinci l-a avut ca ucenic pe… Niccolo Machiavelli.

Schiţa “Îngeri, ieşiţi din morminte!” de Dan Doboş este o abordare reuşită a genului cyberpunk în care, într-un viitor apropiat, tineri rebeli luptă să submineze un guvern care le oferă oamenilor nemurirea.

Probabil vă aşteptaţi să afirm că textul pe care îl prefer din această antologie este “Cînd sysadminii conduceau Pămîntul” de Cory Doctorow – o abordare post-cyberpunk a subgenului postapocaliptic. Povestirea autorului canadian este meritorie, dar am apreciat-o mai mult în forma originală.

Preferata mea din această antologie este însă povestirea “Gesta kaenorum” a lui Dănuţ Ivănescu, o epopee condensată, o poveste fantastică plasată într-un Ev Mediu alternativ şi scrisă cu un farmec comparabil cu cel al romanului O sută de ani de zile la porţile Orientului de Ioan Groşan.

Liviu Radu, pe de altă parte, ne oferă povestirea “Eu te-am iubit, Paraschivo”, o distopie plasată într-un viitor apropiat în care Bucureştiul s-a separat de restul României, iar forţele de ordine sînt miliţii de suporteri ale marilor cluburi de fotbal din oraş.

Richard Paul Russo, cu povestirea “Un loc mai bun”, revizitează străzile periculoase descrise în Destroying Angel şi în celelalte romane din seria despre locotenentul Carlucci. Ca atmosferă, “Un loc mai bun” evocă irezistibil melancolia din Blade Runner.

Ultimul text din volum este schiţa “Întrebări pentru un soldat” de John Scalzi, o abordare satirică a operei spaţiale militariste.

Antologia se încheie cu note bio-bibliografice despre autori şi antologatori. Pe ansamblu, în ciuda unor mici scăpări de redactare literară, Millennium Fantasy & Science Fiction reprezintă un volum destul de valoros, iar cititorii îl vor parcurge cu plăcere.

(P.S. Această recenzie a fost publicată iniţial în revista Galileo Online pe 13 iulie 2010 sub titlul "O pledoarie pentru proza scurtă". Fie că îmi scrieţi numele Pîtea, Pitea, Patea sau Pâtea, vă invit să îmi vizitaţi pagina oficială de web la adresa: http://sites.google.com/site/florinpitea/. Lectură plăcută!)

Portret al artistului ca bărbat între două vîrste

2011-08-19T09:59:00.002+03:00

Ieri am împlinit treizeci şi ceva de ani. (Treizeci şi zece, mai exact.) Am fost uimit şi încîntat ca, pe Facebook, printre zeci şi zeci de alte mesaje, să le primesc pe următoarele:

"Happy birthday, Florin!" (Lance Olsen)

"Happy Birthday!" (Florin Dochia)

"La mulţi ani, multă sănătate, fericire şi dragoste (că-i mai bună decât toate)" (Simona Şerbănescu)

"La mulţi ani!!!" (Ana-Veronica Mircea)

"La mulţi ani, Florine!" (Mihai-Dan Pavelescu)

"La mulţi ani! Şi la multe alte romane." (Ştefana Cristina Czeller)

"Ani mulţi, cărţi bune, vacanţe exotice, muzici pe măsura şi cu voia aniversatului... ultimul pe listă... un cont care să le susţină pe toate cele numite şi nenumite..." (Marian Irimia)

"La mulţi ani şi spor la scris!" (Horia Nicola Ursu)

"La foarte mulţi şi buni ani, Florine!" (Balin Feri)

"La mulţi ani şi un an insuportabil de bun, plin de realizări profesionale şi personale!" (George Sagy Sauciuc)

"La mulţi ani, Florine, pagini multe şi memorabile! 'Şi-un palton de catifea...' " (Dănuţ Ivănescu)

"La Mulţi Ani şi s-auzim numai de bine!" (Ciprian Mitoceanu)

"La mulţi ani şi multa inspiraţie şi de acum inainte! :)" (Cristina Nemerovschi)

"La mulţi ani, Florin! Şi multă inspiraţie!" (Marian Coman)

"La mulţi ani! Urmăresc progresul romanului tău. Eşti mai harnic decît mine! Fericire, cititori, bani şi glorie îţi doresc!" (Dan Doboş)

"La mulţi ani buni!" (Mircea Pricăjan)

"Happy Birthday, Florin..." (Lucius Shepard)

"Many happy returns of the day!! (Only!!!!)" (Monica Nicolau)

"La mulţi ani!:)" (Irina Macedonski)

"La mulţi ani trăiască!!! Să fii sănătos şi voios, să ai tihna să scrii mult şi bine şi cititorii pe care îi meriţi!" (Nicu Gecse)

"La mulţi ani şi multe, multe cărţi superbe! Şi, evident, răsplata pe măsură!:)" (Oliviu Crâznic)

"La mulţi ani şi la multe cărţi (scrise şi citite!)!!!" (Costi Gurgu)

"La mulţi ani, a.k.a. happy birthday!" (Janiss Garza)

"Happy birthday!" (Richard Kadrey)

Tuturor celor care mi-au scris de ziua mea le mulţumesc pentru urări şi le doresc numai bine.

(P.S. Fie că îmi scrieţi numele Pîtea, Pitea, Patea sau Pâtea, vă invit să îmi vizitaţi pagina oficială de web la adresa: http://sites.google.com/site/florinpitea/. Lectură plăcută!)

Jeff VanderMeer & S.J. Chambers, "The Steampunk Bible" (2011)

2011-08-05T09:53:00.001+03:00

Pe 26 iulie 2011, prin amabilitatea lui Bogdan Tudor Bucheru şi a surorii sale, Mădălina Bucheru, am primit un exemplar cartonat dintr-o lucrare de nonficţiune de Jeff VanderMeer şi S. J. Chambers intitulată The Steampunk Bible - An Illustrated Guide to the World of Imaginary Airships, Corsets and Goggles, Mad Scientists and Strange Literature (Abrams Image, New York, 2011). Am parcurs-o nu o dată, ci de trei ori la rînd. Să vă spun şi dumneavoastră de ce:

The Steampunk Bible se înscrie într-o serie mai largă de lucrări îngrijite de Jeff VanderMeer, între care aş aminti antologiile Steampunk şi Steampunk II: Steampunk Reloaded. Diferenţa este că de această dată avem de-a face cu un volum format A4, cartonat, imprimat pe foaie lucioasă, cu numeroase ilustraţii alb-negru şi color. Ştiţi dumneavoastră - genul de volum lăsat pe măsuţa din sufragerie pentru ca să aibă oaspeţii ce răsfoi cît timp gazda a plecat pînă la bucătărie ca să toarne cafeaua în ceşti...

Şi prima tentaţie chiar asta este (pînă şi pentru cei care nu şi-au pus măsuţă în sufragerie şi nu beau cafea): răsfoirea volumului numai de dragul ilustraţiilor. Unele dintre ele reproduc gravuri din prima ediţie a romanelor lui Jules Verne, altele sînt portrete - fie fotografii vechi cu Edgar Allan Poe, fie portrete ale unor artişti contemporani realizate în stil Art Nouveau - altele sînt obiecte de artizanat sau cadre de film sau reproduceri ale unor coperte de carte, toate avînd legătură cu subcultura steampunk. Nu puţine dintre imagini ocupă o pagină întreagă, sau chiar două.

Desigur, la fel de tentant este şi să parcurgi textul din volum. Organizarea materialului este interesantă - pe de o parte, The Steampunk Bible conţine un text unitar, împărţit pe capitole. Astfel, primul capitol este dedicat unei prezentări generale a acestui curent cultural. Capitolul al doilea prezintă sursele de inspiraţie ale subculturii steampunk (în principal lucrări de Jules Verne şi H.G. Wells). Capitolul al treilea tratează despre literatura steampunk (anii 1980, interludiul din anii 1990 şi revirimentul spectaculos de după anul 2000). Capitolul al patrulea discută meşteşuguri legate de steampunk. Capitolul al cincilea oferă informaţii despre moda steampunk, diverse accesorii, precum şi despre muzica steampunk, în vreme ce capitolul al şaselea aduce detalii despre steampunk în cinematografie şi televiziune. Ultimul capitol pune problema viitorului acestui curent literar şi cultural, cu accent asupra dezvoltării sale pe plan internaţional şi în manieră multiculturală.

Dar Biblia steampunk se cere parcursă şi a treia oară, căci o bună parte dintre informaţiile din volum au fost inserate în manieră non-lineară. Mai precis, din loc în loc, în volum sînt strecurate scurte eseuri, manifeste şi interviuri, relevante pentru un capitol sau altul, însă alături de textul principal. Astfel, cititorii pot găsi date despre farsele jurnalistice ale lui Edgar Allan Poe sau despre influenţa lui Jules Verne în Japonia, manifeste semnate de Bruce Sterling şi de Jake Von Slatt, definiţii ale sub-subgenurilor afiliate curentului steampunk, interviuri cu artizani şi muzicieni, instrucţiuni pentru realizarea gravurilor şi multe altele.

Cartea se încheie cu note biografice despre cei doi autori, cu mulţumiri şi cu un index - pentru că este şi o lucrare de referinţă, nu numai un volum cu ilustraţii frumoase.

Desigur, s-ar putea aduce unele obiecţii pe marginea conţinutului - ca de exemplu faptul că în Biblia steampunk nu s-au menţionat romane ca The Hollow Earth de Rudy Rucker, serii de romane ca Trilogia Noului Crobuzon de China Miéville sau Jackeliad de Stephen Hunt (cea din urmă etichetată explicit drept steampunk fantasy), romane grafice precum Steampunk de Chris Bacalo şi Joe Kelly sau Le Régulateur de Corbeyran şi Moreno. Dar autorii nu au afirmat nicăieri că volumul se doreşte a fi un tratament exhaustiv al curentului steampunk, ci numai o prezentare generală, cu caracter informativ. Mai relevant mi se pare că, în măsura în care lucrarea menţionează antologii de literatură steampunk, acestea sînt chiar cele realizate de Jeff VanderMeer în colaborare cu soţia sa. Nu se aminteşte nicăieri de alte antologii, precum Extraordinary Engines de Nick Gevers sau Steampunk'd de Jean Rabe şi Martin H. Greenberg.

Parte dintre obiecţiile de acest fel au fost înlăturate de către Jeff VanderMeer cu argumentul că, informaţiile despre curentul steampunk fiind numeroase, nu au putut fi incluse toate într-un singur volum, dar ele vor deveni treptat disponibile pe un site, intitulat tot The Steampunk Bible, pe care îl puteţi vizita la adresa: http://steampunkbible.com/. Şi, dincolo de micile omisiuni, Biblia steampunk rămîne o lucrare de referinţă, un volum superb şi o carte de recitit. V-o recomand şi dumneavoastră din toată inima.

(P.S. Fie că îmi scrieţi numele Pîtea, Pitea, Patea sau Pâtea, vă invit să îmi vizitaţi pagina oficială de web la adresa: http://sites.google.com/site/florinpitea/. Lectură plăcută!)

Grigore Băjenaru, "Cişmigiu et Comp." (1942)

2011-08-02T18:40:00.000+03:00

Au şi cărţile un public-ţintă. Poate că cele despre şcolari li se adresează chiar şcolarilor, sau nostalgicilor care îşi amintesc cu drag vremurile trecute. Cum nu sînt nici şcolar, nici nostalgic, mă tem că nu m-am încadrat în publicul-ţintă al romanului autobiografic Cişmigiu et. comp. (Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 2005) de Grigore Băjenaru.

