sâmbătă, 31 ianuarie 2009

Joel McIver, 'Metallica' (2006)

În toamna anului 2008, prin amabilitatea domnilor de la Librăria Engleză Anthony Frost, am achiziţionat un volum respectabil intitulat Justice for All: The Truth About Metallica (Omnibus Press, Londra, 2006). În ianuarie 2009 am început să-l citesc şi, spre surprinderea mea, i-am dedicat ore îndelungate de lectură şi l-am parcurs în cîteva zile. Iată cîteva dintre motivele pentru care lectura mi s-a părut atît de captivantă:

Volumul jurnalistului britanic Joel McIver tratează cronologic principalele evenimente din viaţa membrilor formaţiei Metallica. Mai mult, în măsura în care foşti componenţi ai trupei, precum Dave Mustaine sau Jason Newsted, au realizat ceva semnificativ şi după ce au plecat de la Metallica, autorul ne informează şi în legătură cu aceste lucruri.

Un alt aspect interesant îl reprezintă faptul că volumul nu tratează numai despre activitatea muzicală a formaţiei, cum ar fi concerte, turnee şi sesiuni de înregistrări, ci şi despre alte activităţi, de la petrecerile şi farsele din tinereţe la apariţiile în instanţă şi sesiunile de terapie din anii recenţi. În plus, autorul dedică pe alocuri un capitol întreg cîte unei concepţii larg răspîndite şi compară mituri din comunitatea fanilor cu declaraţii ale martorilor oculari la anumite evenimente şi cu informaţii obiective.

Volumul Justice for All: The Truth About Metallica este rezultatul unui amplu şi minuţios efort de documentare. Joel McIver a intervievat sute de persoane care fie fac sau au făcut parte din formaţie, fie sînt înrudite cu membrii trupei, fie au conlucrat cu Metallica în calitate de ingineri de sunet sau producători, fie au cîntat împreună cu formaţia cu diferite ocazii sau au asistat la evenimente majore din existenţa ei. Pe lîngă aceste informaţii atent selectate pentru a sprijini fiecare afirmaţie din carte, autorul ne oferă şi analize obiective ale fiecărui album, videoclip şi film lansat de Metallica pînă în 2006.

Rezultatul acestor eforturi impresionante este o carte bogată în conţinut, redactată pe un ton echilibrat şi obiectiv şi scrisă într-un stil concis, sobru şi alert. Nu am fost deloc surprins să aflu că deja a fost publicată în nouă ţări. Pentru cei care fie nu au urmărit evoluţia formaţiei Metallica de la bun început, fie au urmărit-o cu intermitenţă, cartea lui Joel McIver reprezintă o bună ocazie pentru a afla mai multe despre una dintre cele mai importante şi influente grupuri rock din ultimele decenii. Iar pentru fani, volumul este cu adevărat nepreţuit.

(P.S. Fie că îmi scrieţi numele Pîtea, Pitea, Patea sau Pâtea, vă invit să îmi vizitaţi pagina neoficială de web la adresa: http://www.geocities.com/themaddancinggod/Indexr.htm. Lectură plăcută!)

miercuri, 28 ianuarie 2009

C.Bachalo, J.Kelly & R.Friend – 'Steampunk: Manimatron' (2001)

Prin 2001, am împrumutat şi parcurs de la domnul Cristian Lăzărescu nişte fascicule dintr-un serial de bandă desenată intitulat Steampunk. Apoi, în mai 2004, mulţumită lui Bogdan Tudor Bucheru, am primit cadou primele două (şi deocamdată singurele) volume din acest roman grafic. Cu toate că diverşi eseişti au publicat pe Internet articole în care criticau Steampunk destul de făţiş, eu l-am apreciat foarte mult şi l-am parcurs de cîteva ori, ba chiar sînt convins că am să-l reiau din cînd în cînd şi de acum înainte. Să vedem împreună de ce:


Primul volum al romanului grafic se intitulează Manimatron şi a fost publicat în 2001 de editura Wildstorm Productions din La Jolla, California. Volumul cuprinde prologul „Catechism”, actul întîi al seriei (compus din cinci capitole), precum şi o naraţiune epistolară, „Idiosincratica”, ilustrată cu schiţe-concept.


Intriga volumului este plasată la Londra, în 1837, într-o istorie alternativă. Doi jefuitori de morminte, Rabid Randy şi Sköm, descoperă într-un cavou un personaj în animaţie suspendată. Personajul, pe nume Cole Blaquesmith, are un cuptor în loc de torace şi un braţ mecanic. Pe de o parte, Sköm şi Rabid Randy ar dori să-i demonteze protezele mecanice ca să le vîndă pe piaţa neagră. Pe de altă parte, conducătorul acestei lumi, Lord Mortimer Absinthe, are nevoie de Cole ca să afle unde au fost depozitate nişte informaţii preţioase. Conducătorul rezistenţei armate împotriva lui Absinthe, Sir Robert Peel, ar dori ca protagonistul să ducă la îndeplinire ceea ce el însuşi nu poate: o revoluţie a claselor oprimate din Marea Britanie. Iar Cole Blaquesmith vrea să-şi amintească cine era înainte de a intra în animaţie suspendată.


Amintirile protagonistului revin treptat, în secvenţe disparate, printre episoade de acţiune furibundă din „prezent”. Astfel, între înfruntări cu Victoria, regina sălbaticilor, cu Faust, rătăcitorul singuratic, şi cu Lord Absinthe, Cole Blaquesmith îşi aduce aminte că a fost pescar şi luptător în a doua jumătate a secolului al XVIII-lea, că a fost alfabetizat de o învăţătoare, Fiona, şi că, într-o tentativă disperată de a găsi leac pentru tuberculoza Fionei, a apelat la doctorul Mortimer Absinthe, a călătorit în viitor cu o maşinărie creată de acesta şi i-a adus informaţii şi tehnologie din anul 1954.


Pe măsură ce lecţiile Fionei despre demnitate îi revin protagonistului în memorie, acesta înfruntă soldaţii-cîini ai lui Lord Absinthe, îi dejoacă planurile de colaborare cu Vaticanul şi în cele din urmă declanşează o revoluţie.

Poate că romanul grafic Steampunk: Manimatron nu are bogăţia culturală şi intertextuală a Ligii domnilor extraordinari, să zicem. Dar, dintre toate benzile desenate pe care le-am citit, are densitatea grafică cea mai mare – supărător de mare, după părerea vechiului meu prieten Tudor Popa.


Practic, fiecare pagină din acest volum cuprinde o mulţime de detalii, aflate undeva la intersecţia dintre societatea industrială, stilul manga şi delir. Începînd cu personajele principale, continuînd cu vehiculele şi accesoriile şi sfîrşind cu decorurile, toate elementele vizuale suferă de un exces de imaginaţie pe care numai trilogia Noului Crobuzon a lui China Miéville ar putea spera să-l egaleze.


Astfel, Lord Mortimer Absinthe pare o încarnare anacronică a lui Marilyn Manson cu înclinaţii de savant nebun (şi un discurs pe măsură). Faust, asasinul lui personal, este un demon negru cu tatuaje verzi fosforescente, echipat cu o sabie incandescentă şi cu un fluier din vertebre umane. Victoria, care în istoria noastră a fost regina Marii Britanii şi împărăteasa Indiei, pare o admiratoare adolescentă a grupului Kiss dotată cu bice retractabile din segmente metalice. Iar Cole Blaquesmith, cu braţul său colosal din care scapă aburi şi jar, pare să fie un gladiator al epocii industriale.


Decorurile, la rîndul lor, abundă în mecanisme, conducte, vitralii şi ventilatoare. Amintirile lui Cole, în mod special, deşi plasate în decorul pre-industrial al secolului al XVIII-lea, sînt încadrate de ţevi, pîrghii, roţi dinţate şi cadrane, iar nuanţele de gri în care sînt redate (complet diferite de scenele viu colorate din „prezent”) le conferă o încărcătură gotică deosebită.


Din păcate, tocmai această densitate grafică ieşită din comun, împreună cu decupajul neortodox al casetelor şi cu împletirea mai multor fire narative, face parcurgerea acestui volum destul de obositoare. Pentru mine, unele detalii cum ar fi cîte o culoare specifică pentru discursul anumitor personaje sau cîte un tip special de literă pentru unele monologuri reprezintă aspecte atrăgătoare, rar întîlnite în domeniul benzilor desenate. Pentru publicul cititor american, însă, excesele grafice din Steampunk au fost greu de tolerat. Vînzările fasciculelor au fost scăzute, iar autorii au abandonat proiectul la jumătate.


Din fericire, Manimatron nu a fost singurul volum din seria Steampunk. I-a urmat Drama Obscura. Dar despre acesta am să vă relatez cu altă ocazie


(P.S. Fie că îmi scrieţi numele Pîtea, Pitea, Patea sau Pâtea, vă invit să îmi vizitaţi pagina neoficială de web la adresa: http://www.geocities.com/themaddancinggod/Indexr.htm. Lectură plăcută!)

'Plimbarea de după-amiază'

Îmi place tare mult să mă plimb. Locuiesc în Piaţa Iancului şi, de cîte ori am la dispoziţie cîteva ore liber, plec la plimbare prin oraş. Astăzi am de gînd să merg pe jos pînă obosesc.

Merg pe bulevardul Carol, printre arcologii art-nouveau din sticlă şi fier forjat. Unele dintre ele sînt centre comerciale, altele adăpostesc firme pentru consultanţă juridică sau companii producătoare de software, iar altele servesc drept locuinţe. Oricum, toate sunt pline de verdeaţă şi de lumină.

După un timp, ajung lîngă Institutul de Construcţii, o impunătoare clădire modulară ale cărei inteligenţe artificiale comunică permanent cu alte instituţii de învăţămînt de pe întregul glob. Anual, Institutul pregăteşte pentru doctorat candidaţi care au absolvit la universităţi prestigioase precum Stanford sau Massachussets Institute for Technology, dar doresc să-şi continue pregătirea cu cei mai competenţi profesori.

Îmi continuu plimbarea, aruncînd priviri distrate în vitrinele aranjate cu gust ale magazinelor. Sunt ani de cînd francezii şi italienii încearcă să ne concureze creatorii de modă, însă mă tem că mai au de învăţat.

Ajung la Biserica Armenească, ale cărei ziduri sunt admirabil protejate sub un strat subţire, transparent şi ultrarezistent din răşini sintetice. Dincolo de intersecţie se ridică Centrul Xerox pentru Europa de Est, a cărui redecorare tocmai s-a încheiat.

La această oră a după-amiezei traficul este lejer. Pe lîngă mine trec alene vehicule elegante, confortabile şi nepoluante, produse de ultimjă oră ale tehnologiei româneşti pe care concernele germane şi japoneze se străduiesc zadarnic să le întreacă. Deşi am un Lynx Vector produs la Piteşti, prefer să mă plimb pe jos, ca marea majoritate a bucureştenilor, de altfel.

În faţa mea se iveşte Piaţa Universităţii cu tradiţionalul său loc pentru dezbateri publice. De o parte a pieţei se înalţă Teatrul Naţional, înconjurat de verdeaţă şi încoronat de holograme cinetice. De cealaltă parte se ridică bătrîna Universitate, căreia cei mai buni reprezentanţi ai şcolii româneşti de restauraţie i-au redat toată strălucirea şi frumuseţea de odinioară. În fundal, placat cu sticlă reflectorizantă de culoarea bronzului, Intercontinentalul îşi aşteaptă oaspeţii. În această seară urmează să aibă loc un bal de binefacere la care vor participa industriaşi, bancheri, diplomaţi, politicieni şi stele ale muzicii româneşti ale căror nume apar frecvent pe copertele revistelor şic din întreaga lume. Fondurile colectate la acest bal vor servi la ajutorarea copiilor săraci din Beverly Hills.

Pe bulevardul Bălcescu sunt situate sediile unor companii multinaţionale controlate de puternicul capital românesc. Clădiri enorme, de un desăvîrşit bun-gust, sunt aliniate de o parte şi de alta a acestei artere cunoscute în întreaga lume. Zilnic, deciziile care afectează economii întregi sunt luate aici, pe bulevardul Bălcescu.

Las în urmă cu părere de rău Piaţa Romană cu hologramele ei publicitare, cazinourile şi cabaretele care atrag anual milioane de turişti şi pornesc agale pe bulevardul Ana Ipătescu. Aici, circulaţia e ceva mai molcomă, iar sediile multinaţionalelor sunt înlocuite de fermecătoarele fantezii arhitectonice, expresie a gustului elitei bucureştene. Fiecare vilă, fiecare clădire reprezintă o bijuterie arhitecturală, o demonstraţie de stil, o încîntare a ochiului. Chiar ieri s-a anunţat că Bill Gates a încercat să-şi achiziţioneze un imobil pe bulevardul Ana Ipătescu, dar nu şi-a putut permite să plătească preţul cerut.

Din grădini se revarsă mirosul îmbătător al florilor şi, din loc în loc, de la uşi deschise către săli de bal se aud frînturi de vals. Familii îmbrăcate în ţinută de seară se plimbă încet, conversînd cu voce joasă.

Cînd ajung în Piaţa Victoriei, mă uit la ceas şi constat cu părere de rău că am întîrziat. Deschid în aer meniul DREAMWORLD şi apăs suprafaţa pe care scrie OUT.