E adevărat, cîndva am fost şcolar (în alt mileniu) şi, în vacanţele de vară, petreceam săptămîni de-a rîndul în casa naşilor mei din cartierul Rahova, împreună cu o verişoară, citind şi uneori făcînd schimb de fragmente de text amuzante. Atunci, pe cînd eu eram la gimnaziu, iar verişoara mea la Liceul Gheorghe Lazăr, am aflat despre Cişmigiu et Comp., dar de citit nu am citit-o. Voi fi citit eu alte cărţi despre şcolari în perioada aceea, unele autobiografice (precum Romanul adolescentului miop de Mircea Eliade), dar ironia face că am parcurs Cişmigiu et Comp. abia în 2011, la mai bine de douăzeci de ani de la absolvirea liceului.

Şi iată ce am aflat:

Protagonistul-narator îşi începe relatarea în Cişmigiu, în 1946, la douăzeci de ani după absolvirea Liceului Gheorghe Lazăr. Capitolele următoare relatează anecdote din viaţa lui de liceean (1918-1926) - corespunzînd cu anii de gimnaziu şi de liceu din sistemul de învăţămînt contemporan.

Unele anecdote sînt despre mici trucuri folosite la ore pentru a evita examinarea. Altele - despre personalitatea şi excentricităţile profesorilor (printre care s-a numărat şi un anume Camil Petrescu). Altele - despre chiuluri şi şotii în Parcul Cişmigiu, ori despre mici farse pe care şi le făceau elevii unii altora.

Alte capitole amintesc concursuri şcolare, teze, examene. Şi, inevitabil, spre final apar şi poveşti de dragoste, scrisori de amor şi emoţii. Iar ultimul capitol revine la întîlnirea de douăzeci de ani.

Desigur, printre adolescenţii de astăzi, multe dintre anecdotele din carte pot părea puerile. Şi, ca dovadă că trecutul e o altă ţară în care lucrurile se fac altfel, adolescenţii din Cişmigiu et Comp. le scriu domnişoarelor poeme şi acrostihuri pe hîrtie roz mai degrabă decît SMS-uri pe smartphone-uri cu touchscreen sau chat-uri pe site-uri de socializare. (Iar la întîlnirea de douăzeci de ani mulţi dintre ei lipsesc pentru că au căzut la datorie într-un război mondial...)

Chiar aşa, dumneavoastră cînd aţi scris ultima oară un acrostih?

(P.S. Fie că îmi scrieţi numele Pîtea, Pitea, Patea sau Pâtea, vă invit să îmi vizitaţi pagina oficială de web la adresa: http://sites.google.com/site/florinpitea/. Lectură plăcută!)

Cory Doctorow, "Makers" (2009)

2011-07-29T13:06:00.000+03:00

În 2009, prin amabilitatea autorului, am preluat de pe site-ul lui Cory Doctorow textul integral al romanului său Makers, din care, cu cîţiva ani mai înainte, citisem prima parte, intitulată Themepunks şi publicată la noi de Millennium Books sub titlul Un miliard de şanse. L-am imprimat, i-am pus o copertă frumoasă (cu ajutorul unui prieten) şi... de citit l-am citit abia în iulie 2011. (Aşa multe cărţi, aşa puţin timp.)

Să vă spun şi dumneavoastră ce am aflat:

În prima parte, o jurnalistă specializată în tehnologie, Suzanne Church, asistă la fuziunea a două corporaţii, Kodak şi Duracell. Preşedintele noului grup, Kettlewell, anunţă că va investi în numeroase grupuri mici şi inventive. Suzanne ajunge în Hollywood, Florida, unde scrie reportaje despre microfirma a doi constructori, Lester Banks şi Perry Gibbons. Construcţiile celor doi - aparate bazate pe stocuri de jucării nevîndute, pe putere de procesară ieftină, ubicuă şi pe inventivitate - se vînd bine pe piaţa colecţionarilor şi declanşează o tendinţă socială numită Noua Muncă. Lester, complexat fiind de propria obezitate, pleacă în Rusia pentru a-şi modifica metabolismul şi a deveni din nou suplu, iar Suzanne Church se mută la Sankt Petersburg pentru a scrie despre noile tendinţe medicale şi tehnologice de acolo.

În partea a doua, cincisprezece ani mai tîrziu, Lester şi Perry construiesc un traseu interactiv, prin care vizitatorii pot pilota un vehicul şi în care fiecare vizitotor poate influenţa evoluţia exponatelor. Expoziţia se dovedeşte a fi un succes, iar un funcţionar superior de la Disney world, Sammy Page, caută să îi saboteze pe cei doi întreprinzători pentru încălcarea drepturilor de autor ale corporaţiei Disney.

În partea a treia, conflictul escaladează. Kettlewell încearcă să îi ajute pe Lester şi Perry să dea la rîndul lor corporaţia Disney în judecată, moda traseelor interactive se răspîndeşte în Statele Unite şi Brazilia, admiratorii îi încurajează pe cei doi protagonişti, în vreme ce avocaţii tulbură apele de o parte şi de alta. Din fericire, Sammy Page întrevede o soluţie, chiar dacă aplicarea ei este cît pe ce să îl coste postul de la Disney, iar seria de procese este muşamalizată.

Epilogul, plasat la alţi cincisprezece ani în viitor, îi readuce împreună pe Lester (funcţionar superior la Disney, frustrat de lipsa de activitate) şi Perry (consultant al traseelor interactive, veşnic pe drumuri) pentru un nou proiect care le redă bucuria de a trăi.

Cel mai uşor de remarcat în privinţa romanului Makers este că, deşi este un roman masiv, se citeşte uşor şi cu plăcere. Unul dintre motive este că intriga este foarte bine structurată. Cory Doctorow a construit mai multe planuri narative (folosind omniscienţa selectivă multiplă) şi conflicte credibile, cu întorsături rapide de situaţie şi lovituri de teatru spectaculoase.

Un alt motiv pentru care Makers este agreabil este caracterizarea personajelor. Autorul a creat personaje credibile, iar modul în care le prezintă creează o puternică relaţie empatică între personaje şi cititori. Mai mult, pînă şi antagonistul sau personajele secundare ajung să se bucure de înţelegerea şi de simpatia cititorilor, ceea ce se întîmplă destul de rar. Iar faptul că nu numai protagoniştii sînt complecşi şi evoluează, ci şi antagonistul şi unele personaje secundare, arată că Doctorow a evoluat mult ca scriitor.

Ar mai trebui remarcat, tot ca o dovadă a măiestriei autorului, că dezvoltarea intrigii şi caracterizarea personajelor se îmbină foarte elegant, iar scenele din fiecare capitol ajută simultan la evoluţia conflictelor, la conturarea fiecărui personaj în parte şi la dezvoltarea unei reţele de relaţii dinamice între personaje.

Lumea imaginară din roman este de asemenea foarte minuţios construită şi este datoare în egală măsură subgenului postcyberpunk şi celui de dată mai recentă greenpunk. Contextul istoric de recesiune economică în care a fost scris şi publicat romanul răzbate frecvent din această lume ficţională plasată într-un viitor apropiat. De asemenea, interesul autorului pentru universul Disney reapare în acest roman, cu o intensitate ce aminteşte de Down and Out in the Magic Kingdom. Şi ar mai trebui să menţionez aici referirile frecvente la diverse subculturi ale adolescenţilor şi tinerilor, de la goth la punk. Spre exemplu, fuziunea dintre perspectiva sumbră a subculturii goth şi universul Disney este memorabilă.

Dincolo de toate aceste aspecte, rămîne impactul emoţional al acestui roman asupra cititorilor - credinţa nestrămutată în creativitatea oamenilor, în colaborare şi sprijin, în puterea indivizilor şi a comunităţilor de a face lucruri noi şi interesante şi utile chiar şi în condiţii de criză economică. Din acest punct de vedere, optimismul personajelor, chiar şi după confruntarea cu brutalităţi poliţieneşti sau cu maladii grave, precum şi bunăvoinţa lor sînt de-a dreptul contagioase. Şi, cu toate că detaliile intrigii se vor şterge cu timpul din memoria cititorilor, impresia plăcută dată de Makers le va rămîne multă vreme în amintire.

Vă recomand cu mult căldură acest roman, la fel de bine scris ca Little Brother, dar ceva mai optimist. Îl puteţi parcurge gratuit la adresa: http://craphound.com/makers/Cory_Doctorow_-_Makers.html sau îl puteţi achiziţiona de aici: http://www.amazon.co.uk/Makers-Cory-Doctorow/dp/0007327897/ref=pd_cp_b_1. Desigur, după ce l-am terminat de parcurs, am început lectura celei mai recente cărţi a aceluiaşi autor, With a Little Help. Dar despre aceasta am să vă relatez cu altă ocazie.

(P.S. Fie că îmi scrieţi numele Pîtea, Pitea, Patea sau Pâtea, vă invit să îmi vizitaţi pagina oficială de web la adresa: http://sites.google.com/site/florinpitea/. Lectură plăcută!)

Gangland de lîngă noi

2011-07-18T01:02:00.000+03:00

De cîteva săptămîni, în curţile interioare ale imobilului în care locuiesc se desfăşoară lucrări de reabilitare termică. Lucrătorii care se ocupă cu această activitate au înălţat schele.

După cum puteţi observa, structura seamănă puţin cu decorurile din primul meu roman, Gangland. (Viaţa imită arta?)

Ca urmare, l-am rugat pe bunul meu prieten Tudor Popa să realizeze cîteva fotografii (şi îi mulţumesc pe această cale pentru bunăvoinţă).

Nu am rezistat să nu apar şi eu în decor, măcar puţin. Ca să pot pretinde mai tîrziu că am fost în Gangland...

(P.S. Fie că îmi scrieţi numele Pîtea, Pitea, Patea sau Pâtea, vă invit să îmi vizitaţi pagina oficială de web la adresa: http://sites.google.com/site/florinpitea/. Lectură plăcută!)

Ţesătorul la el acasă

2011-07-17T19:08:00.000+03:00

Astăzi vă invit la mine acasă...

Pentru a vă arăta (cu ajutorul unor imagini realizate de bunul meu prieten Tudor Popa) cîteva rafturi cu cărţi...

Şi o parte din sufrageria mea...

Şi alte cîteva rafturi cu cărţi....

Ştiu că vreţi să vedeţi şi cărţile de pe rîndurile din spate ale rafturilor, dar asta sa va întîmpla cu altă ocazie.

(P.S. Fie că îmi scrieţi numele Pîtea, Pitea, Patea sau Pâtea, vă invit să îmi vizitaţi pagina oficială de web la adresa: http://sites.google.com/site/florinpitea/. Lectură plăcută!)

Paolo Bacigalupi, "Pump Six and Other Stories" (2010)

2011-07-16T12:21:00.000+03:00

După cum relatam cu altă ocazie, în mai 2011 am primit cadou de la Bogdan Tudor Bucheru şi de la soţia sa, Kelly Bucheru, un număr de cărţi din Statele Unite ale Americii. Dintre acestea, în iulie 2011 am parcurs o colecţie de povestiri de Paolo Bacigalupi, Pump Six and Other Stories (Night Shade Books, San Francisco, 2010). Şi iată ce am aflat:

Prima povestire, "Pocketful of Dharma", dă tonul întregului volum. Este povestea unui băieţel chinez, Wang Jun, care, în urma pierderii familiei din cauza unei epidemii, ajunge într-un viitor apropiat să cerşească pe străzile din Chengdu. Întîmplarea face că Wang Jun ajunge în proprietatea unui mic dispozitiv de stocare a datelor pe care se află un simulacru de personalitate, nimeni altul decît... Dalai Lama. Combinaţia de înaltă tehnologie şi viaţă josnică trimite cu gîndul la reţeta clasică a literaturii cyberpunk, iar decorurile biomecanice sînt demne de Adrenergic!