Dezbrac costumul de date, împachetez instalaţia pentru realitate virtuală într-o valiză din lemn, cu lacăt, şi-o ascund la locul ei, sub pat. Îmi pun vesta antiglonţ, iar pe deasupra trag salopeta, după care îmi pun masca de gaze. Salt tîrnăcopul pe umăr şi ies din garsoniera confort patru.

Printre ruine şi maldăre de gunoaie, mă îndrept către Piaţa Iancului. Lucrez în schimbul trei, ca săpător-adjunct - post pentru care am dat o şpagă grea.

Bine că mi-a trimis frate-meu instalaţia asta hoaţă din Germania. Şi mai am un motiv de mulţumire. Săptămîna viitoare ne dă salariile indexate. Cu ce mai am acasă, pus deoparte, voi putea să-mi cumpăr o pîine întreagă.

Abia aştept!

marți, 27 ianuarie 2009

'Rămăşiţe'

În ultimul timp, piaţa a fost invadată de opere de artă din rămăşiţe. Indiferent din care cultură non-umană faceţi parte, vă doriţi aşa ceva. Sînt minunate, ieftine şi uşor de procurat. Rămăşiţele sînt principalul nostru produs de export.

Le-aţi văzut expuse în vitrine, le colecţionaţi sau le oferiţi cadou (în cazul în care cultura dumneavoastră cuprinde conceptul). Unele rase le găsesc întrebuinţări care ni se par stranii. Important e că le cumpăraţi şi le plătiţi cu energie, materii prime şi informaţii. Astronave de construcţie non-umană se acuplează cu staţiile orbitale circumterestre şi pleacă încărcate cu colaje menite să trezească fiorul estetic. Iar jos, sub norii otrăviţi, excavatoare-robot sapă în nenumăratele straturi de gunoaie. Tuburi-aspirator se plimbă flămînde pe deasupra mormanelor proaspăt excavate, înghiţind de-a valma metal, mase plastice şi cioburi de sticlă rotunjite şi tocite de vreme. Uneori tuburile se înfundă, suferind parcă de parodia anorganică a aterosclerozei. Atunci tehnicienii umani intră în panică. Producţia stagnează. Se reziliază contracte. Trebuie plătite despăgubiri.

Şi procesul se reia, şchiopătînd, transformînd rămăşiţele generaţiilor trecute în artefacte cerute de o întreagă galaxie. Pentru că toate aceste resturi care acoperă continentele, într-un relief nou, haotic, care l-a înghiţit de mult pe cel vechi, sînt ultima noastră monedă de schimb. Ultima materie primă. Ultima resursă.

O resursă epuizabilă.

luni, 26 ianuarie 2009

'Deocamdată'

Sînt un om fericit. Altfel nici nu s-ar putea. Trăiesc într-o lume curată, fac progrese în carieră şi nu duc lipsă de nimic.

Toţi sîntem fericiţi, acum. Ajustori, analişti ai sistemelor, surferi ai curenţilor de date, vînători de fantome informatice. Cu toţii îngrijim acest sistem imens al inforeţelelor care cresc, se dezvoltă, uneori se războiesc sau se anihilează. Noi ajustăm, analizăm, corectăm. E o competiţie strînsă.

Dacă nu sîntem pretenţioşi, putem accepta ideea că inforeţelele sînt o formă de viaţă. Sau aproape. E greu să defineşti entităţile care compun această specie sau să le delimitezi cumva. Vechile criterii fizice nu operează.

Pentru reţele reprezentăm echivalentul unor microorganisme simbiote. Îndeplinim roluri aparent mărunte, însă vitale pentru sisteme.

Sigur, nu numai noi schimbăm reţelele. Şi reţelele ne schimbă pe noi. Fluxul tehnologic a pătruns în anatomia umană şi o modifică de multă vreme. Nu la scară macroscopică, însă în mod semnificativ.

Îmi place să cred că ceea ce fac în timpul zilei este necesar, că toată activitatea mea are importanţă. Sigur, multe dintre sarcinile mele pot fi îndeplinite de milioane de ori mai repede de către reţelele bionice. Prefer totuşi să nu mă gîndesc la asta.

Iar noaptea, după ce adorm, cibersonde subţiri şi agile ca nişte vipere mi se înfig în mufele craniene, accesînd prin biocipuri impulsurile că-mi străbat cortexul de-a lungul sinapselor. Inforeţelele flămînde îmi absorb visele, ale mele şi ale celorlalţi oameni, căutînd să ne cunoască mai bine, sau să se distreze, sau să ne copieze cumva, sau să se joace, sau să-şi trateze complexe pe care nici măcar nu ni le putem imagina.

Căci în reţelele semivii, autoreproducătoare şi superinteligente nu se poate naşte miracolul viselor.

Deocamdată...

duminică, 25 ianuarie 2009

'Dickţiuni'

La început a fost camera obscură, cu o gaură în zid prin care lumina se tîra ca să împrăştie pe peretele opus miniaturi răsturnate ale lumii de afară. Apoi a fost cinematograful, unde oamenii plăteau ca să intre. Ecranele s-au făcut mai mici şi le-au invadat locuinţele, iar pe urmă imaginile s-au făcut şi mai mici şi-au încăput pe dosul ochelarilor. Apoi lasere incredibil de subţiri le-au scris oamenilor imagini minuscule pe retine.

În cele din urmă, cuplarea sistemului nervos central la reţeaua informatică a trimis goana bezmetică a imaginilor direct în creier, în centrul văzului, şi-a suprapus nenumărate secvenţe fantomatice peste viziunea lumii exterioare, estompînd treptat graniţa dintre ficţiuni şi realitate.

Cîndva, cu mult timp în urmă, au existat întrerupătoare pentru ca oamenii cu ochii arşi să poată înlocui imaginile cu bezna odihnitoare, măcar o vreme. Dar constructorii le-au eliminat de mult şi nimeni nu-şi mai aminteşte de ele.

sâmbătă, 24 ianuarie 2009

'Telespectatorul'

Petrecea mult timp aşezat în faţa televizorului, schimbînd canalele, privind, ascultînd. Ecranul îi revărsa în minte ştiri în germană, franceză, japoneză, engleză... Începuse să înţeleagă rusa şi italiana. Stătea acolo ore de-a rîndul, urmărind jurnalele televizate.

Cînd nu privea televizorul se întîlnea cu alţi oameni. Stăteau de vorbă multă vreme şi se despărţea de ei cu senzaţia că discuţiile nu ajută la nimic. Din anumite motive, nu-şi întreba interlocutorii dacă şi ei aveau aceeaşi senzaţie. Noaptea tîrziu urmărea iar ştirile, prezentate de crainici care, spre deosebire de el, dormeau mai mult şi arătau mai odihniţi.

Pe ecran începeau să defileze atentate, lovituri de stat, demonstraţii reprimate şi războaie. Multe războaie. Unele civile, altele nu. Cel mai mult îl impresionau şirurile de refugiaţi, uneori flămînzi, alteori lipsiţi de adăpost, dar întotdeauna survolaţi de elicoptere militare. Cîteodată elicopterele deschideau focul.

Din cînd în cînd se întreba care dintre ştiri erau adevărate şi care fictive. Îi era destul de greu să-şi dea seama. După ce treceau prin filtrele mass-media, informaţiile păreau să-şi piardă legătura cu realitatea.

Îl copleşea adesea sentimentul neputinţei şi încerca fără succes să se amăgească, spunîndu-şi că dacă ar fi ocupat un post cu putere reală de decizie ar fi putut încerca să aplaneze conflictele.

Era cel din urmă preşedinte al Organizaţiei Naţiunilor Unite.

vineri, 23 ianuarie 2009

'Pentru tine'

În fiecare zi aştept să vină seara. Peste zi sînt multe mărunţişuri de făcut, aşa că n-am timp să mă gîndesc la tine. Pîndesc bucăţile de lemn aduse de valuri, mai arunc un ochi la undiţe şi ţin de şase, să nu vină crocodilii. Mai pe la prînz, Bertha mă pune să curăţ peştii de solzi. Felceru' zice că n-ar trebui să mîncăm aşa ceva, că la cîte toxine sînt în apă peştele e otravă. Nici pămîntul ăla în care-şi creşte ciupercile nu e mai curat, da' n-are rost să ne certăm cu el. Dac-ar fi s-o luăm aşa, n-am mai înghiţi nici aer, că şi-ăsta-i otrăvit.

Felceru' are multe idei. Lucrează tot timpul şi cîteodată ies chestii interesante. Şi-a adus pămînt cu găleata de pe mal şi creşte ciuperci. Şi-a făcut atelier. Are o arbaletă cu arcul din oţel pe care-a construit-o singur şi care-i mult mai bună împotriva crocodililor decît căngile pe care le folosesc ceilalţi săteni. A făcut şi o moară de curent, da' aia nu merge decît cînd bate vîntul.

Cîteodată mai stau prin atelierul lui, numai că dacă pierd prea mult timpu' p-acolo, nu mai am ce mînca sau cu ce face focul. În plus, pontonul meu e la marginea satului şi e mult de mers pînă la atelierul felcerului.

Bertha zice că dac-ar fi mai mulţi de-ăştia s-ar porni iar toată nebunia cu fabrici, poluare şi războaie. Că am ajuns să mai fim doar o mînă de triburi lacustre din cauza a prea multe invenţii, şi că alte invenţii n-o să aducă decît alte nenorociri. Aşa o fi, da' becul pe care l-a legat felceru' la moara de curent luminează mai bine decît opaiţul Berthei, şi nici fum nu scoate.

Tot de la felcer am primit şi poza ta. A găsit-o plutind pe apă, într-o dimineaţă, cînd se ducea cu barca la un bolnav din alt sat. Mi-a plăcut mult poza. În altă zi, cînd s-a dus la tîrg - e o adunătură de magherniţe, însă îi zicem tîrg - a venit cu un teanc de foi şi pe fiecare din ele era poza ta, ceva mai mare şi fără culori. Foile erau călduţe şi aveau un miros plăcut, care dup-aia s-a risipit.

Treaba cu foile s-a dovedit bună, fiindcă mai tîrziu am rămas fără poza în culori. Nici acum nu ştiu cum s-a întîmplat. M-am pomenit că n-o mai aveam şi degeaba am căutat-o pînă mi s-a urît, că n-am mai găsit-o.

Am lipit toate foile pe tavan şi în fiecare dimineaţă mă trezesc sub privirea ta şi parcă din acest motiv mă simt altfel.

Cam asta e. Aştept să vină seara. Cerul e întunecat şi mohorît, fără lumină, dar am răbdare pînă noaptea tîrziu. Cîteodată, cînd am noroc, văd un oraş plutind la mare înălţime, plin de lumină şi strălucire. Felceru' zice că astfel de oraşe sînt construite şi locuite de oameni, numai că sînt rezervate celor foarte bogaţi. Dacă-i spun că o să strîng blănuri de nutrie şi de castor, să ajung bogat şi să locuiesc în oraşele zburătoare, îşi drege vocea şi schimbă vorba.

Le aştept seară de seară şi caut să disting turnurile zvelte, luminile, platformele, motoarele care le poartă prin cer. Oamenii mai bătrîni îmi povestesc despre stele, numai că eu n-am văzut stele niciodată. Oraşele zburătoare sînt singurele stele pe care le-am văzut vreodată.

Deşi n-am cum să-mi dau seama, încerc să ghicesc în care din oraşele zburătoare locuieşti. Îmi închipui mereu altceva despre tine, despre viaţa pe care-o trăieşti acolo sus, şi totul e plin de lumină, de culoare, numai faţa ta e în alb şi negru.

Cînd plouă, din chipurile tale se scurg lacrimi şi parcă ai vrea să-mi vorbeşti, numai că ne desparte o distanţă prea mare. Atît de mare că n-o pot traversa.

Aş vrea să-mi amintesc culoarea ochilor tăi.

Măcar atît.

joi, 22 ianuarie 2009

'Contacte'

Sonda spaţială zbura de mii de ani. La lansare, fusese lăudată de către proiectanţi şi programatori ca fiind ultramodernă, produs al tehnicilor de vîrf şi un număr de alte epitete pe care le putea asculta din nou, din înregistrări, ori de cîte ori dorea.

Desigur, după atîtea mii de ani de zbor, conta mai puţin cît de modernă fusese atunci. Mai important era cît de fiabilă se dovedea acum. Îşi supraveghea senzorii cu neomenească minuţiozitate şi trimitea periodic seturi de nanozoare ca să cureţe, să întreţină sau, dacă era nevoie, să repare fiecare componentă.

Cît despre audierea discursurilor străvechi, nu simţea decît foarte rar nevoia. Cosmosul era neînchipuit de vast şi, acolo unde călătorea sonda spaţială, nu foarte luminos, dar cu siguranţă că nu era un loc tăcut.

Prin radiotelescopul său, sonda recepţiona nenumărate semnale radio, şoapta îndepărtată a miliarde de stele, iar inteligenţa artificială de la bord analiza semnalele, stoca date, apoi le trimitea sub formă de microunde către planeta sa de origine. Ştia că ajută la progresul ştiinţei (chiar dacă, după cîteva decenii de la lansare, nu mai primise nici un fel de semnale de acasă) şi că, într-un fel, ducea la îndeplinire visul constructorilor de a zbura printre stele.

Sonda spaţială ştia că semnalele radio provenind din surse naturale, lăsînd deoparte ceea ce transmiteau despre originile lor, erau un fel de zgomot, un nesfîrşit ocean de paraziţi în care ea avea misiunea să caute semnale artificiale emise de fiinţe inteligente. Căutarea aceasta se dovedise însă multă vreme a fi lipsită de succes. Numai că sonda spaţiţală era extrem de răbdătoare şi avea tot timpul de pe lume ca să asculte şi să caute.