"The Fluted Girl", pe de altă parte, este o povestire despre consecinţele chirurgiei estetice. Personajele principale sînt surori gemene, Lidia şi Nia, supuse de către stăpîna domeniului pe care locuiesc unor operaţii repetate în vederea transformării lor în instrumente de suflat vii, menite să ofere spectacole muzical-erotice. Dar Lidia, deşi fragilă, are planuri ambiţioase de evadare şi răzbunare.

"The People of Sand and Slag" este de-a dreptul grotescă. Într-un viitor mediu, în care biosfera a fost aproape complet distrusă, iar usactul şi oceanul planetar au fost poluate la extrem, oamenii înşişi au ajuns, mulţumită ingineriei genetice, să se poată hrăni direct cu substanţe minerale şi să îşi poată regenera membrele pierdute. Protagonistul-narator, Chen, face parte dintr-un comando care are ca misiune paza unui perimetru vast în care se desfăşoară operaţiuni miniere. Împreună cu colegii săi, găseşte un cîine şi învaţă cum să îl hrănească şi cum să aibă grijă de el. Finalul povestirii este însă macabru, iar concluzia demonstraţiei subtextuale prin reducere la absurd este că nu ne putem separa de ecosistemul în care trăim. Atît intriga povestirii cît şi caracterizarea personajelor şi fundalul minuţios realizat fac ca "The People of Sand and Slag" să fie printre cele mai reuşite din volum.

"The Pasho" este în schimb o povestire plasată într-un viitor îndepărtat, în care, după un colaps al civilizaţiei şi o renaştere a ei, o populaţie deşertică, Jai, are conflicte periodice cu un popor dintr-o zonă cu lacuri, Keli. O organizaţie religioasă, Pasho, cauză să păstreze cunoştinţele din vechime şi să aplaneze conflictele. Iar personajul principal, Raphel, un Jai devenit Pasho, revine în localitatea natală numai ca să afle că bunicul său pregăteşte o nouă invazie a zonei lacurilor.

"The Calorie Man" este povestirea care mi-a atras mai întîi atenţia asupra lucrărilor literare ale lui Paolo Bacigalupi. Plasată într-un viitor apropiat, povestirea imaginează o lume în care hrana omenirii este asigurată de cîteva plante şi animale patentate de corporaţii multinaţionale, culturile tradiţionale au pierit din cauza unor maladii (poate create prin inginerie genetică de către aceleaşi corporaţii), iar, după epuizarea rezervelor de ţiţei, transporturile au ajuns să se bazeze pe dirijabile, veliere şi motoare cu energie mecanică încorporată în arcuri. Protagonistul Lalji, un indian exilat în America de Nord, pleacă pe Mississippi în căutarea unui genetician, iar monopolul corporaţiilor asupra recoltelor este spart.

"The Tamarisk Hunter", pe de altă parte, aduce în discuţie un alt viitor posibil în care, pe baza unor legislaţii dubioase, drepturile de utilizare a apei în state precum Arizona sau Colorado sînt cumpărate de către California, iar puţinii localnici rămaşi, precum personajul principal Lolo, se agaţă de nişte slujbe mizere într-o zonă în mare parte abandonată.

"Pop Squad" este o altă povestire grotescă, la fel de şocantă în unele privinţe ca "Modesta propunere" a lui Jonathan Swift. Într-un viitor apropiat, mulţumită tratamentelor medicale avansate, oamenii au ajuns să aibă speranţa de viaţă extinsă pe termen nedefinit şi să nu mai îmbătrînească. În schimb, personaje precum protagonistul-narator au misiunea de a găsi mame clandestine şi de a le ucide bebeluşii - pentru că o lume deja suprapopulată de nemuritori nu poate să suporte presiunea demografică. Tonul naraţiunii aminteşte de literatura poliţistă americană din perioada pulp, iar atmosfera - de Blade Runner.

"Yellow Card Man" este poate cea mai deprimantă povestire din volum. Personajul principal este un bătrîn chinez pe nume Tranh - fostul director al unei companii de transporturi maritime, ajuns acum să lucreze ca zilier în Thailanda. În ultimele zile de viaţă, Tranh reuşeşte să îi plătească nişte poliţe vechi unui fost angajat - dar şi să piardă ultima rămăşiţă de omenie.

"Softer" este cel mai slab text din volum - o schiţă despre un bărbat din clasa de mijloc care, într-o dimineaţă de vară, îşi ucide soţia în locuinţa lor din suburbii, apoi o îngroapă în curtea din spate şi fuge în Mexic cu economiile. Tehnic vorbind, nu se încadrează în genul ştiinţifico-fantastic.

"Pump Six", în schimb, reprezintă o bună încheiere pentru întreaga culegere. Protagonistul-narator, Alvarez, locuieşte în New York, în viitorul apropiat, şi lucrează la un centru pentru întreţinerea pompelor de ape menajere. Treptat, constată că una dintre pompe nu mai poate fi repusă în funcţiune cu un program de calculator de la centru, ci trebuie reparată fizic, iar compania care a produs-o a dat faliment cu decenii în urmă, departamentul de inginerie de la o universitate învecinată s-a desfiinţat, cărţile din bibliotecă sînt de neînţeles, iar concetăţenii săi sînt analfabeţi şi incapabili să înţeleagă lumea în care trăiesc. Ca şi filmul Idiocracy, povestirea conţine în subtext o pledoarie în favoarea educaţiei, culturii şi competenţei profesionale - pentru că în lipsa lor nu putem menţine şi dezvolta civilizaţia.

Pe ansamblu, Pump Six and Other Stories reprezintă un volum foarte reuşit şi foarte relevant pentru vremurile în care trăim - comparabil ca importanţă cu Burning Chrome de William Gibson. Vi-l recomand cu căldură şi dumneavoastră. Cît despre lumea minuţios imaginată din "The Calorie Man" şi "Yellow Card Man", Paolo Bacigalupi a revizitat-o în romanul The Windup Girl. Dar asta e altă poveste...

(P.S. Fie că îmi scrieţi numele Pîtea, Pitea, Patea sau Pâtea, vă invit să îmi vizitaţi pagina oficială de web la adresa: http://sites.google.com/site/florinpitea/. Lectură plăcută!)

Corbeyran & Moreno, "Le Régulateur 2: Hestia" (2004)

2011-07-08T11:00:00.002+03:00

În luna iunie 2011, după ce am parcurs primul volum din romanul grafic steampunk Le Régulateur, am trecut la volumul al doilea, Hestia (Editura Delcourt, Paris, 2004). Şi iată ce am aflat:

Într-un palat multimedia, Aristide Nyx vizionează o peliculă din care află că un candidat la preşedinţie conspiră în vederea transformării radicale a "regularizării". Din păcate, un ciborg îl atacă pe Aristide şi îi fură atît pelicula compromiţătoare cît şi geanta cu aparatura necesară susţinerii vieţii după separarea de siamez.

Colega sa, Hestia, primeşte ordin să îl găsească. Aristide vizitează un colaborator la spital, apoi, împreună cu Hestia, îl înfruntă pe ciborg într-o oţelărie. Şeful îi încredinţează o nouă misiune - să îl regularizeze pe Typhoeus - politicianul pe care Aristide trebuise iniţial să îl protejeze.

Cu ajutorul Ambrosiei, protagonistul pilotează o navetă în urmărirea unui tren, trece prin confruntări spectaculoase, apoi îl asasinează pe Typhoeus. Cei doi zboară la Institutul Tartare, unde Aristide fusese crescut şi operat, au un schimb de focuri cu un comando, iar Aristide, aflat acum în stare gravă, este tratat de profesorul Esculape - acelaşi care îl separase de fratele său siamez, însă întinerit în mod misterios.

Volumul Hestia aduce mai multe episoade flashback decît primul, clarificînd astfel atît trecutul protagonistului cît şi relaţia acestuia de lungă durată cu Ambrosia, cu profesorul Esculape şi cu alte personaje. Scenariul este destul de antrenant, însă grafica este şi de această dată de mai bună calitate - în acest volum, partea în tuş a fost creată de Éric Moreno, iar culorile de fratele său, Marc Moreno. Inventivitatea celor doi în materie de vehicule retro-futuriste, peisaje urbane, decoruri industriale şi vestimentaţia personajelor este de invidiat.

Ar trebui să adaug că volumul Hestia conţine un supliment color de opt pagini, Les Carnets de Biapolis, cu portrete ale personajelor şi articole din presa acestei lumi fictive - o metodă economică şi elegantă de a adăuga informaţii de fundal pentru mai buna înţelegere a romanului grafic.

Cum lectura benzii desenate Le Régulateur s-a dovedit pînă aici a fi destul de agreabilă, probabil că voi parcurge cît de curînd şi următorul volum. Dar asta e altă poveste.

(P.S. Fie că îmi scrieţi numele Pîtea, Pitea, Patea sau Pâtea, vă invit să îmi vizitaţi pagina oficială de web la adresa: http://sites.google.com/site/florinpitea/. Lectură plăcută!)

Corbeyran & Moreno, "Le Régulateur 1: Ambrosia" (2002)

2011-07-05T19:20:00.004+03:00

La jumătatea lunii iunie 2011, prin amabilitatea domnului Cristian Lăzărescu, am achiziţionat primele patru volume dintr-un roman grafic steampunk de Éric Corbeyran (scenariul) şi Marc Moreno (grafica). Romanul se numeşte Le Régulateur, iar primul volum e subintitulat Ambrosia (Colecţia Neopolis, Editura Delcourt, Paris, 2002). Iată despre ce este vorba:

Într-un viitor apropiat, ca urmare a unei serii de epidemii, societatea umană s-a transformat radical, iar cei care încalcă vreun contract social sau comercial pot fi supuşi "regularizării" (sau, dacă preferaţi, asasinatului pe baze legale). Protagonistul romanului grafic este un asemenea "regularizator", Aristide Nyx, care primeşte misiunea de a o ucide pe o "regularizatoare" independentă, Samsonne. Aristide refuză iniţial misiunea, dar apoi superiorii îi cer să îl protejeze pe un politician, Léonard Typhoeus, împotriva lui Samsonne. Confruntarea dintre cei doi asasini plătiţi se defăşoară într-o arenă aglomerată, cu ocazia unui meci sîngeros, apoi în culisele stadionului.

Scenariul în sine este destul de spectaculos, combinînd elementele unui film de acţiune cu cele ale unui SF urban recursiv. Demne de remarcat sînt aici secvenţele de flashback, în care protagonistul îşi reaminteşte copilăria şi fratele siamez, desfăşurarea acţiunii pe mai multe planuri, în care sînt urmărite în paralel activităţile protagonistului şi cele ale antagonistei, precum şi finalul, care îi îndeamnă pe cititori să caute şi volumul următor din serie pentru a afla continuarea.

Dar scenariul, deşi meritoriu, este pus în umbră de grafică. Într-un mod insuficient explicat, lumea imaginară în care se desfăşoară acţiunea este cam ca un vis al lui Jules Verne la 1900. Personajele masculine poartă jobene sau meloane, vehiculele au o înfăţişare retro (chiar dacă unele dintre ele sînt zburătoare), gardurile şi balustradele sînt din fier forjat, clădirile au adesea un aer Art Nouveau, iar încăperile utilitare gem de conducte, ţevi, flanşe şi valve. Iar Ţesătorul apreciază...

Pe ansamblu, cu toate că Le Régulateur nu se poate compara nici cu Liga domnilor extraordinari (ca scenariu), nici cu Steampunk (ca grafică), rămîne o realizare notabilă în domeniu. Am să vă relatez cît de curînd şi despre următoarele volume din această serie.

(P.S. Fie că îmi scrieţi numele Pîtea, Pitea, Patea sau Pâtea, vă invit să îmi vizitaţi pagina oficială de web la adresa: http://sites.google.com/site/florinpitea/. Lectură plăcută!)