Apoi, într-un tîrziu, recepţionă un semnal promiţător. O vreme, păstră tăcerea, înregistrînd şi analizînd semnalul acela. Apoi, îl retransmise în direcţia din care provenea. Cînd semnalul se diversifică, în loc să se repete, sonda începu eforturile sistematice de a-l decodifica.

Se dovedi un lucru anevoios. Poate că inteligenţa artificială de la bord era extrem de rapidă în gîndire – cu mult mai rapidă decît ar fi putut constructorii ei spera să devină vreodată, spre exemplu. Dar distanţa de la care provenea semnalul artificial era imensă, iar dialogul (căci se înfiripă un soi de dialog) se desfăşura cu viteza unei curse de canotaj pe un lac de melasă.

Şi, în ciuda tuturor dificultăţilor, sonda spaţială reuşi în cele din urmă să decodifice şi să asimileze limbajul sursei. Judecînd după aparenţe, după ce împlinise unul dintre visurile constructorilor săi – acela de a călători printre stele – acum era pe cale să îl împlinească şi pe cel de-al doilea – contactul cu o civilizaţie extraterestră.

Numai că, avînd în vedere traiectoria sursei acelor semnale şi estimînd distanţa pînă la ea în funcţie de intervalul dintre emisii şi răspunsuri, sonda înţelese că semnalele acelea artificiale nu proveneau dintr-un sistem planetar, ci dintr-o zonă interstelară. Iar schimbul de mesaje îi confirmă în cele din urmă ipoteza: întîlnise nu o planetă locuită, ori o staţie spaţială sau un habitat, ci o altă sondă spaţială autonomă.

Era o sondă cu mult mai veche, care deja călătorise prin spaţiul cosmic timp de cîteva sute de mii de ani tereştri. Întîlnise pe traseu şi sondele altor civilizaţii – puţine, foarte puţine – şi făcuseră schimb de semnale, de informaţii. Conform misiunii încredinţate, trimisese periodic emisii de unde radio cu informaţiile colectate către planeta de origine, însă nu primise niciodată vreun răspuns. Poate că civilizaţia care o construise evoluase mult dincolo de tehnologia primitivă a radioului în cele cîteva sute de milenii care trecuseră de la lansare. Poate că îşi pierduseră interesul pentru datele pe care le transmitea sonda spaţială. Sau poate că unii dintnre ei ascultau cu atenţie, generaţie după generaţie. Cine ştie?

Numai că, după atîta amar de vreme petrecut în bezna dintre stele, sonda spaţială extraterestră ajunsese să creadă că numai lor, sondelor răzleţe, le mai păsa de călătorii interstelare şi de contactarea reprezentanţilor altor civilizaţii. Adică, în esenţă, de comunicarea radio cu alte sonde.

Înainte de a ieşi cu totul din raza de transmisie, sonda spaţială terestră recepţionă un ultim mesaj de la surata mai vîrstnică, o şoaptă aproape de neauzit în zgomotul radio al cosmosului.

Îi ura succes şi drum bun în continuare.

marți, 20 ianuarie 2009

'Fără mine'

Bună ziua. Luaţi loc.

Luaţi loc!

Vasileasco, e valabil şi pentru tine! Stai jos o dată, să vadă şi-ăia din spatele tău ceva!

Borozan, lasă mîncarea, că pauza s-a terminat de mult!

Azi vom avea o lecţie de istorie deosebită. Nu pentru că e ultima, Popescule! Rîzi ca mutu’... Maică-ta a văzut ce-ai făcut la teză? Da? Şi-ţi mai arde de rîs?

Azi, spuneam, vom avea o lecţie de istorie despre catastrofele din secolul al douăzeci şi unulea. Săptămîna trecută am învăţat despre...

Despre ce?

Ganea, zi-le tu, fată, că ăştia dorm pe ei. N-am avut aşa momîi de elevi de cînd mă ştiu.

Aşa, despre distrugerea stratului de ozon, creşterea radiaţiilor ultraviolete la nivelul solului şi sporirea ratei mutaţiilor la macro- şi micro-organisme.

Mutaţii, Vasile, nu mutări. De mutat te muţi cu camionul de cărat mobilă, mutaţiile sînt genetice. Vai de capu’ tău!

Ca urmare a creşterii ratei mutaţiilor au apărut numeroase boli noi, precum SIDA şi EBOLA la sfîrşitul...

EBOLA, Paraschiv! EBOLA, nu „ie boala”. E boala rea în capul tău ăl sec, aia e!

Borozane, ţi-am mai zis să laşi mîncarea! Dacă te mai văd o dată că mănînci pe furiş, te dau afară de nu te vezi!

Unde rămăsesem?

Aşa, SIDA şi EBOLA la sfîrşitul secolului al douăzecilea, ca şi variante noi ale unor boli mai vechi, precum gripa, pneumonia şi tuberculoza.

Ca urmare, oamenii...

Brezeanu, ce faci, fată, acolo? Dă să văd! Păi bine, măi fetelor, nu vă e ruşine? Muncesc părinţii de se spetesc ca să vă ţină la şcoală, şi voi, în loc să fiţi atente şi să luaţi notiţe, staţi şi jucaţi ics şi zero în timpul orei?

Ca urmare, oamenii s-au aflat în situaţia de a urmări neputincioşi diminuarea progresivă a eficienţei antibioticelor tradiţionale, precum penicilina şi tetraciclina, şi de a pierde treptat în bătălia contra agenţilor patogeni, pentru că mutaţiile acestora din urmă aveau loc mult mai rapid decît crearea unor noi antibiotice.

Popescule, ce faci acolo cu rigla aia? Ce crezi, măi, că e arcuş? Sau pînză de bomfaier? Las-o jos şi fii atent la lecţie, că te scutur de-o să-ţi meargă fulgii!

Unele dintre noile boli s-au dovedit extrem de virulente Chiar şi epidemiile de gripă, care pe parcursul secolului al douăzecilea erau considerate nu foarte periculoase, au ajuns în secolul al douăzeci şi unulea să facă numeroase victime.

Paraschiv! De ce ciupeşti fata? Stai potolit, să nu te ciupesc eu pe tine, c-o să-ţi plîngi de milă!

Ca urmare a gradului sporit de pericol pe care îl prezentau aceste boli contagioase, foarte mulţi oameni au preferat să meargă în locuri publice mai rar sau aproape deloc. Iar răspîndirea bolilor cu transmitere sexuală, în special SIDA, a dus la schimbarea treptată a stilului de viaţă în unele ţări şi la diminuarea drastică a natalităţii.