Ţesătorul recomandă

2011-07-05T16:39:00.000+03:00

Mulţumită unui interlocutor de pe blogul lui Turambar, pe numele său de Internet Tapirul, am aflat despre un blog de fotografii dedicat... cititorilor şi cărţilor. Se numeşte "Cartea din geantă". Îl puteţi vizita şi dumneavoastră aici.

(P.S. Fie că îmi scrieţi numele Pîtea, Pitea, Patea sau Pâtea, vă invit să îmi vizitaţi pagina oficială de web la adresa: http://sites.google.com/site/florinpitea/. Lectură plăcută!)

Alexander von Schönburg, "Arta de a scăpăta cu stil" (2005)

2011-07-02T12:15:00.000+03:00

În iunie 2011, am achiziţionat de la Librăria Eminescu un exemplar cartonat din volumul contelui Alexander von Schönburg Glachau "Arta de a scăpăta cu stil - mai puţin înseamnă mai mult" (Editura Nemira, Colecţia Bonton aristocrat, Bucureşti, 2011). Părea să fie un fals tratat filosofic, asemănător cu volumul "Cum am ales libertatea" de Tom Hodgkinson. Am parcurs această lucrare în cîteva zile. Şi iată ce am aflat:

Prefaţa este semnată de Rodica Binder şi se intitulează "Alchimia declinului". Succint, ne prezintă tema cărţii, cîteva informaţii despre autorul acesteia şi depre parcursul său profesional, precum şi cîteva cugetări pe marginea distincţiei dintre "a fi" şi "a avea".

Prima parte a volumului tratează despre necesitatea de a economisi şi a trăi în cumpătare, apoi despre eroi ai pauperităţii - fie că este vorba despre persoane ca actorul Helmut Berger, despre oraşe ca Pisa sau despre ţări întregi precum Ungaria.

Partea a doua, mult mai amplă, discută chestiuni legate de bani, de locuinţă, de dietă, de exerciţiile fizice, de automobile şi călătorii, de vestimentaţie şi de consumul de produse culturale, precum şi de educarea copiilor şi de mersul la cumpărături. Foarte frecvent, autorul oferă exemple privitoare la echilibru, cumpătare şi autocontrol, precum şi contraexemple care ţin de exces şi de risipă.

Partea a treia, mult mai succintă, contrastează "Sărmanii bogaţi" şi lucrurile care ne îmbogăţesc cu adevărat în viaţă. Potrivit autorului, recesiunea economică reprezintă o şansă de a redescoperi valorile umane şi comuniunea.

Volumul se încheie cu un glosar amuzant, în care întîlnim definiţii atît pentru lanţuri de magazine cît şi pentru... Regina Elisabeta a II-a a Marii Britanii.

Cu toate că pe alocuri exemplele de "stil" în arta de a scăpăta alese de autor sînt nelalocul lor (William S. Burroughs, ca să amintesc numai unul), pe ansamblu volumul îmbină foarte ingenios experienţa de viaţă a contelui Alexander von Schönburg Glachau, studiile de caz şi consideraţiile de ordin general. Departe de a fi un tratat sec sau o predică moralizatoare, "Arta de a scăpăta cu stil" e o lectură agreabilă, adesea amuzantă, şi cu numeroase sfaturi practice. V-o recomand cu plăcere.

(P.S. Fie că îmi scrieţi numele Pîtea, Pitea, Patea sau Pâtea, vă invit să îmi vizitaţi pagina oficială de web la adresa: http://sites.google.com/site/florinpitea/. Lectură plăcută!)

Domnule doctor, boală lungă...

2011-06-26T14:18:00.000+03:00

Vineri, 24 iunie, în urma susţinerii publice a tezei, mi s-a acordat titlul de doctor în filologie engleză. Distinşii membri ai comisiei au propus să mi se acorde distincţia "summa cum laude" şi au estimat că lucrarea este de importanţă internaţională. Din comisie au făcut parte doamna decan Alexandra Cornilescu, doamna profesor doctor Lidia Vianu, domul conferenţiar doctor Adrian Radu şi domnul conferenţiar doctor Mihai Stroe. M-au onorat cu prezenţa domnişoara Simona Şerbănescu, domnul Alexandru Mironov, domnul Mihai Dan Pavelescu, domnul Mirel "Turambar" Palada şi domnul conferenţiar doctor George Volceanov. Între propunerea unui plan de lucrare şi susţinerea publică a lucrării s-au scurs treisprezece ani. Versiunea tipărită a acestei lucrări, intitulată Art Wasn't Quite Crime, poate fi comandat aici într-o frumoasă ediţie de la Millennium Books.

(P.S. Fie că îmi scrieţi numele Pîtea, Pitea, Patea sau Pâtea, vă invit să îmi vizitaţi pagina oficială de web la adresa: http://sites.google.com/site/florinpitea/. Lectură plăcută!)

Paolo Bacigalupi, "Ship Breaker" (2010)

2011-06-21T15:32:00.001+03:00

Relatam cu altă ocazie că, pe 23 mai 2011, am primit cadou de la Bogdan Tudor Bucheru şi de la soţia lui, Kelly Bucheru, un număr de cărţi din Statele Unite ale Americii. Printre ele s-a aflat şi un roman de Paolo Bacigalupi, Ship Breaker (Little, Brown and Co., New York, 2010) - roman destinat tinerilor şi distins cu Premiul Michael L. Printz oferit de Asociaţia Bibliotecilor din America. Am parcurs Ship Breaker în patru zile.

Şi iată ce am aflat:

Acţiunea e plasată în viitorul apropiat, peste două sau trei decenii, în zona Golfului Mexic, unde, ca urmare a creşterii efectului de seră şi a topirii calotelor glaciare, numeroase zone de coastă au fost inundate, iar unele oraşe au fost devastate de uragane.

Protagonistul este Nailer, un adolescent sărac şi analfabet care, împreună cu o echipă de copii şi tineri, ajută la dezmembrarea vaselor oceanice abandonate după epuizarea ţiţeiului. După o furtună deosebit de violentă, Nailer şi şefa lui de echipă, Pima, descoperă un velier modern eşuat pe o insuliţă şi salvează o tînără bogată. Tînăra se dovedeşte a fi fiica directorului unei companii de transporturi maritime, iar Nailer încearcă să o ajute să scape de urmăritori care ar dori să o ia ostatică pentru a-l convinge pe director să lase conducerea în mîinile unui contracandidat oneros.

Prima escală a celor doi fugari este în Mississippi Metropolitan, un port construit după dispariţia oraşelor New Orleans şi Orleans II. Nita este însă răpită tocmai în ziua în care Nailer găseşte în port o navă al cărei echipaj îi e loial directorului, iar protagonistul se îmbarcă pe Dauntless pentru a ajuta la salvarea fetei. Finalul romanului este deosebit de spectaculos şi include bătălii navale, naufragii, lupte corp la corp şi situaţii pe muchie de cuţit.

Dintre elementele memorabile ale cărţii, aş aminti în primul rînd stilul foarte clar şi economic. Acesta, împreună cu tehnoredactarea aerisită a textului, face lectura foarte uşoară şi agreabilă.

Un alt element îl constituie caracterizarea personajelor. Paolo Bacigalupi a reuşit foarte bine atît să creioneze personaje memorabile, precum protagonistul Nailer şi tatăl său violent, Richard Lopez, cît şi să creeze o reţea de relaţii şi de conflicte între ele care servesc foarte bine la construirea intrigii. Trebuie să remarc aici şi că personajele secundare, destul de numeroase, sînt la rîndul lor foarte bine realizate.

Intriga în sine, deşi structurată pe tiparul clasic al romanelor pentru adolescenţi, este înţesată de episoade spectaculoase şi îi ţine pe cititori cu sufletul la gură, de la prima la ultima pagină. Un aspect special, în legătură cu care l-am felicitat pe autor, este cel al cîrligelor narative, plasate cu abilitate la sfîrşitul fiecărui capitol şi menite să îi facă pe cititori să înceapă imediat lectura capitolului următor.

Fundalul romanului este de asemenea minuţios realizat, iar consecinţele schimbării climatice şi epuizării ţiţeiului sînt bine gîndite, bine prezentate şi bine integrate în roman, fie că este vorba de fenomene meteorologice spectaculoase, de modificări sociale şi logistice sau de transformări culturale şi biologice profunde. Spre exemplu, clădirile inundate şi parţial distruse de uraganele frecvente joacă un rol crucial în deznodămîntul romanului, personajele locuiesc în adăposturi improvizate, iar cei bogaţi şi puternici au drept servitori semi-oameni creaţi prin experimente genetice.

Pe ansamblu, Ship Breaker este o realizare remarcabilă din domeniul literaturii pentru tineret, iar stilul clar şi concis în care a fost scrisă o face accesibilă. V-o recomand cu plăcere şi dumneavoastră. Cît despre mine, am început deja să citesc o altă carte de Paolo Bacigalupi, Pump Six and Other Stories. Dar despre aceasta am să vă relatez cu altă ocazie...

(P.S. Fie că îmi scrieţi numele Pîtea, Pitea, Patea sau Pâtea, vă invit să îmi vizitaţi pagina oficială de web la adresa: http://sites.google.com/site/florinpitea/. Lectură plăcută!)

John Scalzi (antologator), "Metatropolis" (2010)

2011-06-15T23:38:00.002+03:00

După cum relatam aici, am avut plăcerea să primesc o duzină de Crăciunuri la pachet într-o zi de mai. Dintre toate volumele primite cadou de la Bogdan Tudor Bucheru şi de la soţia lui, Kelly Bucheru, am citit mai întîi o antologie alcătuită de John Scalzi şi intitulată Metatropolis (Tor Books, New York, 2010). Am parcurs-o în numai patru zile, cu sufletul la gură.

Şi iată ce am aflat:

Metatropolis este un volum construit pe principiul "world sharing" (sau al lumii imaginare comune, dacă preferaţi). Mai precis, conform "Introducerii" scrise de John Scalzi, cei cinci autori antologaţi aici au conlucrat în vederea imaginării unei lumi urbane din viitorul apropiat, de după epuizarea rezervelor de ţiţei, iar ideile cu care a contribuit fiecare pentru conturarea fundalului acestei lumi imaginare au avut un rol decisiv în formarea poveştilor individuale cu care autorii au creat antologia. Un alt element demn de menţionat este că antologia aceasta a fost mai întîi o carte în format audio şi abia apoi o carte tipărită, în ciuda faptului că de regulă întîi apare cartea tipărită şi abia apoi se lansează adaptarea audio. (Puteţi să mă acuzaţi de conservatorism, dar eu am citit varianta tipărită. Asta e...)

Prima povestire din această antologie îi aparţine lui Jay Lake şi se intitulează "In the Forests of the Night". Povestirea este plasată într-un oraş numit Cascadiopolis şi situat pe coasta de vest a Americii de Nord, o conurbaţie care include Portland, Seattle şi Vancouver şi care are mai mult în comun cu ameri-indienii şi cu elfii pădureni ai lui Tolkien decît cu mediul urban aşa cum îl înţelegem în prezent. Societatea din fundalul acestui text este una de tip anarhic, iar tehnologia îmbină meşteşuguri tradiţionale precum pietrăria şi olăritul cu nanotehnologia şi sursele de energie neconvenţionale. Deşi intriga implică un personaj foarte carismatic, comploturi corporatiste şi infiltrări tactice, execuţia propriu-zisă a textului lasă de dorit, iar această primă povestire, prin comparaţie cu celelalte, pare cea mai slabă din antologie. Păcat de trimiterile intertextuale la poemele lui William Blake şi de personajul acela carismatic, Tygre Tygre...

"Stochasti-City" de Tobias S. Buckell este plasat în Detroit şi îşi axează intriga pe complotul unei organizaţii non-guvernamentale de a prelua un zgîrie-nori abandonat şi de a-l transforma într-o fermă verticală... peste noapte. Protagonistul este un personaj masculin de culoare, Reginald Stratton, care trece de la rolul de paznic la intrarea într-un club la cel de lider de gherilă urbană în mijlocul acestor evenimente dramatice. Autorul îmbină foarte bine caracterizarea personajelor principale, conturarea fundalului urban post-colaps şi structurarea intrigii, iar naraţiunea la persoana întîi este foarte convingător construită.

"The Red in the Sky Is Our Blood" de Elizabeth Bear este plasată tot în Detroit, ca şi nuvela precedentă. Protagonista este soţia fugară a unui mafiot din fosta Uniune Sovietică, iar organizaţia care o contactează (bazată pe prestigiu, mai degrabă decît pe profit) îi cere să ajute la evacuarea cîtorva persoane din Kiev. Autoarea reuşeşte foarte bine să creeze acea senzaţie de lume locuită, cu evocarea percepţiilor senzoriale la fiecare pas, iar intriga este atent construită şi bine închegată.

Următoarea nuvelă îi aparţine chiar antologatorului, John Scalzi, iar acesta mărturiseşte în prezentare, mai în glumă, mai în serios, că abia dacă reuşeşte să îi pronunţe titlul. (Încercaţi şi dumneavoastră: "Utere nihil non extra quiritationem suis"). Plasată în Noul Saint Louis, nuvela prezintă (din perspectiva unui tînăr care capătă primul post la o fermă de porci ultramodernă) o tentativă din partea unor suburbani sălbăticiţi să invadeze un oraş autosuficient, bazat pe tehnologii ultraeficiente. Dacă vă întrebaţi la ce se referă titlul nuvelei, ei bine, e versinea latină a zicalei că de la porc numai guiţatul nu se foloseşte.

Nuvela care încheie volumul, "To Hie from Far Cilenia", îi aparţine lui Karl Schroeder şi, din punct de vedere tematic, se apropie cel mai mult de literatura (post)cyberpunk, cu lumi virtuale şi realităţi amplificate. Mai exact, protagonistul, un ucrainean specializat în detectarea traficului ilicit de substanţe radioactive, ajunge să exploreze o serie de lumi virtuale construite pe Internet şi să constate că atît conceptul de naţiune cît şi viziunea despre lume a oamenilor nu se mai leagă în mod necesar de poziţia geografică.

Pe ansamblu, antologia Metatropolis este un exemplu strălucit de lume imaginară comună, mai ales pentru că autorii antologaţi nu au ales nici calea uşoară a vizitării unei lumi imaginare mai vechi a vreunui autor SF venerabil, nici pe cea şi mai uşoară a unei lumi fantastice generice, ţesută din imitaţii la mîna a treia după scrierile lui Tolkien şi ale lui Lord Dunsany. Dimpotrivă, elementele de fundal ale acestor nuvele, fie că e vorba despre telecomunicaţii şi transporturi, fie că e vorba despre sursele de hrană şi de energie sau de formele de educaţie şi de coeziune socială, arată că autorii s-au documentat îndelung în privinţa tendinţelor emergente din realitate şi că şi-au folosit din plin imaginaţia.

O componentă aparte o reprezintă trimiterile intertextuale din aceste nuvele. Astfel, protagonistul din primul text pare să amintească atît de poemele lui William Blake cît şi de anumite personaje carismatice (fie colonelul T.E. Lawrence, fie Paul Atreides, în funcţie de cadrul de referinţă al fiecărui cititor). Preluarea unui zgîrie-nori abandonat din "Stochasti-City" evocă într-un fel primul film Die Hard (deşi în acest caz "teroriştii" construiesc o fermă verticală, mai degrabă decît să ia ostatici). Protagonista dură din "The Red in the Sky Is Our Blood" care are grijă de un copil şi sfidează un lider mafiot are unele asemănări cu Gloria. Nuvela lui John Scalzi chiar menţionează unele surse de inspiraţie cinematografică (Babe şi Mad Max Beyond Thunderdome, între altele). Iar lumile virtuale construite prin realitate amplificată din "To Hie from Far Cilenia" evocă în filigran romane precum Virtual Light şi Spook Country de William Gibson, Noir de K.W. Jeter (cu viziunea sa retro întunecată) şi Rainbows End de Vernor Vinge.

Dar, pe ansamblu, Matatropolis reprezintă o reuşită a genului ştiinţifico-fantastic şi face foarte bine ceea ce ar trebui să facă genul acesta literar dacă ar fi luat în serios mereu de autori: îi pune pe cititori pe gînduri în legătură cu tendinţele sociale, economice, tehnologice şi ecologice din prezent. Atît această abordare profesională a temei antologiei cît şi calităţile ei literare, deloc de neglijat, fac Matatropolis o carte de citit. Şi de recitit...

(P.S. Fie că îmi scrieţi numele Pîtea, Pitea, Patea sau Pâtea, vă invit să îmi vizitaţi pagina oficială de web la adresa: http://sites.google.com/site/florinpitea/. Lectură plăcută!)

Strigare de catalog

2011-06-14T21:29:00.000+03:00

De pe blogul editorului Horia Nicola Ursu am aflat că Editura Millennium Books oferă zilele acestea reduceri semnificative pentru oricare carte din stoc şi pune la dispoziţia cititorilor un catalog pe care îl puteţi consulta gratuit în format PDF. Pentru detalii suplimentare, vă invit să urmaţi hiperlegătura de aici.

(P.S. Fie că îmi scrieţi numele Pîtea, Pitea, Patea sau Pâtea, vă invit să îmi vizitaţi pagina oficială de web la adresa: http://sites.google.com/site/florinpitea/. Lectură plăcută!)

Frumuseţea lucrurilor bine făcute

2011-06-09T21:51:00.000+03:00

Ca într-o povestire de Jorge Luis Borges, lucruri dintr-un univers paralel invadează lumea noastră, la început cîte unul, ici şi colo, apoi în număr din ce în ce mai mare. Un artizan al acestor obiecte spectaculoase este domnul Richard R. Nagy, cunoscut şi sub numele de Datamancer. Vă invit să îi vizitaţi site-ul aici şi să îi vedeţi creaţiile. Pentru că lucrurile bune nu se tac.

(P.S. Fie că îmi scrieţi numele Pîtea, Pitea, Patea sau Pâtea, vă invit să îmi vizitaţi pagina oficială de web la adresa: http://sites.google.com/site/florinpitea/. Lectură plăcută!)

Mihail Grămescu (antologator), "Balaurul şi mioriţa" (2011)

2011-06-08T21:54:00.001+03:00

Pe 16 aprilie 2011, în cadrul tîrgului de carte Bookland organizat la AFI Palace, am participat la lansarea antologiei de proză fantastică Balaurul şi mioriţa (Eagle Publishing House, Bucureşti, 2011). De parcurs, am parcurs-o în aproape două luni. Să vă spun şi dumneavoastră de ce:

În loc de "Cuvînt înainte" (sau de "Prefaţă", dacă preferaţi), antologatorul a introdus un fragment din teza de doctorat a doamnei Linda Maria Baros. Dacă fragmentul îi informează pe cititori despre basme în general, cu siguranţă că nu se referă în mod specific la nici unul dintre textele incluse în antologie.

Următorul text îi aparţine Simonei Şerbănescu şi este un eseu - "Despre un drum cu sens unic". Cum nu este nici un text de ficţiune, nici unul fantastic, mă întreb pe ce criterii l-a selectat antologatorul pentru publicarea în acest volum.

"Castanul" de Simona Şerbănescu este un text de ficţiune cu elemente fantastice, iar "Casa Ceaiului", de aceeaşi autoare, îmbină exotismul şi fantasticul. Cum "Casa Ceaiului" este un fragment de roman, probabil că vom vedea şi lucrarea de ansamblu publicată într-un viitor apropiat.

"Visul" de Catia Maxim este o schiţă lirică, mai degrabă onirică decît fantastică.

"Mioriţa" de Emil Lungeanu este subintitulată "farsă academică" şi pare să ţină de dramaturgia realistă, nu de proza fantastică.

"Noi, zeii..." de Dănuţ Ungureanu combină miturile greceşti şi realitatea românească, dar suferă de o oarecare inconsistenţă a intrigii.

"Scrisori către alter-ego sau Despre mecanica Visului" de Cristina Manta reprezintă o serie de fragmente onirice, cu lirism, fără intrigă coerentă şi fără prea mare legătură cu fantasticul.

"Consolarea" de Balin Feri concurează cu "Casa Ceaiului" pentru titlul de a doua cea mai bună proză din antologie. "Casa Ceaiului" este mai îngrijită stilistic, în schimb "Consolarea" este mai închegată în privinţa intrigii şi mai apropiată de filonul fantastic.

"Vorbind cu Dumnezeu" de Cora-Eliana Teodoru, pe de altă parte, pare genul de lucrare care se citeşte într-un cenaclu literar de liceu.

"Amintiri din armata populară" de Boris Marian, deşi ceva mai îngrijită decît schiţa precedentă, suferă de banalitate şi nu are nici urmă de legătură cu fantasticul. "Amintirile unui nostalgic", de acelaşi autor, continuă această linie autobiografică. Poate că, într-un alt context, aceste două proze realiste ar fi avut un alt impact asupra cititorilor, însă mă întreb pe ce criterii le-a inclus antologatorul într-un volum de proză fantastică.

Tot Boris Marian semnează "Anna Karenina şi... tăcerea intelectualilor" (un fel de eseu) şi "Nu sunt cîntăreţul sfârşitului" (un poem în proză cu elemente filosofice). Ca şi în cazul prozelor precedente ale acestui autor, elementul fantastic lipseşte.

"Poveşti din Drăgăneşti" de Ana-Maria Ionescu este o schiţă destul de incoerentă, dar cu unele elemente fantastice.

"Însângerată, luna" de Oliviu Crâznic, în schimb, este net superioară stilistic şi foarte bine încadrată în tema antologiei, iar autorul a reuşit cu brio să construiască atît o atmosferă memorabilă cît şi o intrigă coerentă. După părerea mea, aceasta este cea mai bună proză fantastică din volum.

"Povestirile unui gropar singuratic" de Laura Răceanu este o schiţă fantastică onorabilă - în multe privinţe se situează deasupra mediei calitative a antologiei. Dacă "Însângerată, luna" pare să aibă unele influenţe stilistice dinspre opera lui Edgar Allan Poe (şi tematice dinspre "La belle dame sans merci" de John Keats), proza Laurei Răceanu aminteşte întrucîtva de "Stafia familiei Canterville" a lui Oscar Wilde.

"Pe cai" de Marilena Adam, deşi oarecum fantastică, suferă de incoerenţa intrigii.

"Curtenii" de Mihail Grămescu este o schiţă onorabilă, însă probabil scrisă în cu totul alt deceniu (mileniu?), poate într-o Epocă de tristă amintire în care circula bancul cu "Mai e state?"

"Şoricica", de acelaşi autor, se frînge din păcate pe parcurs, schimbînd abrupt punctul de vedere şi registrul stilistic şi lăsînd în aer intriga dezvoltată în prima parte.

Tot Mihail Grămescu semnează şi "Specificul naţional", un fel de eseu care derapează în prolixitate şi care nu duce la nici o concluzie. Ce legătură are acest text de non-ficţiune cu proza fantastică, numai antologatorul ştie...

"Amnezie" de Raluca Băceanu suferă de sindromul paginii albe, destul de răspîndit şi despre care am mai scris aici. "Vis", de aceeaşi autoare, este o schiţă fantastică bazată pe o premisă banală.