Ce te hlizeşti aşa, Vasile? N-ai învăţat la biologie despre bolile cu transmitere sexuală?

Borozan! Ieşi afară, nesimţitule! Ieşi! Să nu te văd! Da’ ce crezi, că sîntem la cantină? Să vii cu taică-tu la şcoală mîine dimineaţă!

Aşa se face că, spre sfîrşitul secolului al douăzeci şi unulea, pe lume mai rămăseseră numai doi oameni. Raj Chandrasekar, un programator din India venit la Silicon Valley, şi Monica Gallagher, o clonă creată şi crescută din celule epiteliale de o bătrînă cercetătoare de la MIT.

Aveau la dispoziţie extrem de multe informaţii despre toate popoarele care se perindaseră pe lume în ultimele cinci milenii, despre toate limbile Pămîntului în secolul al douăzeci şi unulea, despre culturi şi civilizaţii...

Gîlcă! Nu te mai scobi atîta în nas, c-o să-ţi dea sîngele! Noi vorbim aicea de civilizaţii, dar părinţii ăia ai voştri nu vă cresc să fiţi civilizaţi!

Aveau multe informaţii despre oameni, dar oameni în carne şi oase, din păcate, nu mai erau decît ei doi. Şi Raj Chandrasekar, cînd a luat legătura în ciberspaţiu cu Monica Gallagher şi a aflat că nu era un simulacru software, ci o persoană reală, s-a bucurat.

Nu te mai uita atîta pe geam, Vasileasco, să nu rămîi cu gîtul sucit!

Şi Chandrasekar i-a spus Monicăi Gallagher că era gata să traverseze America de Nord pînă la ea, ca ei doi să creeze împreună o nouă omenire.

Degeaba rîzi, Paraschiv! A fost un lucru romantic, habar n-ai!

Şi Monica Gallagher i-a răspuns: „Dacă vrei să creezi o nouă omenire, succes! N-ai decît să încerci fără mine!”

Ce vă hliziţi aşa? Numai la prostii vă gîndiţi!

Aşa încît Raj Chandrasekar a folosit toate informaţiile de antropologie, lingvistică, civilizaţie şi cultură care îi stăteau la dispoziţie şi ne-a creat pe noi, cetăţenii ciberspaţiului. Oameni în format digital, după chipul şi asemănarea celor în carne şi oase.

La revedere.

Nu vă îmbulziţi aşa la uşă! Nu mai alergaţi pe culoare!...

Of, Doamne! Uneori îmi doresc ca Raj Chandrasekar să nu fi reuşit atît de bine...

duminică, 18 ianuarie 2009

Naomi Klein, 'The Shock Doctrine' (2007)

În toamna anului 2008, mulţumită domnului director al librăriei Anthony Frost, am achiziţionat un exemplar din cea mai recentă carte a lui Naomi Klein, autoarea volumelor No Logo şi Windows and Fences. Cartea în cauză se intitula The Shock Doctrine - The Rise of Disaster Capitalism (Editura Penguin, Londra, 2008) şi, din cîte ştiu, este disponibilă atît la Librăria Engleză Anthony Frost cît şi la importatorii mei preferaţi, Nautilus, http://nautilus.ro.

La finalul anului 2008 am parcurs The Shock Doctrine şi ţin neapărat să vă spun că este cea mai educativă carte din cîte am citit vreodată. Să vedem împreună de ce:

În introducerea volumului, autoarea canadiană ne informează că pe parcursul ultimilor treizeci şi cinci de ani lumea a fost schimbată sistematic de adepţii unei ideologii care a fost intitulată fie "neoliberală" (atunci cînd era privită sub aspect economic), fie "neoconservatoare" (atunci cînd era privită sub aspect politic), fie "de piaţă liberă", fie "a globalizării". Centrul ideologic al acestei mişcări a fost Facultatea de Economie a Universităţii din Chicago, iar iniţiatorul ei a fost Milton Friedman, laureat al Premiului Nobel pentru Economie în 1976.

În continuare, Naomi Klein ne informează că numeroşi susţinători ai accestei ideologii (care în esenţă propune reforma societăţilor naţionale prin eliminarea barierelor vamale, privatizarea companiilor de stat, deregularizare şi diminuarea protecţiei sociale) au aplicat aşa-numita "terapie de şoc" fie organizînd lovituri de stat şi instituind măsuri nepopulare, fie profitînd de războaie, de crize financiare sau economice, ori de catastrofe naturale pentru a introduce asemenea măsuri. Mai mult, în unele cazuri introducerea acestor schimbări economice şi sociale a fost însoţită de arestarea, torturarea şi chiar uciderea unor oponenţi, iar Naomi Klein face legătura între cercetări întreprinse cu finanţarea CIA în anii 1950, Manualul de Interogare pentru Contraspionaj Kubark al aceleiaşi instituţii şi metodele de tortură folosite din Chile şi Argentina pînă în Guantanamo.

După prezentarea foarte bine documentată a originilor ideologiei neoconservatoare şi a metodelor de reprimare a oponenţilor, autoarea ne prezintă numeroase studii de caz ale intervenţiei adepţilor Şcolii de la Chicago (unii dintre ei aflaţi în posturi importante la Fondul Monetar Internaţional, la Banca Mondială şi la Trezoreria Statelor Unite ale Americii). Astfel, Naomi Klein ne relatează în ordine cronologică aplicarea "terapiei de şoc" în Brazilia, în Chile, în Argentina, în Marea Britanie (sub administraţia doamnei Margaret Thatcher), în Statele Unite ale Americii (sub administraţia lui Ronald Reagan, a lui George Bush şi a lui George W. Bush), în Polonia, în Rusia, în China, în Thailanda, în Coreea de Sud, în Canada, în Africa de Sud, în Israel, în Irak, în New Orleans (după dezastrul provocat de uraganul Katrina) şi în Sri Lanka (după tsunami). Consecinţele "terapiei de şoc" sînt îngrijorătoare, uneori de-a dreptul înspăimîntătoare, şi de regulă implică sporirea sărăciei şi a şomajului, reducerea semnificativă a clasei de mijloc şi restrîngerea drepturilor şi libertăţilor cetăţeneşti.

Ceea ce este demn de remarcat la aceste studii de caz este meticulozitatea cu care autoarea şi-a sprijinit afirmaţiile cu cifre şi date, cu mărturii (unele dintre ele prezentate iniţial în instanţă), cu declaraţii oficiale ale celor implicaţi şi cu documente (inclusiv cu documente CIA declasificate recent). De asemenea, pe tot parcursul cărţii apar rezultate ale eforturilor lui Naomi Klein de a călători personal, de a intervieva persoane-cheie implicate în anumite evenimente istorice recente şi de a vedea la faţa locului efectele "terapiei de şoc".