Elena Staicu ne oferă "Firicel tămăduitor", "Mângâierea clipei", "Minunile de lângă noi" şi "Rochiţe albe-n vânt", patru schiţe despre Sânziene, toate patru cam banale şi repetitive. Ultima combină pasaje dramatice, ca într-o scenetă, şi pasaje narative, ca într-o schiţă, într-un mod nu tocmai inspirat.

Teodora Creţu semnează trei proze ultrascurte: "Buchet de mireasă", "Fluture" şi "Avem nevoie". Toate trei sînt telegrafice, oarecum lirice, banale şi fără legătură cu fantasticul - genul de poeme în proză pe care le citesc domnişoarele în cenaclurile de liceu.

"Trăiesc. Iubesc. Mor" de Ramona Filip are un dram de fantastic, însă nu dezvoltă suficient de convingător nici intriga, nici personajele, nici fundalul. "Constructor de stele", de aceeaşi autoare, deşi se situează mai aproape de literatura realistă, e ceva mai bine realizată în privinţa personajelor şi a intrigii şi reprezintă o încheiere rezonabilă pentru această antologie.

Ce ar fi de adăugat? Destul de multe, probabil.

Exemplarele tipărite sînt cartonate. Hîrtia din interior e mediocră. Tehnoredactarea e destul de bună (dar nu e nevoie să mă credeţi pe cuvînt, întrucît nu sînt expert în acest domeniu).

Redactarea literară, în schimb, este slabă, aşa cum atestă erorile de punctuaţie (destule virgule între subiect şi predicat), de ortografie ("aşează" în loc de "aşază", ca să dau numai un exemplu), de morfologie şi de sintaxă. Poate că de vină pentru carenţele de redactare o fi chiar redactorul literar care... lipseşte de pe pagina tehnică. Mai precis, nimeni nu pare să fi fost desemnat "redactor literar", "lector" sau "corector".

Două consecinţe ilare ale acestei abordări creative a redactării literare puteţi citi mai jos:

"Aveam o întreagă oaste, armuri orbitoare în lumina albă, săbii scoase din teacă, emiţând urlete de durere." (p. 70). Din propoziţia asta înţeleg că săbiile emiteau urlete.

Respectiv:

"Balconul arhitectului nu suferise nicio modificare în cei opt ani de când se mutase acolo, deşi îşi spunea periodic că ar trebui să înlocuiască balustrada ruginită şi să se ocupe de tencuiala căzută şi de igrasie." (p. 185) Din fraza asta înţeleg că balconul "se mutase", "îşi spunea", "ar trebui să înlocuiască" şi ar trebui "să se ocupe".

Concluziile ar fi după cum urmează:

Într-o antologie de proză fantastică nu au ce căuta eseurile, proza realistă, memoriile sau scenetele dramatice. (Asta în cazul în care antologatorul ştie ce face.)

Într-o antologie e de dorit să apară o prefaţă care să prezinte tema, participanţii, lucrările antologate şi care eventual să îi incite pe cititori să continue lectura. (Asta în cazul în care antologatorul ştie ce face.)

Într-o antologie e de preferat ca fiecare prezentare de autor să conţină şi cîteva cuvinte bine alese despre proza care urmează. (Asta în cazul în care antologatorul ştie ce face.)

Un volum oferit contra cost nu trebuie să-i silească pe cititori să îşi aducă de acasă cunoştinţele de ortografie, de punctuaţie, de morfologie şi de sintaxă pentru a suplini absenţa redactorului literar, a lectorului şi a corectorului. (Asta în cazul în care editorul ştie ce face.)

Eu, unul sînt foarte mulţumit pentru faptul că am primit cadou un exemplar din această antologie. Probabil că, dacă aş fi achiziţionat-o contra cost, nu mi-aş fi iertat niciodată o asemenea cheltuială nejustificată. Pentru că viaţa e prea scurtă ca să irosim timpul şi banii...

(P.S. Fie că îmi scrieţi numele Pîtea, Pitea, Patea sau Pâtea, vă invit să îmi vizitaţi pagina oficială de web la adresa: http://sites.google.com/site/florinpitea/. Lectură plăcută!)

Severian s-a întors!

2011-05-29T10:31:00.000+03:00

Astăzi, duminică, 29 mai 2011, la Romexpo, în cadrul tîrgului internaţional de carte Bookfest, Grupul Editorial Corint lansează volumul al patrulea din seria Cartea Soarelui Nou de Gene Wolfe, intitulat Citadela autocratului. Traducerea îi aparţine doamnei Irina Horea. Vor prezenta Cristina şi Ştefan Ghidoveanu, Michael Haulică şi subsemnatul. O recenzie a acestui roman puteţi parcurge aici. Volumul poate fi comanda şi online aici. Vă aştept cu plăcere la lansare.

(P.S. Fie că îmi scrieţi numele Pîtea, Pitea, Patea sau Pâtea, vă invit să îmi vizitaţi pagina oficială de web la adresa: http://sites.google.com/site/florinpitea/. Lectură plăcută!)

Martin H. Greenberg, "Sfîrşitul lumii" (2011)

2011-05-28T11:03:00.001+03:00

În primăvara anului 2011, prin amabilitatea domnului editor Horia Nicola Ursu, am fost redactorul literar al antologiei Sfîrşitul lumii - Povestiri despre Apocalipsă, realizată de Martin H. Greenberg şi Robert Silverberg. Parcurgerea textelor din această antologie m-a costat destule zile (ba chiar şi nopţi nedormite), dar Sfîrşitul lumii a meritat strădania. Să vă spun şi dumneavoastră de ce:

Antologia conţine o introducere de Robert Silverberg din care aflăm, pe scurt, despre tratarea acestei teme în literatura mondială, începînd chiar cu cel mai vechi text cunoscut, Epopeea lui Ghilgameş, şi despre textele antologate.

Prima secţiune din volum se intitulează "Tunet sau scîncet?" şi include schiţele "Zumzetul" de Rick Hautala, "Salvador" de Lucius Shepard şi "Îi putem lichida pe toţi pentru dumneavoastră" de Neil Gaiman, precum şi povestirea "Marele fulger" de Norman Spinrad. Dacă "Salvador" revizitează în cheie realist-magică zonele central-americane atît de dragi lui Lucius Shepard, iar "Marele fulger" tratează sfîrşitul lumii din perspectiva experimentală a Noului Val din ficţiunea speculativă, "Îi putem lichida pe toţi pentru dumneavoastră" este o farsă care musteşte de umor negru.

A doua secţiune se intitulează "Ultimul om" şi reuneşte schiţele "Locuitorul de sub pămînt" de William F. Nolan şi "Lucifer" de Roger Zelazny şi povestirea "Ultimul om" de Lester Del Rey. "Locuitorul de sub pămînt" imaginează sfîrşitul civilizaţiei umane ca un genocid... selectiv, "Ultimul om" pune specia noastră într-o perspectivă evoluţionistă, iar "Lucifer" e un bun prilej de meditaţie pe marginea a ceea ce înseamnă civilizaţia.

Cea de-a treia secţiune este intitulată "Viaţa după sfîrşit". Conţine nuvela "Spre golful furtunos" de Gregory Benford, povestirile "Sărbătoarea Sfintei Janis" de Michael Swanwick şi "Recuperare" de Orson Scott Card, precum şi schiţele "Roata" de John Wyndham, "Jody după război" de Edward Bryant şi "Proştii ca mine" de Nancy Kress. Dintre acestea, "Roata" şi "Proştii ca mine" sînt de mare efect - şi destul de strîns înrudite tematic - iar "Sărbătoarea Sfintei Janis" pare mai de actualitate acum, cînd se profilează o criză mondială a ţiţeiului, decît era în 1980, cînd a fost publicată prima oară. "Spre golful furtunos" însă este textul care mi-a plăcut cel mai mult din antologie, poate şi pentru că este dintre cele mai dezvoltate în privinţa intrigii şi a caracterizării personajelor.

Scţiunea a patra poartă titlul "Viitoruri sumbre, îndepărtate" şi conţine schiţele "Magazinul de lumi" de Robert Sheckley, "Dacă am să te uit vreodată, Pămînt" de Arthur C. Clarke şi "După un timp" de John Helfers, precum şi povestirea "Întunecate, întunecate erau tunelurile" de George R. R. Martin. "Magazinul de lumi" este cu adevărat antologică, iar "După un timp" probabil vă va rămîne în memorie multă vreme după ce o veţi citi. Povestirea lui George R. R. Martin, în schimb, este cu adevărat terifiantă.

Cea de-a cincea secţiune (şi ultima) se intitulează "Martori la sfîrşitul lumii". Conţine povestirea "Cînd ne-am dus să vedem sfîrşitul lumii" de Robert Silverberg şi nuvela "Călătorie spre veşnicie" de Poul Anderson. Cea dintîi tratează în cheie satirică traiul suburban conformist din a doua jumătate a secolului al douăzecilea. Cea din urmă este grandioasă, asemănătoare ca amplitudine şi viziune cu Tau Zero de acelaşi autor - genul de text pe care veţi dori să îl recitiţi o dată la cîţiva ani. Fie şi numai pentru "Călătorie spre veşnicie", antologia Sfărşitul lumii merită achiziţionată cu prisosinţă.

Pe ansamblu, antologia Sfîrşitul lumii mi-a lăsat o impresie foarte plăcută pentru calitatea literară a textelor pe care le reuneşte. Dintre persoanele care au participat la traducerea antologiei, ţin să remarc contribuţia doamnelor Ana-Veronica Mircea şi Roxana Brînceanu. Iar pe dumneavoastră vă invit astăzi, 28 mai 2011, la Romexpo, la tîrgul internaţional de carte Bookfest, unde, la standul Millennium Books, la ora 14.15, va avea loc lansarea oficială a acestei antologii. Vă aştept cu plăcere.

(P.S. Fie că îmi scrieţi numele Pîtea, Pitea, Patea sau Pâtea, vă invit să îmi vizitaţi pagina oficială de web la adresa: http://sites.google.com/site/florinpitea/. Lectură plăcută!)

Am întîlnit şi ţesători fericiţi

2011-05-24T23:02:00.000+03:00

Ieri, 23 mai 2011, după mult timp, am avut plăcerea să îl reîntîlnesc pe vechiul meu prieten şi coleg de cenaclu Bogdan Tudor Bucheru. Cu această ocazie mi-a prezentat-o şi pe soţia lui, Kelly, şi am discutat despre posibilitatea unor noi colaborări în domeniul literar. Şi tot cu această ocazie...

Mai ţineţi minte cum era dimineaţa de Crăciun cîndva, demult, plină de aşteptare şi de bucurie? Ieri, mulţumită lui Bogdan, am avut o duzină de Crăciunuri la pachet într-o după-amiază de primăvară. Pentru că Bogdan mi-a adus un set de cărţi una şi una.

Să vă spun şi dumneavoastră ce am primit cadou - pentru că probabil le veţi vedea recenzate pe rînd la Ţesătorul.

În ediţie de buzunar, am primit This Is Not a Game de Walter Jon Williams (cel care a scris Hardwired, între altele), Extraordinary Engines (o antologie steampunk de Nick Gevers), The Terminal State de Jeff Somers (al patrulea roman din seria cu Avery Cates, începută cu The Electric Church) şi Steampunk'd (o altă antologie steampunk alcătuită de Jean Rabe şi Martin H. Greenberg).

În ediţii cu format mai mare am primit Pump Six and Other Stories de Paolo Bacigalupi, Deep State de Walter Jon Williams, Zendegi de Greg Egan, Steampunk II: Steampunk Reloaded (o antologie superbă alcătuită de Ann şi Jeff VanderMeer) şi The League of Extraordinary Gentlemen: Century 1910 de Alan Moore şi Kevin O'Neill.