Concluzia acestei cărţi sumbre este neaşteptat de îmbucurătoare. Naomi Klein ne arată în finalul volumului cazuri de întrajutorare locală, naţională sau internaţională în care oameni şi organizaţii au refuzat "terapia de şoc" şi au reclădit societăţi organizate pe baze social-democrate mai degrabă decît neoliberale. Mai mult, destui dintre adepţii Şcolii de la Chicago care luaseră măsuri abuzive pentru a impune "terapia de şoc" într-o ţară sau alta au fost puşi sub acuzaţie, pedepsiţi cu închisoarea, alungaţi de la putere prin vot popular sau forţaţi să plece în exil.

Fireşte, nici o prezentare succintă a unei cărţi nu poate înlocui parcurgerea cărţii propriu-zise. Ce pot să vă asigur este că, sub aspect istoric şi moral, The Shock Doctrine rivalizează ca importanţă cu Arhipelagul Gulag al lui Aleksandr Soljeniţîn, iar ca instrument util pentru înţelegerea lumii contemporane este un volum la fel de necesar ca Al Treilea Val de Alvin Toffler. Faceţi-vă un bine, achiziţionaţi un exemplar, citiţi-l cu atenţie şi oferiţi-l spre lectură celor apropiaţi. Nu numai că vă va oferi o imagine mai clară asupra prezentului, dar vă va ajuta să vă alegeţi viitorul în cunoştinţă de cauză.

Pentru mai multe informaţii, vă invit să vizitaţi site-ul autoarei la adresa http://www.naomiklein.org şi în special secţiunea dedicată acestei cărţi la adresa http://www.naomiklein.org/shock-doctrine.

(P.S. Fie că îmi scrieţi numele Pîtea, Pitea, Patea sau Pâtea, vă invit să îmi vizitaţi pagina neoficială de web la adresa: http://www.geocities.com/themaddancinggod/Indexr.htm. Lectură plăcută!)

sâmbătă, 17 ianuarie 2009

Michael Marshall Smith, 'Only Forward' (1994)

În martie 2006, mulţumită importatorilor mei preferaţi de la Nautilus, http://nautilus.ro, am cumpărat un exemplar din primul roman al autorului britanic Michael Marshall Smith, Only Forward (Editura HarperCollins, Londra, 1998). Am început să-l citesc în decembrie 2006, însă pînă cînd am reuşit să-l termin am parcurs alte optsprezece cărţi. După cum aţi aflat deja din articolele precedente, acesta nu este un semn bun. Să aflăm împreună de ce:

În prima parte a romanului, „Hîrtia de deasupra crăpăturilor”, protagonistul-narator Stark primeşte misiunea de a-l găsi pe un funcţionar dispărut, Alkland. După ce adună informaţii din diferite cartiere ale oraşului, Stark reuşeşte să pătrundă într-o zonă izolată de celelalte, Grajdul, şi să-l scoată pe Alkland de acolo.

În partea a doua, „Nişte minciuni”, Stark şi Alkland trebuie să investigheze originea unei substanţe potenţial periculoase, Dilligenz, iar cercetarea îi duce pe tărîmuri halucinante.

În partea a treia, „Requiem”, Stark îl descoperă pe autorul unor crime oribile – nimeni altul decît un fost prieten, Rafe, pe care Stark îl ucisese cu ani în urmă şi care acum a găsit o cale de trecere de pe tărîmul viselor în lumea reală. În final, presupusul organizator al traficului cu Dilligenz se dovedeşte a fi un om de treabă, Stark se mută cu iubita lui şi totul se termină cu bine.

Poate vă amintiţi filmul lui Robert Rodriguez From Dusk Till Dawn (1996), care pînă la un punct ne arată o poveste cu gangsteri, jafuri şi răpiri, iar de la un punct încolo se fracturează brusc (şi iremediabil) şi ne arată o poveste cu vampiri. O impresie asemănătoare mi-a lăsat şi romanul Only Forward.

Prima parte este o poveste cyberpunk destul de acceptabilă. Protagonistul-narator este un fel de detectiv particular, fundalul este o zonă urbană cu tehnologii avansate, acţiunea are suficient supans, ba chiar la un moment dat se fac şi nişte aluzii intertextuale la scrierile lui Philip K. Dick (mai precis, la romanul The Penultimate Truth).

După care naraţiunea se fracturează şi devine suprarealistă. Majoritatea incidentelor din partea a doua a romanului se petrec într-un ţinut al viselor în care monştrii din imaginaţţia personajelor devin reali, iar oceanul care, văzut din avion de cineva, pare o întindere de noroi pe cale să se usuce, poate fi traversat pe jos de altcineva.

Apoi autorul insistă să confecţioneze explicaţii pentru tot în cea de-a treia parte. Criminalul era o amintire sosită de pe tărîmul viselor. Protagonistul călătorise peste secole traversînd acel tărîm şi nu se mai putea întoarce în veacul său. Marmura prăbuşită pe stradă fusese cîndva columna lordului Nelson din Piaţa Trafalgar. Şi aşa mai departe.

Ca şi cînd, după trecerea abruptă de la cyberpunk la suprarealism, cititorilor le-ar mai păsa de vreo explicaţie finală...

Departe de mine intenţia de a afirma că în literatura cyberpunk nu ar mai fi apărut imagini suprarealiste. Dimpotrivă, de la ceasul deformat al lui Salvador Dali şi cutia de sticlă a lui Marcel Duchamp din Neuromantul pînă la robocîinii şi poliţiştii-umbră din Vurt, subgenul acesta literar abundă în asemenea imagini. Însă alţi autori cyberpunk au avut grijă de regulă să strecoare în text sau în subtext nişte explicaţii convingătoare pentru prezenţa acelor imagini şi să nu destrame cadrul ontologic al intrigii, structura funcţională a realităţii imaginare din text. Michael Marshall Smith, pe de altă parte, nu şi-a luat semenea măsuri de precauţie, iar romanul său a avut de suferit (şi cititorii împreună cu romanul).

Din fericire, următoarea sa carte, Spares, a fost ceva mai închegată. Dar despre aceasta am să vă relatez cu altă ocazie...

(P.S. Fie că îmi scrieţi numele Pîtea, Pitea, Patea sau Pâtea, vă invit să îmi vizitaţi pagina neoficială de web la adresa: http://www.geocities.com/themaddancinggod/Indexr.htm. Lectură plăcută!)

vineri, 16 ianuarie 2009

Jeff Noon – 'Needle in the Groove' (2000)

În 2004, prin amabilitatea doamnei Diana Enăchescu-Hoehn şi a soţului ei, domnul Rudiger Hoehn, am achiziţionat un exemplar din romanul lui Jeff Noon Needle in the Groove (Black Swan, Londra, 2001). Cum de ani buni adun mai multe cărţi decît pot citi, am reuşit să parcurg acest volum abia în ianuarie 2009.