În ciuda neplăcerilor legate de transportul aerian pe distanţă lungă, Bogdan mi-a adus şi cîteva volume cartonate: Zero History de William Gibson (pe care am recenzat-o aici), Ship Breaker de Paolo Bacigalupi, Metatropolis (un volum cu nuvele interconectate scrise de diverşi autori şi coordonat de John Scalzi) şi o antologie absolut magnifică, Songs of the Dying Earth, realizată de George R. R. Martin şi Gardner Dozois, cu colaborarea unor scriitori de primă mînă, în onoarea lui Jack Vance şi a seriei sale de volume despre Pămîntul Muribund. Atît Steampunk II cît şi Songs of the Dying Earth sînt înţesate de gravuri.

Probabil că vă întrebaţi de ce nu m-am cufundat deja în lectură, aşa încît nu am să mă mai lungesc cu vorba. Dar am să vă spun şi dumneavoastră cît de curînd ce alte minunăţii am găsit în cărţile pe care mi le-a adus Bogdan cadou.

(P.S. Fie că îmi scrieţi numele Pîtea, Pitea, Patea sau Pâtea, vă invit să îmi vizitaţi pagina oficială de web la adresa: http://sites.google.com/site/florinpitea/. Lectură plăcută!)

Şi totuşi se mişcă

2011-05-15T12:45:00.000+03:00

Ieri am aflat din Galileo Online că Editura Millennium Books pregăteşte un volum cu texte nominalizate la Premiile Galileo 2011. După cum puteţi observa din imaginea alăturată, în acest volum se află şi o schiţă a mea, iar faptul că numele meu apare pe copertă între numele domnului Mircea Opriţă şi numele domnului Liviu Radu constituie un premiu în sine.

Din aceeaşi sursă am aflat şi că, la complexul expoziţional Romexpo, în cadrul tîrgului de carte Bookfest, la standul Editurii Millennium Books, sîmbătă, 28 mai, ora 14.00, va avea loc decernarea Premiilor Galileo 2011 - premii decise prin vot de cititorii revistei. Vă invit să participaţi şi dumneavoastră la acest eveniment al literaturilor imaginarului.

(P.S. Fie că îmi scrieţi numele Pîtea, Pitea, Patea sau Pâtea, vă invit să îmi vizitaţi pagina oficială de web la adresa: http://sites.google.com/site/florinpitea/. Lectură plăcută!)

Horia Nicola Ursu (editor), "Galileo 2" (2010)

2011-05-05T18:07:00.000+03:00

La mijlocul lunii noiembrie 2010, prin amabilitatea editorului Horia Nicola Ursu, am primit un exemplar din revista Galileo numărul 2 - vara 2010. Am început să-l citesc atunci, dar l-am terminat de parcurs abia la începutul lunii mai 2011. (Asta e, recunosc, nu sînt cel mai rapid cititor din lume...) Să vă spun şi dumneavoastră ce am aflat:

Acest număr începe cu un editorial din partea redactorului-şef (acelaşi Horia Nicola Ursu) şi continuă cu o secţiune solidă de "Ficţiuni". Cea dintîi, "Unde radio" de Michael Swanwick, este o povestire fantastică foarte captivantă, plină de imaginaţie, şi a fost distinsă cu premiul World Fantasy în 1996. "Îngeri şi molii" de Costi Gurgu se încadrează mai curînd în subgenul science-fantasy, punînd laolaltă elemente de operă spaţială şi personaje mitologice. "Joc în doi" de Nicola Griffith are o puternică încărcătură erotică, dar şi o componentă psihologică interesantă. În schimb, Marian Truţă construieşte în "Cumania 2010" o ucronie românească înspăimîntător de plauzibilă. Ştefana Cristina Czeller propune o schiţă postapocaliptică extrem de violentă şi de sumbră, "Slujesc Zeului-cîine", prin comparaţie cu care următorul text, "Vînătoarea de sfincşi" a subsemnatului, pare aproape un basm de adormit copiii.

În secţiunea "Viitorul anterior", Mircea Opriţă ne oferă un articol despre viaţa şi opera lui Camil Baciu, în vreme ce Graham Sleight tratează despre două lucrări majore ale lui Alfred Bester, The Demolished Man şi The Stars My Destination, apărute şi la noi prin strădania lui Mihai Dan Pavelescu.

Secţiunea "Dosar" îl are de această dată în prim-plan pe Lucius Shepard. După o scurtă prezentare bio-bibliografică, ni se oferă un interviu realizat de Horia Nicola Ursu cu distinsul autor american, apoi povestirea "Doar parţial aici", în care eforturile de curăţenie după atacurile de la 11 septembrie se împletesc cu elemente fantastice greu de uitat.

Secţiunea finală, "Zeitgeist", reuneşte un articol de Cory Doctorow, "Literatură de furat" (despre chestiuni privitoare la legea drepturilor de autor în perioada Internetului) şi unul de Robert Silverberg (despre un episod amuzant din istoria literaturii SF în America, în cel de-Al Doilea Război Mondial).

Pe ansamblu, dincolo de cîteva mici scăpări de scriere, traducere şi redactare, şi acest număr din Galileo a reuşit să atingă un nivel calitativ ridicat. Ilustraţia copertei, realizată de Adam Tredowsky, merită o menţiune specială. Voi aştepta cu interes următoarele apariţii ale acestei reviste.

(P.S. Fie că îmi scrieţi numele Pîtea, Pitea, Patea sau Pâtea, vă invit să îmi vizitaţi pagina oficială de web la adresa: http://sites.google.com/site/florinpitea/. Lectură plăcută!)

Horia Nicola Ursu (editor), "Galileo 3" (2010)

2011-04-29T00:26:00.000+03:00

Pe 16 aprilie 2011 am avut ocazia să achiziţionez la Bookland numărul al treilea al revistei Galileo, subintitulat "Toamna 2010" - cu autograful lui Michael Haulică. Dacă primul număr al revistei l-am parcurs în opt ore, pe cel de-al treilea l-am citit în treisprezece zile. Şi iată ce am aflat:

Editorialul lui Horia Nicola Ursu oscilează între răspunsuri oblice date celor care au criticat revista şi scuze cititorilor pentru întîrzierea cu care a apărut numărul al treilea. (Eu, unul, am fost foarte mulţumit că a apărut noul număr, cu sau fără întîrziere...)

La secţiunea intitulată "Ficţiuni" găsim o povestire hard SF semnată de Peter Watts, "Insula", distinsă cu Premiul Hugo 2010, şi o nuvelă de Michael Haulică, "O hucă în minunatul Inand". "Insula" propune o viziune spectaculoasă asupra temei primului contact cu fiinţe inteligente extraterestre. "O hucă în minunatul Inand", pe de altă parte, pare o extensie a tematicii şi stilului din Aşteptînd-o pe Sara, poate cu un plus de referinţe culturale.

În secţiunea "Viitorul anterior", Mircea Opriţă prezintă modul în care a fost tratată în literatura română tema paleoastronauticii, în vreme ce Graham Sleight analizează trei volume cu proza scurtă a lui James Tiptree jr.

Secţiunea "Dosar" îl are de această dată în vedere pe Robert Silverberg. Un articol de Jon Davis trece în revistă principalele etape ale carierei autorului american. Redactorul-şef Horia Nicola Ursu prezintă apoi un interviu pe care l-a realizat cu Silverberg, iar secţiunea se încheie cu nuvela "Pe mare, spre Bizanţ", premiată cu Nebula în 1986 şi tradusă de Ştefan şi Cristina Ghidoveanu.

În secţiunea "Zeitgeist", Cory Doctorow tratează despre fan-fiction, Robert Silverberg ilustrează importanţa urmăririi cauzelor şi efectelor în ficţiunea speculativă cu un roman de José Saramago, iar Cătălin Badea Gheracostea discută proza fantastică a Ştefanei Czeller.

Pe ansamblu, Galileo pare să fi cîştigat în cantitate (de la 240 de pagini, a ajuns la 256) şi să se fi menţinut în calitate. Cu puţin noroc, poate că la tîrgul de carte din vară vom avea posibilitatea să cumpărăm şi numărul al patrulea, subintitulat "Iarna 2010" - în ciuda faptului că iarna nu e ca vara...

(P.S. Fie că îmi scrieţi numele Pîtea, Pitea, Patea sau Pâtea, vă invit să îmi vizitaţi pagina oficială de web la adresa: http://sites.google.com/site/florinpitea/. Lectură plăcută!)

M. Alberti & L. Enoch, "Morgana: Les deux phénix" (2005)

2011-04-17T22:13:00.001+03:00

La începutul lunii aprilie 2011 am parcurs albumul de bandă desenată Les deux phénix (Les Humanoïdes Associés, Paris, 2005), al treilea volum din seria Morgana. Scenariul a fost realizat de Mario Alberti şi Luca Enoch, iar grafica îi aparţine lui Mario Alberti.

Acţiunea romanului grafic se petrece într-un viitor îndepărtat, într-un Sistem Solar colonizat de mai multe rase inteligente. Protagonista este Morgana, o tînără războinică antrenată de mercenarii krritt, iar antagonistul este liderul forţelor invadatoare venite să cucerească marea bibliotecă de pe Europa.

Scenariul este alert. Punctul forte al volumului îl reprezintă însă grafica, un fel de viziune Art Nouveau asupra genului science fantasy cu o gamă coloristică demnă de lucrările lui Alphonse Mucha şi o densitate a detaliilor rar întîlnită în banda desenată.

Pe ansamblu, Morgana: Les deux phénix a meritat din plin timpul şi banii, iar mie îmi rămîne speranţa că voi procura cîndva şi celelalte volume ale seriei.

(P.S. Fie că îmi scrieţi numele Pîtea, Pitea, Patea sau Pâtea, vă invit să îmi vizitaţi pagina oficială de web la adresa: http://sites.google.com/site/florinpitea/. Lectură plăcută!)

Bruce Sterling – The Caryatids (2009)

2011-04-14T14:58:00.001+03:00

Spre finalul lunii mai 2010, prin amabilitatea lui Bogdan Tudor Bucheru şi a surorii sale, Mădălina Bucheru, am primit cadou un exemplar cartonat, elegant, din cel mai recent roman al lui Bruce Sterling, The Caryatids (Del Rey, Ballantyne Books, New York, 2009). L-am parcurs agale, pe etape, între 18 februarie şi 1 aprilie 2011.

Şi iată ce am aflat:

Acţiunea romanului The Caryatids este plasată în anii 2060, iar personajele principale sînt patru clone ale unei femei din fosta Iugoslavie, Yekaterina Mihajlovic.

Una dintre ele, Vera Mihajlovic, este afiliată unei organizaţii transnaţionale, Acceptul, şi lucrează pe insula Mljet, în Marea Adriatică, pentru redresarea sistemului ecologic local. Ca şi ceilalţi membri ai Acceptului, Vera a fost supusă unor modificări neuroelectronice, trăieşte în empatie cu membrii organizaţiei şi utilizează frecvent exoschelete pentru efectuarea a diferite lucrări. Dar lumea Verei e dată peste cap cînd cumnatul ei, John Montalban Montgomery din Los Angeles, vine din partea unei organizaţii rivale, Dispensarea, cu propunerea să-i cumpere insula şi s-o desemneze şefă de proiect – sau s-o mute, împreună cu sclipitorul ei şef de echipă, Herbert, şi cu colegii ei, la un nou proiect de redresare ecologică, mult mai ambiţios, în Antarctica. Pentru că, la urma urmei, proiectelor de redresare ecologică nu li se poate permite să aibă prea mult succes.

Cea de-a doua clonă, Radmila, este afiliată Dispensării, o grupare transnaţională orientată către divertisment şi afaceri. Radmila este căsătorită cu John Montalban Montgomery, locuieşte la Los Angeles şi face parte dintr-o familie-firmă care are o puternică influenţă la Hollywood. Matriarha familiei-firmă piere într-un cutremur, iar clona acesteia o sfătuieşte pe Mila să preia rolul de matriarhă pentru a păstra familia-firmă laolaltă.