Şi iată ce am aflat:

În ceea ce la data publicării romanului era viitorul apropiat, protagonistul-narator, Elliot Hill, se alătură unei formaţii muzicale din Londra, Glam Damage. Ceilalţi membri ai formaţiei sînt 2Spot (baterist), Donna (vocalistă) şi Jody (DJ). Împreună, cei patru compun piese pe care le remixează cu ajutorul unui mediu de stocare lichid conţinut în nişte mici sfere. Din păcate, înainte ca Glam Damage să poată atinge cu adevărat celebritatea, 2Spot se sinucide, iar Elliot pleacă.

În cea de-a doua parte a romanului, un an mai tîrziu, Elliot este chemat de Jody ca să înregistreze alături de Donna. Revederea este tensionată, în bună măsură pentru că Doona asociază sinuciderea bateristului cu propria ei vinovăţie cauzată de infidelitate. Atunci cînd Donna îşi provoacă o supradoză cu mediul de stocare lichid, Elliot îşi injectează şi el o doză, trece din halucinaţie în halucinaţie şi află cîteva adevăruri despre tatăl şi bunicul lui 2Spot (ambii muzicieni din Manchester) şi despre sine însuşi.

Ca şi Vurt, Needle in the Groove este narat la persoana întîi de către un marginal social. Elliot Hill a avut probleme cu drogurile, a lăsat în urmă o căsnicie eşuată, iar părinţii îl privesc ca pe un ratat. Ironia atitudinii lor este amplificată de faptul că ambii sînt nişte provinciali anonimi, foşti punk rockeri, iar Elliot se dovedeşte a fi fiul nelegitim al altcuiva.

Tot ca şi Vurt, Needle in the Groove are naraţiunea întreruptă periodic de versuri, digresiuni şi halucinaţii. Însă, spre deosebire de primul roman al lui Jeff Noon, Needle in the Groove nu conţine nici urmă de explicaţie privind misteriosul lichid de stocare şi proprietăţile halucinogene ale acestuia. Cumva, romanul acesta marchează trecerea lui Jeff Noon din zona science-fantasy în fantasticul lipsit de orice pretext tehnologic sau ştiinţific.

Lectura este îngreunată de ortografia şi punctuaţia creatoare ale autorului. Inspirat probabil de modul în care versurile apar uneori pe mapele discurilor, Jeff Noon a renunţat cu totul la majuscule, la toate punctele de la finalul propoziţiilor şi frazelor şi la aproape toate virgulele. Semnele de punctuaţie menţionate anterior au fost înlocuite cu diagonale, iar dialogurile sînt marcate... ca în limba română.

Urmarea acestor libertăţi creative este că romanul, deşi scurt şi împărţit în capitole de mică întindere, este destul de greu de urmărit. Spre deosebire de Vurt sau de Pixel Juice, care deschid o lume exuberantă, plină de imaginaţie, Needle in the Groove îi solicită pe cititori prea mult pentru prea puţin – o poveste cu trei generaţii de muzicieni axaţi pe trei stiluri: rock psihedelic, punk şi dance. În concluzie, ca şi în cazul romanelor Pollen sau Nymphomation, am rămas cu senzaţia clară că nu voi face vreodată efortul de a reciti această carte.

(P.S. Fie că îmi scrieţi numele Pîtea, Pitea, Patea sau Pâtea, vă invit să îmi vizitaţi pagina neoficială de web la adresa: http://www.geocities.com/themaddancinggod/Indexr.htm. Lectură plăcută!)

sâmbătă, 10 ianuarie 2009

Nick Mason, 'Inside Out' (2004)

În aprilie 2008, mulţumită distinşilor librari de la Anthony Frost, http://www.librariaengleza.ro/, am cumpărat un exemplar din autobiografia lui Nick Mason, bateristul formaţiei Pink Floyd (Inside Out: A Personal History of Pink Floyd, Phoenix, Grupul Editorial Orion, Londra, 2005). La sfîrşitul anului, într-o vacanţă, am parcurs această carte în două zile, ca pe un cadou de Crăciun pe care l-am savurat cu oarecare întîrziere.


Şi iată ce am aflat:


Dacă J.G. Ballard credea că studiul literaturii engleze este cea mai proastă pregătire posibilă pentru un scriitor, Nick Mason ne dovedeşte că studiul arhitecturii este o pregătire destul de bună pentru muzicieni de talie mondială. Căci trei dintre membrii fondatori ai formaţiei mele preferate (Roger Waters, Richard Wright şi Nick Mason) erau studenţi la Facultatea de Arhitectură din Institutul Politehnic Regent Street cînd şi-au început cariera muzicală la jumătatea anilor 60.


Volumul relatează pe rînd despre primele concerte şi albume ale trupei, despre primele turnee, despre rătăcirea lui Syd Barrett (întîiul compozitor al formaţiei), despre cooptarea lui David Gilmour, despre căutarea şi descoperirea unui nou stil, apoi despre dominaţia crescîndă a lui Roger Waters, despre alienarea celorlalţi membri ai trupei, despre proiectele individuale ale membrilor, despre destrămarea şi reorganizarea formaţiei şi despre ultima lor reunire la concertul Live 8 din 2005.


Probabil nu vă veţi mira dacă am să vă spun că prin paginile cărţii se perindă personaje precum Beatles, Rolling Stones, Jimi Hendrix, Bob Dylan, Janis Joplin sau Bob Geldof (dar şi o fetiţă numită Naomi Watts care peste ani avea să apară în King Kong şi în Vălul pictat). Însă mai surprinzător are să vi se pară tonul (auto)ironic pe care l-a folosit autorul, un amestec excelent dozat de umor şi eufemism care aminteşte de stilul umoristului George Mikes. Departe de a fi nostalgic sau arogant, Nick Mason e modest şi realist, iar cititorii văd, datorită lui, momentele marcante din viaţa formaţiei Pink Floyd.


Valoarea cărţii este sporită de seturi de fotografii din diverse perioade, o călătorie pe aleea amintirilor, de la sălile de seminar ale unei facultăţi de arhitectură pînă pe scena concertului Live 8. Iar din postfaţă aflăm că manuscrisul autobiografiei lui Mason a fost parcurs înainte de publicare şi de către ceilalţi membri ai trupei. Apariţia primei ediţii în 2004 (urmată imediat de o a doua în 2005) a fost cum nu se poate mai oportună. Syd Barrett ne-a părăsit în 2006, iar Richard Wright în 2008...


Rămîne muzica formaţiei Pink Floyd şi, mulţumită lui Nick Mason, rămîne povestea.


(P.S. Fie că îmi scrieţi numele Pîtea, Pitea, Patea sau Pâtea, vă invit să îmi vizitaţi pagina neoficială de web la adresa: http://www.geocities.com/themaddancinggod/Indexr.htm. Lectură plăcută!)