A treia clonă, „Red” Sonja Mihajlovic, este o agentă a guvernului naţional chinez. Cum China a fost grav afectată de dezastrul ecologic global, Sonja intervine cu echipe medicale constituite ad-hoc şi rezolvă diverse situaţii de criză, iar unele probleme rezolvate de ea au fost atît de serioase încît nu sînt menţionate deloc în arhivele oficiale. Devenită un fel de mistică înveşmîntată în alb, Sonja e cunoscută de localnici drept „îngerul din Harbin”. Împreună cu cel mai recent soţ al ei, Badaulet, Sonja vizitează un dom ecologic cu organisme modificate genetic pentru colonizarea planetei Marte, apoi călătoreşte prin Deşertul Gobi, iar în cele din urmă se întîlneşte cu John Montalban Montgomery şi cu fratele acestuia, Lionel, veniţi să pună sub control triburi nomade revoluţionare organizate de clonele unor înalţi demnitari chinezi.

Cele trei clone, împreună cu o a patra, Biserka, şi cu „fratele” lor, George, se reîntîlnesc pe insula Mljet la înmormîntarea „mamei” lor, ucisă de o explozie solară deosebit de violentă împreună cu toţi ceilalţi locuitori ai staţiei spaţiale chineze.

Douăzeci şi şase de ani mai tîrziu, într-un interviu, fiica Milei Montgomery, Mary Montgomery, relatează cum a scris şi regizat filmul Cariatidele, în care a interpretat rolul mamei, „mătuşilor” şi „bunicii” sale. Clonele Mihajlovic, deşi împovărate de rolurile sociale pe care au ales să le joace şi de responsabilitatea salvării lumii, au găsit în cele din urmă puterea de a purta povara mai departe, înlocuindu-se periodic una pe alta, jucînd una rolul celeilalte şi avînd sentimentul că, în acest fel, au avut parte de cîte o vacanţă.

Faţă de romanele precedente ale lui Bruce Sterling, The Caryatids păcătuieşte printr-o intrigă ceva mai puţin coerentă şi mai puţin captivantă. E adevărat că pe alocuri se petrec unele evenimente spectaculoase (un cutremur devastator, o răpire, o tentativă de asasinat cu drone), dar tonul general al romanului este relaxat, departe de tensiunea furibundă din Schismatrix.

În schimb, caracterizarea este îmbunătăţită faţă de unele romane mai timpurii ale lui Sterling. Astfel, pînă şi personaje secundare precum arheologul croat dr. Radic, matriarha Toddy Montgomery, vedeta teribilistă Lionel Montgomery sau nomadul Badaulet sînt realizate convingător, cu profunzime şi complexitate.

Punctul forte al autorului rămîne însă, şi în acest roman, lumea imaginară din fundal. Societatea globală de după catastrofa ecologică şi de după colapsul statelor naţionale este imaginată în detaliu, iar grupările sociale, precum Acceptul sau Dispensarea, ca şi personajele individuale, precum terorista Biserka sau cercetătorul rus Mishin, se integrează perfect în acest fundal. Cerul întunecat de pulberi, zonele urbane dezafectate, fenomenele meteorologice extreme cauzate de efectul de seră, precum şi topirea calotelor glaciare şi creşterea nivelului oceanului planetar sînt extrapolate cu grijă din tendinţele lumii reale, contemporane, şi sînt descrise economic, în frînturi care se acumulează treptat, pe tot parcursul romanului, pentru a compune un mozaic îngrijorător. Din acest punct de vedere, cu toate că Sterling nu s-a dezis de principiul de a construi altă lume imaginară de sine stătătoare în fiecare roman al său, The Caryatids pare să întregească un fel de trilogie a viitorului eco-catastrofic începută cu Heavy Weather şi continuată cu Distraction.

Pe ansamblu, cu toate că The Caryatids nu este o capodoperă, demonstrează că Bruce Sterling merită în continuare atenţia cititorilor. Cu puţin noroc, poate că romanele acestui autor mai conştient decît alţii că SF-ul serveşte şi ca avertisment, nu numai ca divertisment, vor fi publicate cîndva şi în ţara noastră.

(P.S. Fie că îmi scrieţi numele Pîtea, Pitea, Patea sau Pâtea, vă invit să îmi vizitaţi pagina oficială de web la adresa: http://sites.google.com/site/florinpitea/. Lectură plăcută!)

Ştefana Cristina Czeller - "Cerneală şi sînge" (2011)

2011-03-30T01:42:00.002+03:00

În luna martie a acestui an am parcurs romanul de debut al Ştefanei Czeller, Cerneală şi sînge (Millennium Books, Satu Mare, 2011). Îmi vine foarte uşor să declar ce nu este. Cerneală şi sînge nu este un roman ştiinţifico-fantastic. Mai exact, nici nu pretinde a fi aşa ceva, nici nu poartă sigla SF pe copertă.

Ce este, în schimb, îmi vine mai greu să vă spun. Cu siguranţă că nu e o adunătură de texte etichetată abuziv drept roman, ci este un roman în adevăratul înţeles al cuvîntului, cu intrigă închegată, cu personaje clar conturate, cu dialoguri coerente şi cu secvenţe de acţiune clare, relatate cu precizie... jurnalistică. Dar, în funcţie de cine îl citeşte, Cerneală şi sînge poate părea un roman fantastic - parte din intrigă implică un conflict străvechi între vampiri; sau poate părea un roman poliţist - altă parte a intrigii tratează despre crime oribile, mutilări, răpiri şi anchetarea acestor cazuri de către forţele de ordine; sau poate părea un roman psihologic - bună parte a romanului urmărind pas cu pas viaţa şi trăirile unei jurnaliste de la un cotidian ieşean; sau poate părea un roman de dragoste - pentru că în intrigă s-a strecurat şi o idilă între personaje.

Ceea ce va stîrni, cred, interesul unora dintre cititori, dincolo de evenimentele din intrigă şi de loviturile de teatru ce apar pe parcursul romanului, este faptul că Cerneală şi sînge a fost creat nu atît într-un stil, ci cu o voce distinctă. Cu alte cuvinte, autoarea nu a căutat să construiască în mod migălos un discurs atît de artificial încît să atragă atenţia asupra lui însuşi, ci mai degrabă a scris într-un registru neutru, clar, fluent, ceea ce le permite cititorilor să vadă cu imaginaţia dincolo de text şi în acţiunea propriu-zisă a cărţii. Tocmai claritatea acestui discurs, ca şi combinaţia de ingrediente senzaţionale din intrigă, probabil urmează să îi atragă autoarei destui cititori.

(P.S. Fie că îmi scrieţi numele Pîtea, Pitea, Patea sau Pâtea, vă invit să îmi vizitaţi pagina oficială de web la adresa: http://sites.google.com/site/florinpitea/. Lectură plăcută!)

S. Miquel, N. Tackian, K. Aoki - 'Septième Ange' (2007)

2011-03-29T17:06:00.003+03:00

După cum probabil vă aşteptaţi, interesul meu pentru subgenul cyberpunk nu s-a încheiat odată cu publicarea volumului Art Wasn't Quite Crime. Aşa se face că, spre finalul lunii martie, am achiziţionat de la anticariatul Ex Libris un teanc respectabil de albume cu benzi desenate franţuzeşti, dintre care cel mai mult mi-a atras atenţia romanul grafic Septième ange (Fusion, Soleil Productions, Toulon, 2007). Scenariul le aparţine lui Stéphane Miquel şi Nicholas Tackian, iar grafica lui Kenjo Aoki.

Septième ange îl are ca protagonist pe un asasin profesionist, Gabriel, care locuieşte şi acţionează într-o metropolă colosală, suprapopulată, numită L.I. O agenţie guvernamentală secretă îl contactează periodic pe Gabriel pentru a-l trimite pe urmele următoarei victime, numai că protagonistul e bîntuit de coşmaruri (plimbări solitare printr-un oraş vechi, pustiu şi ruinat) şi devine dependent de un drog, Blue. În cele din urmă, în loc să ucidă un funcţionar public onest, Gabriel preferă să renunţe şi să devină un proscris fugar, conştient fiind că alţi asasini îl vor găsi şi ucide destul de curînd.

Albumul are certe calităţi atît ca scenariu (contrapunct bine realizat între realitatea şi visele protagonistului) cît şi ca grafică (planşele artistului Kenjo Aoki par să aibă o influenţă postimpresionistă). Atmosfera este puternic influenţată de pelicule precum Blade Runner sau The Fifth Element (mediu urban, sigle de neon, vehicule zburătoare). De asemenea, romanul grafic conţine elemente de critică socială şi pune în discuţie singurătatea instituţionalizată, alienarea din mediul urban, încălcarea drepturilor cetăţenilor de către agenţiile de stat. Nu întîmplător, centrul pentru interceptarea telecomunicaţiilor are acronimul UKUSA.

Ar trebui să mai menţionez că Septième ange se remarcă prin excelenta calitate a hîrtiei şi tiparului, prin concizia şi claritatea scenariului, prin bogăţia culorilor şi graficii (mult diferită de stilul manga atît de răspîndit în ultima vreme) şi prin faptul că oferă o poveste de sine-stătătoare, mai degrabă decît un volum dintr-o serie. Pe de altă parte, m-a pus pe gînduri în legătură cu posibilitatea de a mai construi poveşti cyberpunk (indiferent dacă sub formă de text, de roman grafic sau de film) care să fie altceva decît o colecţie de clişee. Dar acesta este un subiect pe care îl vom discuta cu altă ocazie.

(P.S. Fie că îmi scrieţi numele Pîtea, Pitea, Patea sau Pâtea, vă invit să îmi vizitaţi pagina oficială de web la adresa: http://sites.google.com/site/florinpitea/. Lectură plăcută!)

Am întîlnit ţesători fericiţi

2011-03-27T23:41:00.000+03:00

Ieri, 26 martie, la Muzeul Ţăranului Român am participat la o masă rotundă pe tema literaturii steampunk. Evenimentul a fost organizat cu ocazia primului tîrg de carte fantastică şi ştiinţifico-fantastică din ţara noastră, Final Frontier. La acest eveniment s-au lansat romanul fantastic al Ştefanei Czeller Cerneală şi sînge, volumul de critică literară Alternative critice de Cătălin Badea Gheracostea, precum şi antologia Steampunk: A doua revoluţie, realizată de Adrian Crăciun. De asemenea, au fost menţionate la începutul dezbaterii alte două titluri apărute la Millennium Books, H.G. Wells: Utopia modernă de Mircea Opriţă, respectiv Art Wasn't Quite Crime. La masa rotundă au participat Ştefana Czeller, Horia Nicola Ursu, Michael Haulică, Ştefan Ghidoveanu, Cătălin Badea Gheracostea, Marian Truţă, Oliviu Crâznic şi subsemnatul. Fondul de imagini al întîlnirii, deosebit de inspirat, a fost asigurat de Ştefan Ghidoveanu, prefaţatorul antologiei Steampunk. M-a bucurat prezenţa în public a lui Lucian Hanu (unul dintre importatorii mei preferaţi), a lui Balin Feri, precum şi a unor veterani ai revoluţiei cyberpunk ca Don Simon şi Ionuţ Bănuţă. Desigur, toate titlurile de mai sus pot fi comandate online pe site-ul editurii Millennium Books.

(P.S. Fie că îmi scrieţi numele Pîtea, Pitea, Patea sau Pâtea, vă invit să îmi vizitaţi pagina oficială de web la adresa: http://sites.google.com/site/florinpitea/. Lectură plăcută!)